Cartea lui Gabriel García Márquez En agosto nos vemos s-a bucurat anul acesta de o lansare internațională sincronizată cu lansarea mai multor traduceri, printre care și cea românească, realizată de Tudora Șandru Mehedinți, publicată la Editura RAO cu titlul Ne vedem în august.
Chiar dacă, predictibil, apariția volumului avea să stârnească un val de recenzii (la care vom face referire în continuare), apropierea lui august ne readuce în atenție acest titlu, după un calendar imaginar al lecturilor inspirat de lunile anului, invitându-ne la noi reflecții, fără a ne propune în rândurile următoare și un rezumat al cărții.
Nu avem însă în față o lectură ușoară, de vacanță, deși, pentru căutătorii genului, poate deveni, cameleonic, și așa ceva, dat fiind că poate fi interpretat ca un roman de dragoste (sau, mai degrabă, al escapadelor amoroase de rutină), la fel cum Numele trandafirului poate fi citită ca o carte polițistă.
În uriașa operă a lui García Márquez, amplasată fie într-un vârtej al timpurilor, fie într-o aparentă contemporaneitate, pulsează mereu tensiunea lunilor anului, un octombrie care sosește întotdeauna (Colonelului n-are cine să-i scrie1) sau un septembrie neîndurător din Macondo (Funeraliile Mamei Mari2). La rândul său, luna august se insinuează toropitor (Funeraliile Mamei Mari sau Siesta de marți3), circumstanțial (nașterea sub semnul Fecioarei, în Povestea târfelor mele triste4), apoteotic-apocaliptic (Șaptesprezece englezi otrăviți5, inclusă în Douăsprezece povestiri călătoare6) sau neliniștitor (Spaime de august, din volumul amintit supra), până la ecloziunea finală a ultimei cărți: „August era luna cu călduri și ploi torențiale nebune, dar ea a considerat că e încă o penitență dintre cele pe care trebuia să le ducă la bun sfârșit fără greș și întotdeauna singură“7.
Dincolo de fundalul lunii august, prezentă și în narațiunea Vara fericită a doamnei Forbes inclusă în Douăsprezece povestiri călătoare, volumul amintit anticipează Ne vedem în august prin atmosfera hotelieră, insular-maritimă, prin frumusețea exotică, fie crepusculară, fie plenară a personajelor (din povestirile Drum bun, domnule președinte sau Maria Dos Prazeres), dar, mai ales, prin sugestia angoasei în timpul călătoriei și al poposirii.
Ar fi nedrept să spunem însă că Ne vedem în august „se revendică“ doar de la această colecție de povestiri, întrucât, pe parcursul lecturii, regăsim aluzii, decoruri, peisaje ce ne trimit fie la Dragoste în vremea holerei (deși unii comentatori contestă acest lucru), fie la Povestea târfelor mele triste, fie la proza scurtă precum Siesta de marți. De altfel, scrierile lui García Márquez se îngână și-și răspund pe principiul vaselor comunicante, chiar dacă sunt de diverse facturi și nu sunt reunite mereu de realismul magic. Astfel, primul amant din viața Anei Bach pare o variantă a protagonistului narator din Povestea târfelor mele triste prin gestul de a lăsa o bancnotă de douăzeci de dolari după „acel act fără iubire“8 unei femei care nu era prostituată: „Niciodată nu m-am culcat cu vreo femeie fără s-o plătesc, și pe puținele care nu erau de meserie le-am convins prin argumente ori cu de-a sila să primească bani chiar de-ar fi să-i arunce la gunoi“9.
În Ne vedem în august, realismul magic nu se regăsește în tușe groase, ci se diluează în referirile la muzica clasică devalorizată în ambianța de salon sau în enumerările succinte, dar tot rocambolești, dacă le comparăm cu cele din scrierile anterioare: „Se numea Doménico Amarís, era un bărbat de cincizeci și patru de ani, cu educație aleasă, chipeș și distins, […] un seducător de salon și un caricaturist muzical capabil să salveze o petrecere cu un bolero de Agustín Lara în stilul lui Chopin sau un danzón cubanez în genul lui Rahmaninov. Fusese campion universitar la toate: canto, natație, oratorie, tenis de masă. […] Era un prestidigitator îndrăzneț care, la un dineu de gală la Conservatorul Provincial, a făcut să iasă din castronul de supă un pui viu ce dădea din aripi“10.
Regăsim în aceste rânduri un umor sublimat, tot așa cum putem interpreta în cheie umoristică și locurile comune proferate de Ana Bach despre bărbați, și faptul că selecția lecturilor de croazieră ale protagonistei începe cu Dracula lui Bram Stoker. Totuși, într-un minuțios inventar intitulat Ce s-a pierdut din literatura lui Gabriel García Márquez? din recenzia la Ne vedem în august11, Claudia Tokacs semnalează tocmai pierderea umorului, cel puțin în comparație cu Povestea târfelor mele triste.
Se cuvine să ne apropiem de Ne vedem în august știind tot ce știm, dar pregătiți pentru o nouă experiență de lectură, întrucât nu este o carte după rețetă (așa cum se îndoiește și Cristian Fulaș în articolul omonim publicat în Matca literară12), ci o carte după rețete încercate de scriitor pentru a fi apoi abandonate și reinventate într-un exercițiu ținut sub control chiar și atunci când frâiele rațiunii și memoriei par slăbite13. Atunci când narațiunea pare să o apuce pe cărări știute, autorul virează în direcții neașteptate, arătându-ne, în cazul în care am uitat, că timona e în continuare la el.
Același traducător și prozator român afirmă că întrebarea dacă merită să citim sau nu această creație finală „e atât neserioasă, cât și ușor stupidă“. Totuși, ea continuă să fie formulată într-un mod sau altul în diverse recenzii sau să se manifeste ca o reținere la a citi romanul, ca înainte de întâlnirea cu un prieten emaciat de boală. De pildă, în articolul Lo último de García Márquez14, Fernando Aramburu își mărturisește rezerva-omagiu de a nu citi En agosto nos vemos din teama de a se întâlni cu decăderea puterii creatoare, justificabilă prin scăderea funcțiilor mintale ale scriitorului. Este posibil ca refuzul să se fi îmblânzit între timp, după cum anticipează chiar autorul basc la sfârșitul articolului.
Reacția lui Aramburu completează reacțiile la ultima apariție marquesiană, de la admirativul Hasta siempre Gabo15 al lui Agustín Squella până la precauția lui Nadal Suau16 care, fără a situa romanul pe axa noilor generații, îi recunoaște legitimitatea.
De altfel, o asemenea carte ridică două probleme care aprind discuțiile pe teme de traducere și literatură. Prima: în ce măsură aparține un autor unui traducător? Și a doua, pe care am conturat-o deja: trebuie publicată și tradusă o carte pe care însuși autorul, aflat în latura și în umbra morții, nu dorește s-o expună în public?
În primul caz, nu vorbim de exclusivitate (un autor nu poate aparține doar unui traducător, așa cum nu aparține unui singur cititor sau unei singure direcții de lectură), ci de predilecție, o relație complexă traducător–operă–editură forjată în timp și implicând inevitabil calitatea. Tudora Șandru Mehedinți nu este singura traducătoare a lui Gabriel García Márquez (se cuvine să-i amintim pe Alexandru Calciu, Mihnea Gheorghiu, Darie Novăceanu, Carmen Călugăreanu și Sarmiza Leahu, cu filigranata traducere a romanului Dragostea în vremea holerei), dar este, fără îndoială, cea care a tălmăcit în română cele mai multe dintre cărțile scriitorului columbian. Această postură privilegiată (după cum mărturisește în interviul acordat Radio România Cultural17) i-a asigurat cunoașterea în adânc a operei marquesiene, așa cum numai traducerea o poate oferi.
Întrucât García Márquez nu este exclusiv un maestru al realismului magic și nu încetează să fie un fin ilustrator realist, traducerea mai multora dintre operele sale implică versatilitatea necesară în abordarea celei de pe urmă, unde realismul magic abia se deslușește de plauzibil. Prin urmare, era nevoie de un traducător care să alunece nu atât cu ușurință, cât cu familiaritate printre ițele acestui roman la graniță cu nuvela, redând totodată o voce a lui Gabo cu care cititorul român s-a deprins.
În ceea ce privește a doua problemă, un mare scriitor arareori rămâne egal cu sine pe tot parcursul operei sale, neputând fi omenește un producător continuu de capodopere. Mai ales în cazul autorilor prolifici, operele le sunt inevitabil marcate, din tinerețe până la maturitate și senectute, de suișuri și coborâșuri sau de repetiții mai mult sau mai puțin voite. Ascunderea creațiilor mici nu ar corespunde realității și, mai mult, ar priva cercetătorii de înțelegerea operei mari, în care se vor fi găsind teme, motive, stiluri îndelung exersate în scrierile minore. Totodată, multe producții ajung să fie eliminate chiar de autor, fără să existe în definitiv nicio garanție că acestea erau realmente mai slabe calitativ decât cele care au rezistat distrugerii.
Ca în cazul multor opere și creatori, spectrul nimicirii trebuie să fi planat adesea asupra scrierilor lui García Márquez, așa cum înțelegem din prologul autorului la Douăsprezece povestiri călătoare, unde răspunde anticipat la întrebările de peste ani ale cititorilor: „Cred că am izbutit astfel să dau viață cărții de povestiri celei mai apropiate de aceea pe care întotdeauna mi-am dorit s-o scriu. Iat-o, gata să fie citită după atâta cutreierat, luptând să supraviețuiască perversităților incertitudinii. […] Am crezut mereu că orice versiune a unei povestiri este mai bună decât cea dinainte. Cum să știi atunci care trebuie să fie ultima? E un secret al meseriei care nu ascultă de legile inteligenței, ci de magia instinctelor, precum bucătăreasa care știe când e gata supa“18.
Chiar dacă cea de-a cincea versiune a lui Ne vedem în august poartă pe prima pagină un mare OK (asupra căruia insistă editorul și traducătorul Emilian Galaicu-Păun19), deține meritul de a ni se prezenta ca o variantă de atelier, unde porțile nu ne mai sunt deschise de Gabo, ci de curatorii spațiului: fiii Rodrigo și Gonzalo García Barcha, și editorul Cristóbal Pera. Pentru ca viziunea în construcție să fie completă și, astfel, mai îmbucurătoare pentru cititori, acestui mic roman i s-au adăugat la final și patru pagini în facsimil cu notele de corectură ale scriitorului columbian.
Intuiția întoarcerii la cele Douăsprezece povestiri călătoare, îndelung cernute de hazard și de ani, ne este răsplătită cu încă o revelație. La finalul prologului, scriitorul columbian păstrează o replică senină și posibil îngăduitoare pentru vizitele neautorizate în atelier: „În tot cazul, pentru orice eventualitate, nu le voi reciti, așa cum n-am mai recitit în veci nici o carte scrisă de mine, de teama regretelor. Cel care le va citi va ști cum să procedeze cu ele. Din fericire, pentru aceste douăsprezece povestiri călătoare poposirea în coșul de hârtii trebuie să fie alinarea întoarcerii acasă“20.
1. Editura RAO, traducere de Alexandru Calciu, 2015.
2. Idem, traducere de Tudora Șandru Mehedinți, 2014.
3. Cf. volumul de povestiri Funeraliile Mamei Mari.
4. Editura RAO, traducere de Tudora Șandru Mehedinți, 2018.
5. Cf. fragmentul reprezentativ: „Era o dimineață strălucitoare de început de august. O duminică exemplară din verile acelea de după război, în care lumina se arăta ca o revelație în fiecare zi, iar vaporul uriaș se mișca foarte încet, cu gâfâieli de om bolnav, pe o pânză de apă diafană“ (Editura RAO, traducere de Tudora Șandru Mehedinți, 2004, p. 100).
6. Editura RAO, traducere de Tudora Șandru Mehedinți, 2004.
7. Idem, Ne vedem în august, p. 17.
8. Ibidem, p. 35.
9. Editura RAO, Povestea târfelor mele triste, trad. cit., 2021, p. 27.
10. Ne vedem în august, trad. cit., pp. 41–42.
11. https://rasfoiala.com/2024/03/09/recenzie-ne-vedem-in-august-gabriel-garcia-marquez/
12. https://matcaliterara.ro/ne-vedem-in-august/
13. În „Prologul“ la Ne vedem în august, fiii naratorului țin de altfel să prevină cititorii de prezența unor „inegalități și mici contradicții, dar nimic care să ne împiedice să ne bucurăm de calitățile cele mai remarcabile ale operei lui Gabo“, trad. cit., p. 6.
14. https://elpais.com/opinion/2024-03-19/lo-ultimo-de-garcia-marquez.html#?rel=mas
15. Cu care se încheie articolul său intitulat El último mundo de García Márquez (https://elpais.com/chile/2024-03-22/el-ultimo-mundo-de-garcia-marquez.html)
16. În articolul ‘En agosto nos vemos’, la novela inédita de Gabriel García Márquez: un libro pequeño, leve, legítimo (https://elpais.com/babelia/2024-03-06/en-agosto-nos-vemos-de-gabriel-garcia-marquez-un-libro-pequeno-leve-legitimo.html)
17. https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/tudora-sandru-mehedinti-sa-patrunzi-in-lumea-lui-gabriel-garcia-marquez-este-un-privilegiu-de-care-eu-m-am-bucurat-de-mai-multe-ori-si-ii-sunt-recunoscatoare-pentru-asta-id42573.html
18. Ediția menționată supra, p. 9.
19. https://moldova.europalibera.org/a/gabriel-garcia-marquez-ne-vedem-in-august/32934758.html
20. Ediția menționată supra, p. 9.
