Tadeusz Dąbrowski între cotidian și metafizic

0
345

Poet aparținând generației mijlocii, Tadeusz Dąbrowski (n. 1979) s-a afirmat încă de la debut, urmărind consecvent un program care l-a impus ulterior nu doar prin ideile și valorile susținute, ci, în primul rând, prin imaginația poetică asociativă, concretizată într-o dicție personală, cu formulări originale.[1]

Traducere de Constantin Geambașu © foto Antoaneta Olteanu
Constantin Geambașu © foto Antoaneta Olteanu

În mod deosebit îl interesează problema divinității (vezi placheta intitulată sugestiv Te Deum).[2]Poetul simte „absența grijulie” a lui Dumnezeu. Sintagmele calificative, paradoxale – „cuvânt tăcut, gest abandonat, privire suspendată” – sugerează o anumită îngrijorare (xxx Dumnezeu nu s-a îndepărtat), nevoia de sprijin, conștiința entității transcendentale, a credinței în această entitate.[3] Preocupat de valorile creștine,[4] de-a lungul creației Dąbrowski recurge deseori la aluzii biblice („După cină voi merge împreună cu prietenii / să caut vin și trupuri / Le voi preschimba în cuvinte”, Recycling). Semnificativă, în acest sens, e poezia 413 semne:

Este bună frica, frica este
bună, când ții în dulap
sau sub podea o familie
de evrei, cât timp îi ții
acolo sunt oameni,
cât timp sunt acolo, ești mai bun.

Frica este uneori bună,
dacă îi ții închiși
pe cei care nu sunt, propriile
temeri, cât timp cultivi în tine
purgatoriul. Uneori

cineva nu rezistă
și iese în stradă
pentru totdeauna. Uneori îi dai drumul
cuiva pentru a înțelege

de ce frica ta are noimă.

Și El i-a dat drumul fiului.

În Fircopa (Apocrif), din volumul Mijlocul cuvântului, Isus transpare într-o ipostază inedită: neîncrederea în propria misiune („poate nu pe mine m-ai ales”). În final, mitul se împlinește așa cum este consemnat în Scriptură, dar această îndoială a lui Cristos îi conferă într-o și mai mare măsură dimensiune umană.

Un loc important în fiecare ciclu revine creației, în speță poeziei, importanței cuvântului. Transpare deseori neîncrederea în țesătura artificială a cuvintelor, dorința de a pătrunde într-un univers autentic („nu cred / că poate fi vorba despre / un curcubeu adevărat din lumină nenaturală”, Poezie nocturnă). Poezia-curcubeu înseamnă naturalețe, lumină, culoare vie. Cuvintele se lasă greu prinse, creatorul, asemenea unui pescar, „aruncă asupra cuvântului plase împletite din cuvinte mici”, dar cuvântul scapă precum șprotul, „pentru a se pierde în ocean”. Alteori, poezia apare ca instrument de radiografiere a realității prozaice, ca oglindă a reacțiilor omului simplu în fața „avalanșei de informații” (Poezie fără taină). Poezia dispune însă de resorturi tainice, care pun în mișcare lumea, „face minuni”:

Și, iată, apare poezia și-l împinge să fugă pe cerb
chiar din fața capotei mașinii tale, mărului îi cere
să se rupă de pe ram, luminii să încolțească
și să destrame vălul nopții, soțului să se gândească la soție
în timp ce se masturbează, avioanelor și pietonilor să ajungă
la destinație, lui Dumnezeu să realizeze câteva minuni,
mincinosului să câștige din nou alegerile, poetului religios
să scrie versuri bune. Nimeni nu a văzut-o. Dar fără ea nimic
nu s-ar fi întâmplat din ce s-a întâmplat.

(Nu s-a întâmplat nimic)

Se observă o anumită dificultate în lămurirea sentimentelor cu ajutorul cuvintelor, neîncrederea până la capăt în semantică (Fragmente ale unui discurs erotic). În pofida acestui scepticism, limbajul are rolul său salvator în menținerea stării erotice vii („îți voi face fotografii cu aparatul meu poetic până la epuizare”, Fotomodelul). De multe ori, dragostea se manifestă într-un mod bizar, arbitrar, întâmplător, stârnind neliniște și întrebări (Frunza din glugă).[5] Incertitudinea cunoașterii partenerului, mistificarea și amăgirea nu anulează nevoia de iubire („aș înnebuni / dacă am ajunge la ideea că în esență nu e vorba de nimic”, Poezie erotică dincolo de timp). Și totuși, sentimentele se erodează, ajung la epuizare („dincolo de teamă, nu ne mai leagă nimic”, Lunca). Poetul nu se împacă însă cu această stare, dezvăluind „soluția salvatoare” prin îndemnul imperativ din final („să vă ascultați reciproc inimile / să vă spuneți / ce șoptesc / să vă înțelegeți / cât timp noaptea nu vă va cerni”, Inimi două). Se observă aici o atitudine pozitivă, de susținere a iubirii, în pofida traumei legate de sentimentul neliniștitor al morții.[6]

 Poezia este privită în sine ca un meșteșug complicat și incert, comparat cu zborul de liliac (Poezie contemporană). Poezia se bazează pe născocire, menirea ei fiind însă crearea senzației de sinceritate („E bine […] dacă ceea ce citești / arată a discuție sinceră a unui om cu un alt om”, Creative writing. Ultima lecție). Cuvântul nu reușește totuși să acopere riguros obiectul desemnat. De aceea, uneori poetul se îndoiește de eficiența limbajului ca mijloc de expresie.[7]

Transpare în mod evident nevoia de iubire și neștiința de a o exprima („atâta iubire / cu care / nu ai ce să faci”, xxx În cealaltă cameră stă tata). Un impediment în exprimarea sentimentelor de dragoste rezidă în dificultatea de a ne cunoaște, de a afla adevărul aflat „între noi și imaginea noastră”.[8]

O altă fațetă în universul poetic al lui Tadeusz Dąbrowski se conturează în urma vizitei în Statele Unite ale Americii. Poetul cultivă o poezie postmodernă, deschisă spre o lume de multe ori artificială, în care individul nu se mai regăsește. Alienarea omului contemporan transpare în imaginea rătăcirii prin cel mai mare magazin universal, în care „oamenii nu mai găsesc ieșirea”. Odată cu alergarea după bunurile materiale, se produce o anumită degradare morală, un fel de zoomorfizare:

Sunt unul dintre cele zece
milioane de șobolani din acest oraș,
zilnic mă strecor prin canale, nu știu
de ce. Poate doar pentru a găsi vreo
șoricioaică de care să mă pot apropia
și să uit o clipă că sunt șobolan. Uneori
întâlnesc șobolani care spun: „Vezi-ți
de treabă, nu fi șobolan, fii tu însuți!”

(*** Sunt unul dintre cele zece milioane)

America este văzută din perspectiva outsiderului, care rătăcește în acest spațiu întins și apăsător (xxx Umblu prin New York, nici țipenie de om). New Yorkul, paradoxal, lasă imaginea unui oraș pustiu, în care viața capătă forme stereotipice:

… atâtea am auzit despre zarva din acest oraș,
Trec pe lângă zgârie-nori, blocuri în formă de navă,
călătoresc de la vest la est, de la nord la
sud, trec pe roșu și nimeni
nu dă peste mine, îmi dau seama
că vorbesc de unul singur, mi-am pus căștile
în urechi ca să mă concentrez, ca nimic
să nu mă distragă, să imprim un ritm picioarelor
obosite, cumpăr al doilea hamburger, o altă cană
de cafea, de o jumătate de litru, de la Starbucks,
pentru că, umblând zi și noapte, am nevoie de energie,
am traversat Manhattanul în lung și în lat și n-am
întâlnit pe nimeni, și doar aburii din canale, duhoarea
noxelor amestecată cu mirosul bucătăriilor din toată
lumea, neoanele și pământul care se zgâlțâie îmi spun
că cineva, aici, trebuie să trăiască, fir-ar să fie, și că
trebuie doar să caut mai departe.

Singurătatea persistă („Parcă nu-mi pot găsi locul / în Manhattan și nici în Greenpoint, / unde am comandat astăzi clătitele tale / preferate, cu spanac”), fiind potențată de neliniștea pe care o generează îndepărtarea iubitei și necunoașterea ei („Nu prea îmi pot găsi locul în New York. / Știu prea puțin despre tine. Nu te cunosc. / Mi-e dor”, Zvârcolire). Angoasa civilizației moderne capătă dimensiunile critice ale unei drame profunde pe care o traversează omul obișnuit (xxx a fost un om care nici nu se bucura, nici nu se întrista). Starea de vid interior, platitudinea transpar în semantica cuvântului totcenuștiu. Adevărata mișcare (viața) se desfășoară în relație strânsă cu natura. Pentru a trăi în mijlocul civilizației, avem nevoie de ceilalți („fără tine / mișcarea / nu există”, Laudă provinciei).

Moartea, temă fundamentală, se împletește cu sentimentul plenitudinii vieții („Cu adevărat fiecare zi ne îndepărtează de moarte / încerc să trăiesc ca și când a doua zi aș muri”). Lumea vie, lumea senzorială reprezintă o sursă a speranței, a dorinței de a trăi. Deseori se strecoară însă neliniștea generată de dificultatea de a distinge diferența dintre iad și cer „într-o după-amiază târzie de decembrie” (Lamentație în viitor), de prezența răului care duce la degradare morală („Oare cimpanzeul ar fi împușcat cinci lucrători de la Credit Bank?”, Tratat zoologic [social angajat]). O cale salvatoare din fața răului ar fi „irosirea timpului”, „nefăptuirea” („mai bine că nu ai făcut nimic / decât să fi făcut ceva / rău”). Dincolo de perspectiva spre exterior, omul ar trebui să privească în interiorul ființei sale, căci există o legătură organică între văz și simț, între privire („lumina”) și sufletul „ascuns în spatele pupilei” (Lumina).

Tematic, Tadeusz Dąbrowski se alătură poeților frământați de categoriile fundamentale ale existenței: iubire, credință, creație, moarte etc. Ceea ce îl distinge în peisajul poeziei de astăzi este maniera personală de a privi lumea și de a pune în valoare limbajul prin expresii și structuri originale, care atestă un impresionant potențial creativ și imaginativ[9] („ramurile tinere ale copacilor goi / ar dori să sprijine peretele mobil al cerului”, în beznă „copacii cresc cu rădăcinile în sus”, „secătuit ca solul încerc să freamăt ca primele fire de grâu”, „o știucă grasă ca o curvă barocă”, „peștii, într-un aflux de energie, cad în cer / pentru a înțelege mai întâi încotro se îndreaptă / după moarte”, „marmura cerului”, „imaginea noastră privită cu ochi de oglindă”, „comă poetică”, „lumina somonie a apusului”, „cerul își închide ochiul orb” etc.).

În ciclul „american”, poetul recurge la recuzita postmodernă (ironie, autoironie, umor, grotesc, aluzie, artificialitate, absurd, joc lingvistic), precum și la un limbaj garnisit cu anglicisme sau termeni proprii comunicării moderne (computer, pixeli, biți, sms, Wi-Fi, digitalizare, sinapsă etc.), reușind să contureze imagini sau secvențe poetice situate la granița dintre cotidian și metafizic.


[1] Jerzy Madejski, Tekstylny, „Pogranicza” nr. 2 (43), 2003.
[2] Cf. și Szymon Babuchowski, Dojrzewanie do siebie, „Gość Niedzielny” nr. 40, 2005.
[3] Vezi și Piotr Śliwiński, Przeciw próżności, „Nowe Książki” nr. 2, 2006.
[4] Karol Maliszewski, Modlitwy i erotyki, „Ozon” nr. 25, 2005.
[5] Vezi și Tadeusz Skutnik, Dąbrowski, syn Herberta, „Dziennik Bałtycki”, 14.IX.2005.
[6] Karol Maliszewski, Bóg, kobieta i reszta, „Odra” nr. 4, 2006.
[7] www.noe litery.blogspot.com/2017/09/tadeusz-dabrowski-srodek-wyrazu (consultat la 9.VI.2020).
[8] Vezi și Mirosław Baran, Z precyzją i dystansem, „Gazeta Wyborcza”, Trójmiasto, 7.X.2005.
[9] Michał Olszewski, „Poeta na wybojach”, Gazeta Wyborcza, Kraków, 6.IX.2005.

Lasă un răspuns