Lansarea acestui opus a fost o adevărată delectare a sfârșitului acestei ierni a anului 2024, căci locul magic a fost nu altul decât Biblioteca Facultății de Litere, un adevărat monument ridicat educației și culturii române, iar prezentarea cărții atât de bogate în semnificații, dar și atât de diversă în alcătuirea ei, căci de pe mai multe continente și în mai multe limbi s-au adunat voci care au celebrat acest poet de vârf al latinității, Ovidiu, o personalitate ce-a înnobilat țărmul Mării Negre cu gândurile și simțirea sa. Iar unul dintre ei, spiritus rector, a pictat toate stările și gândurile, trezite de marele poet, cu talent și dedicație, cartea fiind pe potriva spuselor din vremurile lui Ovidiu: ut pictura poesis. Atât de frumos este când un loc este spiritualizat pentru totdeauna cum a fost Tomisul. Pășind acolo pe țărmul mării, simți și acum suflarea uneori tristă, alteori fericită a marelui poet al Antichității. Așa că prin cuvânt și imagine a fost readus în ziua de azi pentru noi, prin noi. Și pentru mine, personal, a fost începutul unei aventuri – chiar în acea sală și în acea zi de martie –, și anume prin poemul care e dedicat lui, dar devine, încetul cu încetul poemul lui dedicat nouă, azi, acum. (Peter Sragher)
***
1. Nu departe de sfârșitul unei întâlniri, pe care probabil nicio altă gazdă, niciun alt locus amoenus nu ar fi putut-o face „mai plăcută“, amoenior conuentus, decât o face Biblioteca Literelor Facultății bucureștene care le poartă numele – pentru că este acel loc unic din inima Universității (care este inima Orașului însuși), unde oamenii din toate generațiile, dar, mai ales, cei mai tineri și cei mai dornici de studiu, se c o n t o p e s c cu cărțile, și cărțile se t o p e s c în oameni –, așadar, reluând ideea, nu departe de sfârșitul unei deja tradiționale întâlniri în Bibliotecă și cu prietenii ei, mi-a revenit deloc ușoara, dar privilegiata misiune de a vorbi despre o carte, în legătură cu care, de când a apărut și până acum, s-au discutat atâtea și atâtea lucruri, încât pare (sau mie, cel puțin, mi se pare) că s-a spus dacă nu totul, în orice caz tot ce este mai important, și că greu se mai poate nota ceva care să nu fi fost observat.
Mă gândesc că ultima carte apărută în România și închinată unui ilustru poet latin1 este o carte-unicat și dintr-un alt punct de vedere, mai puțin sau doar în treacăt supus atenției până acum.
2. Cândva, pe la mijlocul secolului nu de mult încheiat – mai exact, în anul 1962 –, își făcea apariția, în Italia, un studiu care de-a dreptul a revoluționat teoria și estetica receptării operei de artă – de la literatură la muzică și de la artele plastice la cele ale spectacolului –, prin conceptul fundamental nou pe care îl propunea. Autorul studiului – el însuși, un prestigios creator literar – era faimosul semiotician și estetician Umberto Eco, iar teoria sa dădea chiar titlul studiului: Opera aperta („Opera deschisă“).
Cu toții cunoaștem de multă vreme și cartea, și teoria operei deschise, ale cărei ecouri nu s-au stins nici până astăzi, pentru că ambele au pus fundamentul unei perene, mereu actuale, postmoderne hermeneutici a operei de artă, în sensul cel mai larg al sintagmei.
Dacă Eco vorbea despre – și demonstra – multiplicitatea inumerabilă, neinventariabilă a semnificațiilor și chiar a sensurilor operei, care rămâne permanent deschisă actului interpretativ, individual și, simultan, chiar sumativ-colectiv, o carte precum aceea nu doar dedicată, ci și adresată direct clasicului poet sulmonezo-tomitan reușește să atingă, așa cum văd eu lucrurile, un standard de performanță care vine exact din sensul opus.
3. Spre deosebire de opera discutată de Umberto Eco, anume aceea cu un singur (și cunoscut) autor, epistolarul ovidian conceput de Ion Codrescu aduce în fața cititorului treizeci de autori, expeditori a tot atâtea epistole, și un singur destinatar: romanul sau, luând în considerare reperele biografice majore, sulmonezul și totodată pontic-tomitanul Publius Ovidius Naso. O carte, așadar, cu treizeci de autori, doi prefațatori și doi editori ridică, altfel decât era preocupat Eco să vadă în studiul amintit, problema teoretică a cititorului (respectiv, abstract vorbind, a receptorului) operei deschise. Opera este deschisă și pentru că cititorul este deschis. Aș merge mai departe și aș spune că opera – nicio operă, de fapt – nu este și nu poate fi deschisă, dacă receptorul ei nu este deschis. Iar deschiderea cititorului (sau, inversând termenii, cititorul deschis) nu înseamnă altceva decât multiplicitatea lui. Multiplicității de sensuri ale operei deschise îi corespunde întru totul multiplicitatea hermeneutică a cititorului.
Rezumând, o p e r a d e s c h i s ă (opera aperta) presupune și implică un c i t i t o r d e s c h i s (lector apertus, lettore aperto), iar c i t i t o r u l d e s c h i s condiționează și asigură d e s c h i d e r e a o p e r e i.
4. Cei treizeci de autori ai epistolarului – selectați de primul editor, inițiatorul și coordonatorul volumului, coautor el însuși: artistul, scriitorul și profesorul Ion Codrescu, tomitan și pontic prin excelență2 – reprezintă tot ațâția cititori ai operei lui Ovidius. Ei pot fi considerați, dacă putem spune așa, modele de cititori deschiși, din cel puțin trei motive.
Mai întâi, încă de la o simplă privire exterioară, constatăm că provin din țări și de pe continente diferite: cei mai mulți din Europa (Elveția, Franța, Marea Britanie, România, Spania, Suedia), patru din Statele Unite ale Americii, doi din Japonia, unul din Canada. De aici și diversitatea lingvistică, întrucât epistolele sînt editate în limba nativă a autorilor (însoțite de câte un rezumat anexat, în engleză).
Apoi, dacă avem în vedere forma conținutului epistolar, vom constata că ea este extrem de diversă:
– rememorări autobiografice (în contextul primelor întâlniri cu opera ovidiană și al impactului acesteia asupra destinului biografic al autorului epistolei);
– dezvăluiri din laboratorul propriei creații (în cazul artiștilor „impactați“ de poezia ovidiană și de destinul autorului ei);
– eseuri despre interferența și afinitățile artelor congruente tematic, având ca suport inspirația ovidiană;
– decriptări în universuri poetice paralele (aparent străine unei priviri comparative: poezia japoneză, de pildă, și poezia elegiacă a lui Ovidius);
– confesiuni spirituale, mărturisiri literare, introspecții psihologice, incursiuni ficționale prin intermediul unor eroine mitico-epice, precum Dido, regina Cartaginei, sau pur imaginare (Marcia, „fata din Dacia“, fosta „colegă, prietenă, iubită“ a Tomitanului). Și așa mai departe…
În sfârșit, epistolografii pot fi considerați autentice modele de cititori deschiși și pentru că orizontul lor ocupațional este mirobolant de diversificat. Ne-am aștepta ca majoritatea cititorilor lui Ovidius, care i-au și scris în acest volum, să fie profesori de literatură și limbă latină sau de limbi clasice în general, în temeiul premisei ipotetice că aceștia din urmă dețin incontestabilul avantaj de a se exprima din interiorul unei specializări consacrate profesional și, deloc neglijabilă, posibilitatea privilegiată de a fi citit opera ovidiană chiar în limba în care a fost scrisă la Pontul Euxin. Avem însă surpriza să constatăm că majoritatea o formează, de fapt, c e i l a l ț i, nespecialiștii. Dovadă, încă o dată, a deschiderii universale a cititorului ovidian, din perspectiva căruia traducerea (efectuată, desigur, de un specialist, de un clasicist, mai mult ori mai puțin literaturizată) este, în fond, echipolentă – dar nu echivalentă! – cu originalul.
Într-o rapidă enumerare, unul dintre cititorii autori este critic muzical; un altul este specialist în poezia haiku și autor de astfel de poeme (deși, ca formație inițială, este clasicist); foarte mulți cititori epistolografi sînt scriitori (cu diverse obiecte de creație și investigație: poeți, prozatori, dramaturgi, critici și istorici literari, eseiști, traducători, publiciști, jurnaliști – inclusiv reporteri în presa scrisă sau audiovizuală); nu puțini sînt artiști în sensul tradițional al termenului (pictori și artiști plastici, muzicieni și muzicologi, scenografi, regizori, fotografi), cărora li se alătură cercetători în domenii socio-umane complementare (antropologie, arheologie, mitologie, istoria artei și artă comparată), nu în ultimul rând formatori (educatori) culturali, inclusiv editori de carte. Și nu cred că am epuizat mica listă de mai sus, în interiorul căreia multe zone ocupațional-profesionale se suprapun sau sînt cotangente…
Putem spune, fără teama de a greși prea mult, că fiecare dintre cititorii respondenți îndemnului lui Ion Codrescu de a-i trimite câte o scrisoare lui Ovidius ponticul reprezintă o paradigmă în sine, este un univers-receptacol deschis către operă.
5. Există, totuși – ne putem întreba, credem că pe bună dreptate –, vreo trăsătură de unire în această multitudine de fascicole caracteristice, dar divergente, care definesc realitatea pe care am denumit-o conceptual cititorul deschis?
Răspunsul îl aflăm chiar în primul rând al Cuvântului-înainte semnat de Ion Codrescu. Toată această carte constituie un e x e r c i ț i u d e a d m i r a ț i e, pe care cititorul de azi și dintotdeauna al creației poetice a Tomitanului, al poeziei latine și grecești împreună, al Antichității Clasice în general, o nutrește, în contact direct și nemijlocit cu opera. Dincolo de textele propriu-zise, în cuvintele și frazele care alcătuiesc fiecare epistolă a cărții, Ion Codrescu însuși ne oferă exemplul unei admirații grafice de excepție. Sînt, cum aminteam, în total treizeci și trei de gravuri care, presărate între fiecare dintre cele treizeci de texte, indică un subtil raport-corespondență: atât cu epistola pe care o urmează sau o introduce, cât și cu textul-arhetip, arhitextul care este poezia ovidiană pontică, ea însăși epistolară atât per excellentiam, cât și în exclusivitate.
Iar dacă am dori și noi, inspirați de cele treizeci de texte-scrisori, să așternem pe hârtie propriile noastre exerciții, gânduri și impresii de admirație, ingeniosul editor și artist a păstrat la sfârșitul volumului o filă albă și goală, tocmai în această ipoteză și eventualitate. Cititorul deschis este așteptat, oricând și de pretutindeni, să se dezvăluie pe sine însuși și să se consemneze.
Vă îndemn și pe dumneavoastră, stimați cititori ai acestor rânduri, să o faceți, cu toată încrederea în propriile forțe. Căci reciproca teoriei operei deschise – respectiv, cititorul deschis – este, în egală măsură, valabilă ca și teoria însăși a operei deschise. Epistole către Ovidiu ni se înfățișează, emblematic aș spune, ca o carte prin excelență a cititorului deschis.
1. Epistole către Ovidiu. Letters to Ovid. Lettres à Ovide, editor Ion Codrescu, cuvânt înainte / Foreword Ion Codrescu, prefață / Preface Cătălina Popescu, cuvânt de întâmpinare / A Word of Welcome Gabriela Creția, Eikon, București, 2023, 250 p. + 1 f.
2. Cel de-al doilea editor este Valentin Ajder, directorul prestigioasei Case Editoriale Eikon, cea care a girat tipărirea, în excelente condiții grafice, a acestui volum ce beneficiază din plin de inspirația debordantă, dar unitară ca viziune, tipare și atmosferă stilistică a lui Ion Codrescu, autorul celor treizeci și trei de gravuri alb-negru, legate, direct și indirect, de tematica generală a epistolarului: convorbiri, imaginate și imaginare, cu Ovidiu(s).
* Epistole către Ovidiu. Letters to Ovid. Lettres à Ovide, editor, coautor, prefață / Editor, Co-author and Forword – Ion Codrescu, prefață / Preface Cătălina Popescu, cuvânt de întâmpinare / A Word of Welcome Gabriela Creția, Editura Eikon, 2023.
