Tadeusz Dąbrowski, Fragmente ale unui discurs erotic

0
67

traducere de Constantin Geambașu din volumul Pătratul negru, în curs de apariție la Editura Eikon

Fragmente ale unui discurs erotic

Poezie nocturnă

Ieri noaptea am făcut o nouă
poezie cu voce tare spre lumina de la marginea
cuvintelor pline de aburi sau poate mai degrabă
de cuvinte-aburi
a apărut curcubeul – au pălit dar un nou

semn de alianță a cuvântului cu sine însuși
al rostirii care se descurcă perfect fără mine
și fiecare cuvânt a căzut ca o picătură pe mine
și s-a scurs de pe mine fiindcă la naiba nu cred
că poate fi vorba despre

un curcubeu adevărat din lumină nenaturală.

Fotomodelul

Erai goală și aveai nevoie de mine să te îmbrac
în cuvinte. Eram gol pe dinăuntru și aveam nevoie de tine
să te pot îmbrăca în cuvinte scumpe și originale, firește.
Dar oare denumim din nou doar pentru a oferi același lucru?

Nu de data asta. Și atunci? Îți voi face fotografii cu aparatul
meu poetic până la epuizare.

Fragmente ale unui discurs erotic

Am descoperit-o când se uita la o revistă
porno. Arătând cu degetul spre fotografia
unui bărbat gol, am întrebat: Ce-i asta?

Ceci nʾest pas une pipe – a răspuns,
luându-mă în paranteza picioarelor sale. Iar azi
m-am întors mai devreme de la lucru și pe coridor

am dat peste un bărbat gol, am întrebat:
Ce-i asta? – arătând spre el sau mai degrabă spre
masculinitatea lui cu urmă proaspătă de ruj. Este

o pipă – am auzit răspunsul femeii cu care dorm
în continuare, fiindcă nu sunt în stare să-i dovedesc
trădarea.

Inimi două

Doamne, fă, te rog, ca Agnieszka să mă iubească
așa cum spune. Fă să o iubesc pe Agnieszka
așa cum spun. I-am ascultat din nou toată noaptea
inima, în timp ce stăteam culcați și stânjeniți,

fiindcă lucrurile au avansat deodată. Prefer să ascult
inima ei decât pe a mea. Cum de se întâmplă că
este mai aproape inima altuia decât a ta? – Să vă ascultați

reciproc inimile. Să vă spuneți
ce șoptesc. Să vă înțelegeți. Cât timp noaptea
nu vă va cerni.

***

În cealaltă cameră stă tata, citește înainte de a adormi.
Totdeauna mi-a oferit ce mi-a trebuit.
Mi se pare că sunt bun cu el.

Stăm tolăniți în camere vecine, e liniște, se aude
apa susurând în calorifere. Trece timpul. Ce aș putea face
mai mult, să-l strâng la piept la nesfârșit, să-i repet:

te iubesc? Nu cred. Așa că stau lungit și mă gândesc
la inima lui bună și la numărul scăzut al bătăilor
ei predestinate. Atâta iubire cu care

nu ai ce să faci.

***

Omul și-a construit de mult identitatea.
Acum o caută. O caut și eu – din când în când
Găsesc ceva ce ar putea fi ea.

Acest ceva se uită (la mine?) cu ochi de oglindă:
mereu aceeași consternare, aceeași speranță

că adevărul este între noi.

***

„Dar asupra cuvântului Tău voi arunca o plasă”
(Luca 5,5)

Am aruncat asupra cuvântului plase împletite din cuvinte
mici, dar cuvântul a scăpat ca un sprot
pentru a se pierde în ocean. Doream să știu

de unde vine pâinea, am despicat spice
necoapte, le-am pus în gură, mustățile bobului
nu puteau fi scuipate, mă înecam. Căutam cuvântul

în trupuri, pătrundeam în ele, aveam poftă
să intru în întregime pentru a mă naște. Acum stau
în mijlocul câmpului gol, aștept o minune în care nu

cred, dar până și
vântul mă ocolește.

***

Binele și răul au încetat să se mai contrazică în mine,
s-au maturizat, s-au copt, au devenit serioase, au părăsit
camera comună, au întemeiat familii,
și unul, și altul și-au cumpărat casă cu garaj, cu grădină
însorită, cu gazon perfect tuns și gard viu, copiii lor se joacă
laolaltă, salvează fluturi și buburuze, ucid păienjeni,
se simt cel mai bine când își pot face în ciudă,
neștiind că, înainte de a se devora de-a binelea,
vor avea propriile case. Umblu prin locuința pustie,
aproape nu-mi amintesc mirosul, râsul, plânsul copiilor
care au trăit aici. Uneori sună sau eu mă sun pe mine
de pe mobil pe telefonul fix sau invers. Uneori

mă simt de parcă aș fi
o locuință goală.

Lasă un răspuns