Lung, lung, drumul spre Câmpulung

0
1076

Lung drumul spre Câmpulung, lung, adică dacă te învrednicești să ajungi în nordul țării dinspre sud, taman până-n Bucovina, trebuie să te înhami la o călătorie îndelungă cu trenul, mijlocul de transport încet, încetuț, dar tare drăguț din România, precum în cântecul celebru ”Mersul roților de tren”, pentru că se deplasa așa boem de încet că auzeai roțile perfect, individualizat, așa că ai un bun prilej de meditație și admirare la pas a naturii, chiar de poezie, nu-i așa, căci spre poezie ne îndreptăm, desigur, poezia naturii, care nu se poate exprima prin cuvinte, ci abia trăi în suflet și simțuri.

Așa că drumul cu trenul este mai degrabă un fel de trap așezat decât un soi de galop năbădăios spre obcinele minunate ale Bucovinei. Și, chiar înainte de plecare, un catren al bucuriei iese din sufletul meu și se face cuvânt: iarbă din obcină / vino iară cu sulfină / ridicat-acum de soare / fuge, fuge pân’ la mare. Un catren care mă pune în starea de Bucovină, o stare rară, magică, inexplicabilă pentru pământeni, iar Florin Dan Prodan, poetul și organizatorul poeziei în iarbă, cum o numește el, alege o fotografie pentru evenimentul cultural care ne face să simțim de ce Bucovina este atât de frumoasă, iremediabil de frumoasă, că, odată ajuns pe meleagurile ei, nu-ți mai vine să pleci niciodată, dar, plecat fiind, sufletul tot Bucovină ți-este.

Da, chemarea naturii, chemarea poeziei și un drum de opt ore, în care trenul se oprește minute în șir într-o haltă fără nume sau aproape jumătate de oră într-un oraș mare, important, ca și cum ar aștepta ca o bună parte din populație să urce în mijlocul de locomoție, un tren în care înveți ce este distanțarea socială, un loc ocupat, altul liber, iar călătoria se face cu mască – chiar dacă temperatura urcă periculos și începi să gâfâi mai abitir decât un cal în galop, iar apoi, după ce-ai schimbat trenul la Pașcani, începi să nădușești de-atâta căldură, stropii de transpirație îți curg prin mască – aerul condiționat e o glumă! –, și protecția de redutabilul virus prea puțin cunoscut nu mai este bună de nimic, că-i și ea udă, inutilă (trebuie s-o schimbi, nu-i așa, un drum nu se face cu o singură mască, ci cu câte este nevoie), și cămașa ți-e nădușită, prin ochelari nu se mai vede aproape nimic, pentru că sunt învăluiți într-un abur călduț, deoarece firicelele de nădușeală i-au potopit, dar distanțarea asocială reușește de minune, o nouă victorie asupra pandemiei, ești sănătos, voinic și mic la buric (asta dacă se poate), sau buricul pare mic față de burta tot mai impozantă, ca să folosim un cuvânt nevinovat pentru orgoliul tău, poți respira totuși, așa că te gândești iarăși la ”Mersul roților de tren”, melodie care populariza acest mijloc de transport cu mult timp în urmă, dar care-i atât de actuală, iar pe atunci traversele erau de lemn, și la ploaie simțeai parfumul lemnului amestecat cu o ceară, iar lemnul scrâșnea sub greutatea vagoanelor și locomotivei precum dinții a supărare, că-i călcat de roți nesimțite, iar roțile se necăjeau că se-mpiedică de șinele imperfecte, producând acea legănare tipică vagoanelor de la începutul secolului douăzeci, așa că trăim iarăși în parfumul trecutului în timpul prezent, dar nu-i melancolie, pe-atunci timpul trecea cu încetinitorul, nu conta cum trece, de ce trece, nu conta, așa cum nu contează nici astăzi. Timpul nu există, așa că trecerea lui e o chestiune subiectivă, doar culoarea părului, poate, sau lipsa lui și ridurile omului s-arate că timpul a trecut, ochii nu, își păstrează aceeași culoare, chiar dacă acuitatea lor se pierde, iar culoarea devine mai spălăcită, așa, în timp, cu timpul.

Drumul spre Câmpulung Moldovenesc, nu spre Câmpulung Muscel, nu e joacă, ci e o provocare, dar toți cei mânați de dragostea pentru poezie în aer liber – așa cum ne-a promis Florin Dan Prodan, poezie în iarbă, mai târziu devenită poezie în flori, la Cabana Fluturica, nu-i voie în locuri închise – ne-am pus pe drum și pare că simțim de-acum aerul tare din obcinele bucovinene, mirosim de-acum florile de deal, apărute fără nici un motiv, doare acela de-a bucura sufletul, flori amestecate cu iarbă și zumzet de albine, și auzim de-acum brazii cum își mișcă crengile cu àcele ce se-aud unic când le bate vântul, curajoase ace, se-mpotrivesc palelor de vânt nemiloase, care uneori, când devin violente, pot scoate brazi falnici cu totul, din rădăcini și-i pot pune la pământ într-o clipită. Neiertătoare pale de vânt.

Și din toată căldura, și din toată bucuria, nici n-am ajuns bine la Câmpulung – ascuns printre obcine de privirile păsării plutind peste oraș –, și m-am pus, fără să vreau, pe poezie, nici nu știam că o să fie așa, dar ca din întâmplare bucuria de-a fi a devenit poezie și nu oricum, ci în engleză, ca și cum aș fi călători cu un tren din Londra spre Bath, spre Țara Galilor.

moon blessing /
soon soon poetry /
with the moon /
waiting for our blessing /
to shine / 
the moon dares to shine /
only with the poet’s /
blessing /
the moon is a feeling //

moooon /
oh moo /
moon /
shine /
lower thine sparkling /
ray /
upon the earth /
oh sun let /
the moon be //
hear the call of green /
cherry leaves green /
stream /
from the river /
cherry leaves green /
heaves you up /
asap /
rap the cup /
cup the sap / 
harass the sap // 

oh /
love the bark /
of the fir tree /
embrace the fire tree /
and feel out its power /
of life //

now run run run / 
don’t ever have fun / 
laugh / 
and / 
the leaves of grass / 
will bend your laughter / 
to the earth // 

now run run run / 
don’t ever have fun // 

laugh to be merry / 
and you do carry / 
your soul fast / 
fasten your soul / 
to your body // 

be steady / 
be ready // 

beeee just beeeee // 

speed you way / 
ay / 
ay // 

breath air / 
don’t die on me / 
and expire / 
the dire / 
the fire / 
of words / 
crossing your wary arms as swords / 
cut your way with the blade / 
of thoughts / 
don’t betray the words / 
never betray words // 

and take to our hearts / 
love

Așa, iubirea de poezie, câteodată jucăușă, purtată din sunet-pereche în sunet-pereche, pentru a căpăta trup de cuvânt, luată de vânt, este tot ce rămâne, oriunde ai fi, oricum ai fi, iar ea nu trebuie să te trădeze, să trădeze limba și cuvintele, să trădeze ființa ta, așa c-am ajuns la Câmpulung pe seară înfometați după așa o călătorie, căci mâncarea pe care mi-o pregătisem o uitasem acasă, chifteluțele de vis preparate de iubita mea și roșioarele crescute cu binecuvântarea soarelui, cu gust de vis, da, așa că eram înfometat nevoie mare, se dusese de-acum iarăși gustul poeziei – cum poate oare să mă părăsească și îmi aduc aminte iarăși de cuvintele lui Gheorghe Iova, rostite din colțul gurii cu ani în urmă, ”Poetul este poet numai cât scrie!” – și revenise brusc gustul minunat al chifteluțelor, chifteluțele uitate acasă în nemernicia mea, chifteluțele erau abia un vis neîmplinit, noroc că la Casa Domnească din urbe, cu o gazdă inimoasă, sufletistă, acolo am găsit un loc binecuvântat, frumos, unde am ostoit foamea și mi-am bucurat inima. Liniște. Odihnă. Pace. Poezia (a)doarme odată cu noi, dar este atât de vie, urcă noaptea pe dealuri ca să vorbească obcinelor, să le îmbrace în cuvinte calde până în zorii zilei. Da, obcinele din jurul Câmpulungului Moldovenesc sunt acoperite cu poezie până dimineața, ca să nu se teamă de noapte.

Poeții, da, poeții vor acoperi odată și-odată întregul Pământ de poezie.

Și-a venit ziua în care, înconjurați de iarba primăverii cu miros de Bucovină, încurajată de un soare blând, ne-am așezat la masa poeziei, fiecare dintre noi aducând bucatele, un catren, un haiku, un sonet sau un poem care avea chiar forma sufletului nostru cum nu mai este al nimănui și nicăieri în lume. Așa că rând pe rând, cu un cer care devenea amenințător a ploaie, au recitat Șerban, Călin, Mircea, Ioana, Paul, Doru, Simina, Florin, Vlad, Alexandra și cu mine. Și pentru că am avut sentimentul bacovian că plouă, plouă, plouă / vreme de beție, s-a și-ntâmplat, pe când Vlad recita cu piciorul curajos, impunător înfipt în banca de lemn din spatele mesei de lemn, și răpăiala l-a udat de tot, fără să-i fure din versuri, care n-au ieșit la ploaie să se facă nevăzute, nu s-a lăsat suceveanul până n-a terminat de recitat poemele, printre stropii obraznici ai ploii, care-i curgeau pe obraji și-i colorau recitarea, îi udaseră cămașa. Și bine a făcut că nu s-a dat bătut. A învins ploaia, ne-a îmbătat de cuvinte. Am regretat că Victoria n-a putut ieși învingătoare din lupta cu pandemia și să ni se alăture la lectură, fiind întoarsă de autoritățile române de la graniță – poezia nu este o urgență pentru Poliția de frontieră din România!!!, că Ana Manon s-a-mbolnăvit nu numai de poezie, ci a făcut pneumonie, iar Enrique n-a mai ajuns să ne-părtășească din versurile sale. Poezia a continuat după un sfert de oră la Cabana Pața – de fapt în apropierea unei pârtii de ski, da’ noi nu venisem să schiem, doar să facem un slalom printre cuvinte – o cabană de unde se vede aproape întreg Câmpulungul, a continuat poezia și seara și a doua zi. Nu se mai sfârșea. Căci aceasta este menirea poeziei, să înceapă și să răsune mereu.

Așa că a doua zi, venind însorit și însoțit de flori la Cabană, am scris, uitându-mă la un ciulin uscat de tot, de-un gri trist, prin tot frunzișul și iarba de-un verde strălucitor, plesnind de viață. Ciulinul mort tot mai stătea, semeț, amenințător cu țepii lui întinși spre călătorul neatent, gata să apere, să-și împlinească menirea, stătea ciulinul și nu știa că l-a cuprins moartea. Așa că m-am așezat între viață și moarte și-am scris:

cât de departe poți fi de isus /
pe care-l iubești /
fără preget /
de-o viață /
pe când nici să grăiești /
nu puteai /
iar ochii tăi /
erau abia mijiți /
în căutarea luminii //

și ai găsit lumina / 
în ochii lui / 
nevăzuți / 
în trupul lui / 
pâinea / 
cea de toate zilele // 

așa că-l iubești / 
fără preget / 
pe isus / 
fără să-l fi văzut / 
vreodată // 

vă desparte doar cerul / 
cu norii lui ușori / 
dar / 
cât de-aproape ești / 
de el / 
în rugăciune / 
încât nu simți / 
nicio depărtare / 
niciun spațiu nu / 
vă desparte // 

căci la urma urmelor / 
nu știți / 
că sunteți / 
una.

Lasă un răspuns