A trimite abia acum spre publicare o recenzie pentru Caietul de la Timişoara: Saga ultimului corespondent din Est, 1989–1990 de Germán A. de la Reza în traducerea lui Coman Lupu (Editura Logos, 2023) este doar aparent o ratare a momentului comemorativ din decembrie, întrucât luna martie este, și ea, un prilej de aducere-aminte: tocmai s-au împlinit treizeci și cinci de ani de la redactarea Proclamației de la Timișoara.

Titlul în română este o reproducere literală a titlului în spaniolă El cuaderno de Timișoara – Saga del último corresponsal del Este, 1989–1990 (Ciudad de México, Editura Textofilia, 2021), o explicație necesară dată de autorul mexican pentru a plasa cititorul într-un loc și într-un timp care poate nu mai sunt atât de accesibile generațiilor născute după acest „moment zero“ al istoriei recente. Reluarea în română a informației nu este redundantă, ci necesară, întrucât printre cititori nu se află doar martorii acelor evenimente, ci și urmașii lor. Totodată, în traducerea românească se reia intenția autorului de a marca o perspectivă, și anume aceea a unui jurnalist aflat în această parte a Europei într-un moment de cumpănă.

Chiar dacă este, în definitiv, perspectiva unui străin asupra României, traducerea lui Coman Lupu nu trădează în nicio clipă înstrăinarea, ci redă atmosfera, cadrul istoric, dialogurile cu firescul unui text conceput fără intermediere. Această renaturalizare a operei este posibilă și pentru că în textul original sunt semănate, de pildă, nume proprii de autori români (Nino Stratan, Mircea Dinescu, Florin Iaru, Traian Coșovei, Mircea Cărtărescu, dar și un hispanizat Alejandro Mușina, redevenit Alexandru Mușina în traducere) ori toponime (Amzei, Grozăvești, Ploiești) sau realități românești redate ca atare (de pildă, titlul revistei Viața studențească sau pluralul lei pentru moneda națională ori cozonac, zacuscă, mămăligă, țuică, inclusiv un șnițel românesc, cu tot tacâmul diacriticelor). Dincolo de aceste înlesniri care în textul original redau culoarea locală românească, traducerea în română implică recunoașterea și evitarea „falsei prietenii“ a unor termeni spanioli folosiți în America Latină, precum substantivul departamento („La primera vez que fui a su departamento de la Plaza Amzei fue una tarde de octubre, un otoño cálido y sin lluvias“), traductibil în context prin apartament: „Prima oară când am fost în apartamentul lui din Piața Amzei se întâmpla într-o seară de octombrie, călduroasă și fără ploi“ (p. 139).

Traducerea presupune a da cititorului strict indiciile intenționate de autor, fără excese, dar vădind capacitatea de a citi printre rânduri. De pildă, printre scriitorii români reali, Germán A. de la Reza introduce și numele fictiv al poetului de curte Adrian Călinescu. Traducătorul echivalează corect titlul poeziei acestuia Oración para los padres nu prin calchierea la îndemână Rugăciune pentru părinți, ci prin Rugă pentru părinți, poezie deja existentă, demascând astfel adevărata identitate a autorului poeziei.

Așadar, Caietul de la Timișoara e o întoarcere acasă, o restituire nu numai în sensul de sinonim al substantivului traducere, ci și de retrocedare către aparținători a unor momente istorice, fără ca aceasta să fărâmițeze averea donatorului (autorului).

Asemeni titlului, conținutul cărții captează, conform unei logici interne, necronologice, evenimentele de dinainte și din timpul Revoluției din decembrie 1989 până la (încă) tulburele ianuarie, de la instantanee din anii ʼ50, aparent apolitice, care conțin, larvar, motivația pentru ceea ce avea să se întâmple, până la începutul tranziției în tonuri mai posomorâte decât își imaginaseră, inevitabil, cei care au crezut în schimbare.

În comparație cu o carte, un caiet (la fel ca un cuaderno în limba spaniolă) stă și mai mult sub semnul provizoratului, al construcției, al ordinii cronologice cu posibilitatea întoarcerii în trecut spre recapitulare, ca exercițiu individual, a nevoii de reconstituire conștient imperfectă. Dacă o carte este rezultatul unui parcurs, caietul este itinerarul, jurnalul de lucru sau de călătorie sau, eventual, un număr de revistă, cu posibilitate de reînnoire periodică a informației¹. Caietul de la Timișoara este, și el, un jurnal în spațiu și timp, alăturându-se însemnărilor de călătorie despre spațiul românesc, dintr-o perioadă apropiată contemporaneității, nu din goana trăsurii, ci a călătorului-jurnalist care, din motive genealogice și profesionale, se adâncește empatic în viața locuitorilor României acelei epoci.

Glisarea în mai multe direcții temporale este justificată de perspectiva jurnalistică a personajului Román Albeira, corespondent mexican al ziarului Los Tiempos aflat în Europa de Est pentru a alimenta publicația cu noutăți din blocul comunist în destrămare. Întrebările care contribuie îndeobște la coagularea unui articol și pe care și le pune și jurnalistul continuă să planeze în societatea românească, fără să-și fi găsit încă un răspuns: „Román a mai adăugat o întrebare: de ce nu s-a dizolvat manifestația atunci când guvernul a revocat decizia de a-l transfera pe pastor în altă localitate? Era intrigat, de asemenea, de rolul Securității, prezentă în întreaga țară și invizibilă în Banat. Iar la sfârșit: cine conducea, de fapt, Timișoara? Fără doar și poate, Ceaușescu controla restul țării, dar cel mai occidental oraș din România afișa o ordine invizibilă. Să fi fost rodul inerției, sau era vorba despre cu totul altceva?“ (p. 34). Atitudinea interogativă a personajului explică detaliata cunoaștere a societății românești, realizată în mai multe etape și straturi, cu amănunte ale vieții cotidiene uimitoare prin faptul că vin din partea unui scriitor străin – impresie la care a contribuit inechivoc și calitatea traducerii.

Radiografia surprinde cu precizie o multitudine de detalii, unele uitate sau minimizate de vechile generații sau, pur și simplu, necunoscute de generațiile mai tinere, precum starea rudimentară și nerăbdarea editării de carte în tranziție², pervertirea relațiilor între oameni ca urmare a suspiciunii de colaborare cu Securitatea (menționată ca atare în textul original, ca dovadă a tristei notorietăți a instituției³), încercările de evadare eșuate în mod tragic⁴, pericolele avortului clandestin⁵, alimentarea prin surse neoficiale cu muzică occidentală („A enumerat într-o engleză corectă lista de trupe care îi plac: Jethro Tull, Black Sabbath, Deep Purple, Uriah Heep. A spus că este greu de făcut rost de discuri, însă o rețea de tineri le trag pe benzi și i le aduc în mod curent“, p. 81), dar și unealta umorului din trusa de supraviețuire în dictatură (cu efect neștirbit după ce trece de proba traducerii⁶). Așadar, în afara liniei directe a privirii, orientată spațial spre Timișoara și temporal spre finalul anilor ʼ80, cartea se construiește din perspective periferice, dar nu mai puțin importante, care, dincolo de a furniza informații și de a ajuta indivizii să se adapteze din mers, completează și justifică momentul decembrie ʼ89.

Titlurile capitolelor redate în continuare marchează punctele principale ale parcursului desfășurat între Mexic și România: Anunț de la Judecătorie (în loc de prolog, care induce caracterul testamentar al caietului, de fapt un apel la reconstituire, cu granițe mobile între biografic și ficțional⁷), De ce să facem filosofie în loc să reconstituim evenimentele (întrebare interpretabilă, dacă e tratată izolat, atât în sensul confirmării importanței filosofiei, cât și al diminuării rolului acesteia); México. Duminică 17 decembrie 1989 (existența unui 17 decembrie și la alte latitudini, în alte circumstanțe, poate fi uitată în vortexul evenimentelor); Budapesta – Keleti. Luni 18 decembrie 1989 (un cadru interesant de privit și, din păcate, adesea ignorat, asupra decalajului românesc în privința scuturării de comunism⁸); Timișoara (unde, dincolo de evenimente, găsim o atmosferă și o arhitectură), Timișoara. Iulie 1951 (cu rememorări din zdrobitoarea realitate a celor loviți de istorie fără să fi participat activ la ea, internați la ospiciu – o carceră aparent apolitică, dar la fel de neiertătoare – pentru că inocența lor nu a putut să îndure agresiunea continuă, în crescendo⁹; succesiunea zilelor de Miercuri 20 decembrie 1989, Joi 21 decembrie 1989, urmată de Sâmbătă dimineața și Sâmbătă 23 decembrie 1989, sfidând lacuna temporală, Geografii ale dorinței (încă o dovadă că viața continuă și în alte direcții în timpul unei revoluții, cu inserții temporale ca titlu de subcapitol ce readuc povestea în contextul istoric – Luni 25 decembrie 1989, Marți 26 decembrie 1989, Miercuri 27 decembrie 1989, Vineri 29 decembrie 1989, Duminică 31 decembrie 1989), cu întoarcere în timp (sau confirmare a anticipării de decenii – Marți 10 aprilie 1984. Orwelliana, o secvență de neconceput azi, într-o epocă a calculatoarelor personale, despre ce presupunea deținerea unei mașini de scris¹⁰, amintind, pe alocuri, de filmul Viețile altora în regia lui Florian Henckel von Donnersmarck) sau cu subcapitolele referitoare la ianuarie 1990. Partea intitulată Un nemilos anotimp al umbrelor dedicată lui Nichita Stănescu (în calitate de poet multiplicat în volume pe raft, dar, mai ales, ca prezență vie, după cum arată repetarea prenumelui în defavoarea numelui de familie) ar merita să capete mai multă autonomie memorialistică. Chiar dacă nu poate deveni o carte prin dimensiuni, Caietul de la Timișoara reprezintă una dintre cele mai complexe biografii ale poetului, incluzând cadre cu cenaclul de apartament sau din viața personală¹¹, cu scriitori aflați în colimatorul Securității (precum însuși Nichita) sau ei înșiși colaboratori ai Securității.

Ca și cartea în sine, capitolele sunt mai mult decât ceea ce par judecând doar după titlu: Los Tiempos [Fără titlu, fără dată] care coincide cu numele ziarului mexican, se referă, de fapt, la controlul partidului asupra natalității acelor vremuri, intrând mult și fără invitație în viața privată a locuitorilor din România; Sărnești. Septembrie 1983 surprinde viața cotidiană a tinerilor profesori din satele românești, racordați deodată la o realitate corozivă, de margine de lume, cu mult diferită de cea a lecturilor sau a escapadelor urbane.

Nu de puține ori, vocabularul și imaginile decontextualizate trimit la un timp mult mai recent decât firul temporal al cărții, precum fragmentul referitor la instaurarea comunismului: „Au cucerit rând pe rând toate posturile puterii publice, au distrus organismele autonome, au cooptat armata la orice tip de sarcină privitoare la guvernare și au divizat populația în prieteni și dușmani“ (p. 35) sau la viața intelectualilor în România la începutul anilor ’80: „Își petreceau dimineața la școală, iar după-amiaza ascultau muzică clasică de la un post de radio rusesc sau citeau ziarele și cărțile cumpărate înainte de izolare“ (p. 156) sau la spectrul comunismului: „Fantoma care străbătea lumea pe vremea lui Marx, îngrozind imperiile și pe marii capitaliști, astăzi a devenit un obstacol pentru democratizarea societății, pentru ieșirea din groapa în care ne-a aruncat totalitarismul construit în numele lui. Trebuie să facem ceva pentru a-l determina să se întoarcă în mormântul lui; după jumătate de secol de domnie, îi este greu să o facă de bună voie, iar dacă îi lăsăm câmp liber, o să rămână printre noi pentru totdeauna, cu schimbări cosmetice, fără a-i afecta însă esența“ (pp. 214–215).

Caietul de la Timișoara nu ilustrează doar momentul decembrie ʼ89, așa cum nu e scris doar pentru o generație: este și pentru cei care s-au născut în anii ʼ80 (ca și autoarea prezentei recenzii), acum adulți, prea mici la vremea aceea ca să înțeleagă istoria (de parcă adulții ar putea conștientiza pe deplin gravitatea sau grația momentului istoric pe care îl traversează, odată aflați în ochiul uraganului), dar simțind, auzind că ceva important se petrecea în jurul lor, și pentru cei care s-au născut după ʼ89, și ei adulți, care s-au născut în libertate, care nu au mai avut ocazia să sesizeze acea precauție a părinților în preajma lor când vorbeau despre ce se întâmplă în țară, pentru cei care s-au născut cu mult după momentul ʼ89, pentru care numele emblematice de la acea vreme nu spun cu nimic mai mult decât oricare nume din cartea de istorie, din secolele trecute, pentru cei care s-au născut între instaurarea și căderea comunismului în România, pentru care comunismul a fost o stare de fapt, un dat trecut, mai întâi, prin filtrul educației în familie, resemnată cu regimul sau revoltată față regim fără să fi cunoscut vreodată, dar intuind un mai bine, sau nostalgică după perioada interbelică, perioadă care pentru cei născuți în anii ’80, ’90 sau 2000 este tot o pagină de istorie din care au făcut parte părinții și bunicii lor, dar o pagină de istorie, în definitiv, chiar dacă e mai rugoasă, mai în relief față de cele despre secolele XVIII sau XIX, de pildă.

Dar asemenea cărți, alături de volumele de memorii despre istoria mare sau mică, scrise de simpli martori sau de disidenți cu grade diferite de expunere la pericol, de filmele care recreează atmosfera revoluției și perioada imediat anterioară ei (precum recentul Anul Nou care n-a fost în regia și după scenariul lui Bogdan Mureșanu), arată celor născuți după ʼ89 că acel deceniu nu este atât de îndepărtat de prezent, că este și istoria lor și că a permis reconfigurarea traseului nu fără obstacole spre Occident, dar mai rapid decât ar fi sperat cei mai mulți.

1. „La jumătatea lunii aveam deja pregătită structura conținutului, dar și materialele pe politică internă, deși nu ne puseserăm încă de acord asupra numelui: Timișoara liberă, Gazeta de Timiș, Caietul de Timișoara? Sau, trecând la un registru mai puțin local: Rebelul, Șaptesprezece decembrie, Insurgenții?“ (p. 147).
2. „A observat că pe raftul de la intrare se aflau primele cărți de politică apărute în țară, traduceri după autori români emigrați în Occident și fostele lucrări interzise de vechiul regim, ca Noua clasă de Milovan Djilas sau Arhipelagul Gulag, într-o ediție dubioasă de doar 180 de pagini. Pe următorul raft, erau aliniate zece cărți în al căror titlu figura numele stabilimentului: Labirintul grec, o analiză academică a fabulei despre Minotaur; Labirintul dragostei, un roman ale cărui ilustrații anunțau un conținut melodramatic; Proba R2 a labirintului, o operă cu un conținut încâlcit, și Labirintul sirenelor, un mare succes de piață de 520 de pagini de literatură erotică“ (p. 212, în capitolul dedicat zilei de 30 ianuarie 1990).
3. „L-a durut că stima față de sine a Maliei este la un nivel atât de jos și că el nu înseamnă pentru ea decât o misiune“ (p. 238).
4. „Când și-au luat rămas-bun, târziu în noapte, tatăl i-a luat deoparte ca să le spună că Paul fusese găsit fără viață la mai mulți kilometri de Moldova Veche, legat de un trunchi, cu trupul ciuruit de gloanțe“ (p. 209).
5. „Un medic de la Spitalul Central a refuzat să o interneze pe tânăra sa colegă din Blocul A din complexul de cămine studențești Grozăvești pentru că nu a vrut – sau nu a putut – să-și denunțe moașa“ (p. 153).
6. „cu atâtea raționalizări, doar marțienii s-ar mai încumeta să ne invadeze“ (p. 21).
7. „Caietul lui de notițe n-a mai fost găsit, nici rolfilmele, nici aparatul foto Leica. Nemaiexistând vreun impediment, facem astăzi cunoscută istoria secretă a căderii ultimei redute a totalitarismului din Europa“ (p. 5).
8. „Pasagerii din acea zi nu se deosebeau cu nimic de cei pe care îi văzuse cu alte ocazii, totuși pe ici, pe colo câte un detaliu dezvăluia începuturile capitalismului în fosta Republică Populară Ungară: neoane multicolore, îmbrăcăminte cu texturi strălucitoare, graffiti în engleză, foi volante cu oferte de locuințe pentru turiști sau câte un copil cu jucării japoneze“ (p. 15).
9. Fără specificarea temporală a obsedantului deceniu, fragmentele următoare ar părea desprinse dintr-o nuvelă aparținând realismului magic sau din indicațiile scenice pentru o piesă de teatru absurd: „În prima săptămână, a dormit lângă lespedea de pe mormânt, învelindu-se cu păturile aduse de acasă, după aceea într-un șanț pe care l-a săpat cu mâinile goale alături de mormânt. S-a hrănit cu ceea ce îi dăruiau vizitatorii cimitirului, cu mâncarea pe care i-o aducea micuța ei fiică sau cu ciupercile care creșteau în jurul copacilor, printre gunoaie“ (p. 27); „Într-o după-amiază, la ora când se schimbă paznicii, a reușit să se apropie de deschizătura din poarta de la intrare și a văzut în fundul curții întunecoase mai multe femei luptându-se pe o pungă de plastic. Când și-a mai obișnuit ochii cu penumbra și a putut să le vadă mai bine chipurile, și-a oprit privirea asupra unei doamne care alerga, cu capul ras, cu o expresie hotărâtă și cu ochii mari și albaștri, copleșiți de tristețe. Trăgea de fusta altei prizoniere, în vreme ce protesta cu un firicel de voce. În vremea aceasta, a trecut pe lângă ele o infirmieră cu o tavă în mâini și a văzut-o pe mamă-sa scoțând din mânecă o bucată de hârtie, îngenunchind și strângând firimiturile de pe jos, iar după aceea ducând cocoloșul la buze ca să le sugă printre dinții rupți“ (p. 30).
10. „A aruncat cutia la gunoi și, acoperind mașina de scris cu pulpanele paltonului, s-a dus la secția de miliție a cartierului ca să îndeplinească una dintre rutinele de securitate: să declare în scris că nu va permite, sub niciun motiv, folosirea mașinii în scopuri antisociale sau antipatriotice. Sub declarație, a bătut rând pe rând caracterele mașinii, și-a pus semnătura deasupra numelui și și-a așteptat rândul. Milițianul care s-a ocupat de el, un bărbat de statură medie și cu mustața murdară, l-a avertizat că este interzisă și intenția de a folosi ilegal mașina. Asta ar putea părea greu de dovedit, însă statul are mijloace pentru a afla totul. […] Minunea pe care o căra sub braț îi va permite să-și corecteze scrierile, fără a mai fi nevoit să-și descifreze scrisul urât, să le revizuiască ori de câte ori va fi necesar și să-și organizeze cartea de povestiri. Și Ligia va putea să-și bată teza, abandonată de când a rămas gravidă, dar va trebui să-și refuze prietenii, nu era momentul să se bage în bucluc. După o clipă, și-a revenit. Era de ajuns acest soi de favoare pe care i-o făcuseră autoritățile ca să-l convertească în complice al unor constrângeri absurde“ (pp. 127–128).
11. „Ultima călătorie a lui Nichita a fost un testament în sine. În primele zile ale lui decembrie, a fost invitat la o nuntă, undeva în sudul țării. În timpul slujbei de cununie, preotul a intercalat versuri ale lui Nichita cu versete din Biblie și, cu toate că nimeni nu știa că îl ascultau pentru ultima oară, cei prezenți au recitat, cu lacrimi în ochi, poezii scrise de Nichita“ (p. 143).