Despre viață, baschet și ieșirea din izolare

0
820

Știu, bate tare vântul duminica asta și ești aproape încredințat că pomii – după ce se leagănă de mama focului, târâți de vânt într-o parte și-n alta – o să-și piardă din ramurile atât de bogate în frunze verzi, încă atotstrălucind în soare, încă pline de speranță. În depărtare, încercând să dea impresia de divertisment la botu’ calului, o roată destul de mare, albă, care ne închipuim că se învârtește din când în când, aducând celor care se-ncumetă să se urce în ea beatitudinea înălțimilor – da’ n-am văzut-o încă învârtindu-se, poate este o promisiune, altă promisiune.

Mă uit la ce-ar trebui să fie Lacul Tei, prefăcut acum câțiva ani – după aproape un secol – de un primar în ceea ce era odinioară, un râu șerpuitor – care și-a făcut albia după cum a vrut –, iar un alt primar, care tot așa l-a lăsat – mint, acum s-a uscat de tot stufărișul care năpădise lacul fără de apă mai an – numai cu un firicel de apă pe nume Colentina. Cu trei ani în urmă, râul era plin de rațe sălbatice și alt păsăret, ce-și făceau sălaș în această deltă răsărită în București, ca rod al delăsării primarilor generali pesediști, binecuvântată delăsare, binecuvântat rod. A fost transformat așa un luciu de apă într-un univers viu, natural, cum l-a creat Dumnezeu. Acum trei ani, stuful crescuse atât de mare, că aproape nu mai puteai vedea apa curgătoare de pe mal; ceea ce puteai vedea erau bobocii de rață cum se ițeau pe râu, lipa, lipa, uneori bătând aerul, nu apa, ca să înainteze, în spatele mamei lor, speriați să n-o piardă din ochi și să se piardă, și-așa învățau să-noate, mai degrabă de frica de-a nu se pierde din orizontul mamei iuți de tot, care arunca din când în când o privire iubitoare spre rățuștele ei, apoi zăreai cum bobocii se-ntorc la cuibul în care crescuseră, când supraviețuiseră în furtună numai și numai pentru că mama îi ascunsese sub penele ei calde, învăluitoare, așa că pentru boboci cuibul era siguranța absolută, după o așa aventură ca înotatul prin stufăriș și pe undele înșelătoare ale râului. Stuful e însă astăzi uscat și te-apucă groaza – era să zic depresia – când te uiți la el, aproape putred. Și nu suntem în Danemarca.

Da’ nu asta voiam să vă povestesc, despre tristețea naturii ce moare văzând cu ochii. Și te doare inima să vezi asta și să nu poți face nimic. Azi, am fost la baschet cu băieții pe Ștrandul studențesc, așa se numea când mai puteai face baie în el, ștrand prin anii optzeci ai secolului trecut, anii studenției mele. Chiar îmi aduc aminte că eram la ștrand, jucasem baschet pe terenurile cu zgură, cum erau atunci, nu cu asfalt – ținusem un negru, o noutate pentru mine, și jucase dezbrăcat și avea un miros greu de suportat (chiar îi spuneam prietenul meu bun, Adi Costea, „comedie cu negri”, în glumă, râdeam noi ce râdeam, dar nu prea am câștigat și-am rămas cu gustul amar al eșecului), de nu-l puteam ține și evitam orice fel de contact cu el, ca și cum am fi fost pe atunci – nu acum – în plină pandemie – și ne-am zis, eu cu Adi, să facem o baie după un așa efort plăcut. Zis și făcut. Cum abia ne întorsesem de la mare, de la Costinești, unde fusesem la nudiști, mi-am dat slipul jos și-am sărit în apă. Adi a rămas bujbe la mal, și tot așa au rămas și cei din jurul nostru, care nu s-au așteptat să fac acest gest extrem de natural pentru mine, extrem, pentru ei. Ce-i drept, nu s-au înregistrat strigăte de protest cu huă!, ca pe stadion, eram tânăr și viguros, nici n-am auzit strigăte de bucurie, ca la manifestația de 1 Mai din vremurile comunismului, în care ne găseam pe atunci, așa că am rămas totuși, cu modestia ce mă caracterizează, mirat. Uitasem cu desăvârșire unde mă găsesc. Eram tot pe plaja din apropierea cherhanalei de la marginea Costineștilor de la Marea Neagră de-atunci, plaja nudiștilor. N-o părăsisem și mai aveam pe buze gustul sării de mare.

Da’ nu asta voiam să vă spun. Sper că acum mă voi ține de cuvânt. M-am dus duminica asta, după două luni jumate de izolare, în sfârșit, să joc baschet. În taxi, cu masca, șoferul nu purta, mi-a spus că și el în tinerețe juca în Divizia C, dar un accident l-a făcut să se lase, și el se ducea la ștrandul din tei, cum îi spunea el, să joace fotbal. Dar în sfertul de oră petrecut cu el în mașină mi-a spus o poveste foarte tristă: soției lui i-a fost depistat de curând un cancer la sân și, la scurt timp după, mai multe metastaze la creier. Abia reușește să vorbească. Nu mai are mult de trăit.

Nici asta nu voiam să vă spun. Îmi vine greu să vă spun ce vreau și tot fac digresiuni. Am ajuns pe terenul de baschet din apropierea Lacului Tei și, uite, am ezitat, n-am dat mâna cu Lupino, care m-a înțeles, e un tip ok, dar am vorbit și mi-a zis pe loc că totul e, de fapt, o conspirație, că lumea e acum în genunchi, cu un șomaj galopant, fără să identifice însă a cui conspirație este împotriva cui. Oricum, n-a trecut mult și-am auzit țipetele tipice, autocritice ale lui Paul, căruia, ca de obicei, nu-i intră aruncările de trei puncte și se încăpățânează să le execute fără cel mai mic succes, în loc să facă rolul pentru care e făcut, pivot cu pătrunderi și jocul eficient de sub coș. Se enervează teribil, ca și când noi am fi de vină, dar, cu cât îi intră mai puțin, cu atât critică mai tare, dar îi critică și pe alții, uneori pe bună dreptate. E greu de jucat cu el. După ce s-a sfârșit miuța, s-a apropiat de mine și mi-a întins mâna, eu nu. Lupino i-a explicat de ce. Enervat, Paul a spus cu fermitate că, dacă e așa, nu mai vrea să-mi vorbească. Am simțit că nu sunt bine-venit, cel puțin la unul dintre coșuri.

Și mă gândeam de-acum cum să ții distanța la baschet, atunci când la miuță trebuie să ții om la om. M-am dus la Cornel, Petrică și alții care, unii dintrei ei, zâmbeau de-acum pe seama mea, întrebându-se probabil cum o să joc baschet dacă sunt atât de prevăzător. O să stau la distanță și n-o să-mi țin omul?!? Chiar a strigat unul ironic: „Vedeți că Peter o să joace cu masca, țineți distanța față de el!” Își spuneau c-o să le fie ușor cu mine. Că n-o să mă apăr, temător de virus.

Așa că m-am dus la celălalt coș și, după ce am intrat în echipă și pe teren, mi s-a părut natural să dau mâna cu jucătorii pe care-i știam de ani de zile și am făcut cu majoritatea Paștele și Crăciunul jucătorilor de baschet. Poate abia atunci am ieșit din izolare.

Lacul Tei, 31 mai 2020

Lasă un răspuns