După o expunere atât de frumoasă și de cuprinzătoare făcută de Tudora Șandru Mehedinți, distinsa noastră hispanistă, și de domnul Marius Chivu privind cartea care face obiectul prezentului eveniment – poate mai puțin obișnuit – de lansare concomitentă pe plan internațional a ultimei – vai, a celei din urmă! – cărți a scriitorului Gabriel García Márquez, îngăduiți-mi să mă refer, pe scurt, la două aspecte care mi se pare că se cuvin puse în evidență privind modul în care Editura Rao a știut să gestioneze realizarea acestui volum și să-i confere chip românesc, având iscusința de a integra în mod fericit această nouă și ultimă operă a lui Márquez în suita celorlalte douăzeci și șapte de cărți ale autorului pe care le păstorește.
Care este primul aspect cu care potențialul cititor ia contact când vede o carte nouă în librărie? Care este elementul care-i declanșează curiozitatea? Este, desigur, coperta însăși, metaforic vorbind „coaja“ conținutului râvnit, care, laolaltă cu paginile răsfoite – cărora li se savurează pentru prima oară parfumul tipografic inconfundabil – alcătuiesc cartea ca obiect. Cititorul presimte că aceasta – odată citită – își va găsi locul privilegiat în mintea și sufletul său, apoi pe unul dintre rafturile cu cărțile iubite ale bibliotecii sale.
Avem – iată – cartea în mână. Ce să admirăm mai întâi? Eleganța designului copertei? Hârtia de calitate deosebită pe care este tipărit textul? Talentul tehnoredactorului și al paginatorului, cărora le aplaudăm bunul-gust? Frumusețea tiparului și a legăturii realizate într-o tipografie nenumită? De fapt, este de admirat totul: materia în întregime – „carnea“ însăși a cărții.
Dar spiritul ei?
Spiritul cărții a fost gândit, pregătit și edificat, cu la fel de multă dragoste, de Editura Rao prin modul în care a ales să gestioneze – pentru realizarea prezentului proiect de suflet – dialogul cu cercul propriu de colaboratori: a încredințat această traducere uneia dintre cele mai cunoscute hispaniste din România, Tudora Șandru Mehedinți.
Pătrunzând în spiritul ca atare al cărții purtătoare de mesaj marquezian, suntem încântați să descoperim, în insistent meșteșugita și rafinata tramă a romanului și călăuziți de stilul sigur, fără greș al Tudorei Șandru Mehedinți, pregnanta structură muzicală a romanului, care subîntinde tainic narațiunea însăși. Se profilează discret, în plan secund, nume precum Claude Debussy, Edvard Grieg, Chopin, Rahmaninov…, în vreme ce Ana Magdalena Bach (nume ales fără reținere, cu mult curaj), eroina principală a romanului – un fel de axis mundi în universul romanesc orchestrat de autorul columbian – își trăiește pătimaș, la jumătatea vieții sale, redescoperita iubire.
Obișnuiți cu edificiile amplu simfonice ale operelor sale, iată că Márquez ne oferă – la apusul vieții și al creației sale – un înnoit și ultim motiv de admirație deplină, prin surpriza pe care ne-o face cu această scurtă și strălucitoare lucrare de orfevru. Căci Ne vedem în august tocmai așa ceva este: o minunată Nocturnă care ne urmărește de la început până la sfârșit (un fel de proustiană „Sonată Vinteuil“ / César Franck), aflată sub aripa morții (mormântul mamei, vizitat de Ana Magdalena an de an, în august, în fluidul metafizic al Eternei Reîntoarceri).
Putem conveni că această ultimă lucrare a lui Márquez este semnătura finală a marelui creator (un soi de, mutatis mutandis, B-A-C-H…).
În aceste condiții speciale, talentul traducătoarei și-a spus cuvântul cu generozitate și nu putem decât să-l aplaudăm cu întreaga noastră admirație.
Despre stilul fastuos al textului românesc pot să vorbesc – ca redactor care a cunoscut de la prima până la ultima literă textul traducerii prezente – ca despre o altă lume. Redactorul, prin natura meseriei sale, nu are voie, pe parcursul lucrului, să se lase purtat de plăcerea lecturii, asemenea cititorului obișnuit. El are doar datoria de a se înarma cu prudenta și austera atenție a străjerului. Să fie paznicul vigilent al corectitudinii gramaticale. Textul care trece prin mâna și pe sub ochii lui să nu conțină greșeli de niciun fel: structuri morfologie ori sintactice defectuoase, nepotriviri semantice, sinonimii necontrolate, litere eronate. Aceasta e legea editorială. Lege nescrisă, dar urmată cu credință de toți redactorii.
Ce se face însă acel redactor – bunăoară, eu – care, stând „să vâneze“ inexactități din categoria celor amintite, dă doar și numai peste câteva greșeli de frapă (cum se spunea pe timpuri, când textele se băteau la mașina de scris). Căci doar atât am găsit de corectat în textul traducerii prezente. Nimic altceva.
Restul – o mare sărbătoare…
Nici nu se putea altfel, în cazul Tudorei Șandru Mehedinți, excepțional om de litere, al cărei palmares de traducător este impresionant: șaptezeci și cinci de opere (semnate de nume importante ale literaturii de expresie spaniolă: argentinienii Jorge Luis Borges, Julio Cortázar, Adolfo Bioy Casares, Antonio Di Benedetto, Ernesto Sábato, Premiul Nobel peruan Mario Vargas Llosa, spaniolii Miguel Delibes, Javier Marías, A. Pérez Reverte etc.) transpuse în limba română, dintre care optsprezece sunt lucrări ale lui Gabriel García Márquez (Un veac de singurătate; Toamna Patriarhului; Cronica unei morţi anunţate; Despre dragoste şi alţi demoni; Incredibila şi trista poveste a candidei Eréndira şi a bunicii sale fără suflet; Douăsprezece povestiri călătoare; A trăi pentru a-ţi povesti viaţa; Povestea târfelor mele triste; Ochi de câine albastru; N-am venit să ţin un discurs; Funeraliile Mamei Mari; Relatarea unui naufragiat; Călătorind prin Europa de Est; Scandalul secolului: Texte apărute în presă; Două singurătăți: Dialog Mario Vargas Llosa–Gabriel García Márquez; Drumul spre Macondo [colaborare]; Ne vedem în august; Diatribă de dragoste împotriva unui bărbat așezat [piesă de teatru, în curs de publicare]).
Cu acest prilej, vă propun să meditați – azi și mai târziu – la rolul fundamental pe care îl au aceste personalități discrete care sunt traducătorii la cunoașterea de către publicul limbii-țintă a marilor opere ale literaturii lumii. Căci ce ar fi, de fapt, literatura însăși fără aportul tălmăcitorilor ei? O muzică mută, o bolboroseală obscură, în veci neînțeleasă. Dacă însă opera de traducere beneficiază de lumina măiestriei, erudiției și de un talent greu de egalat – cum este cazul prezent –, atunci autorul tălmăcit, esența mesajului său își vor ocupa locul care li se cuvine în peisajul spiritual universal de expresie românească, spre bucuria tuturor cititorilor noștri.