Şi-a desfăşurat activitatea profesională pe mai multe planuri, atât în creaţia artistică, cât şi în cel al studiului şi cercetării ştiinţifice. În anul 2005, şi-a încheiat studiile postuniversitare, obţinând titlul de master al Universităţii de Stat din Tirana. Unsprezece ani mai târziu, în anul 2016, a devenit doctor în ştiinţe filologice cu o lucrare având ca temă: „Începuturile modernităţii în proza romanescă albaneză“. Din anul 2001 până în 2019, a lucrat la Ministerul Culturii de la Tirana ca specialist, responsabil de sector şi director al Direcţiei de cultură scrisă şi arte.
Este autorul unei serii de volume cu caracter literar şi ştiinţific precum: Începuturile modernităţii în proza romanescă albaneză, studiu ştiinţific, Robul înălţimilor, roman, Cvartetul boem, versuri, Nopţile păcătoşilor, povestiri, Bunicul din poză, nuvelă pentru copii, Nori reci, versuri (volum tradus şi în limba română), Opera lui Çajupi şi relaţiile ei cu curentele literare, studiu ştiinţific, Râul viselor mele, versuri etc.
Lucrările sale de critică şi istorie literară, precum cele literare au fost traduse în câteva limbi străine, precum: engleză, franceză, germană, spaniolă, portugheză, italiană, rusă, japoneză, română, arabă, sârbă ş.a.
Din anul 2019 şi până în prezent, este şef al Departamentului de arte aplicate la Facultatea de Știinţe Umaniste şi Arte Liberale din cadrul Universităţii Europene de la Tirana.
***
Umbrele chiparoşilor
Când, într-o zi, mă voi întoarce la vechea căsuţă,
ştiu că sub crucile ferestrelor chipurile alor mei
îmi vor murmura dezamăgite la ureche:
„În numele Tatălui, al Fiului şi Sfântului duh“,
în anul acela, lacrimile vor îngheţa pe copaci.
Ca un pelerin, voi încerca să creez o altă planetă,
ceruri înnorate, adormind în cântec de leagăn,
de ce mă aşteaptă mama, mereu, la umbra chiparoşilor,
iar tata aţipeşte în crâg, cu capul sprijinit de o piatră.
Din când în când, mă rugam pe drum statuilor,
şedeam tolănit apoi în iarbă, sub orizonturile triste de stepă,
mama şi tata mi se strecurau din minte,
memoria-mi murea ca o ultimă caravană.
Pierdut în vâltoarea de gânduri, mă-ndreptam
spre zidul de piatră căzut în ruină,
priveam spre oraşul ce tremura în zare,
iar umbrele chiparoşilor mi se strecurau hoţeşte-n suflet!
Oraş de nisip
Pe nisipul jilav,
noaptea şi-a impregnat urmele paşilor
şi pe amfora spartă
sclipesc voalat inscripţii etrusce.
Gurile iernii urlă departe,
dincolo de ruinele podului scufundat
acolo unde Antigona-şi jeleşte de-a pururi ursita.
Vântul
risipeşte picurii de ploaie,
împroaşcă aripile pelicanilor
rotitori deasupra lagunei.
Pe ţărm,
scheletul bărcii bătrâne
’şi-arată coastele albite de sare.
Mozaic ascuns
în negura nerostitelor nostalgii
cu zâmbetul Giocondei pe buze.
Şi frunzele toamnei, ce se cern trist
peste câmpul aeroportului pustiu
de unde soarele şi-a luat la revedere.
Paşii mei pe nisipul jilav
asemeni unui ritual prea des repetat
ce stinge zâmbetul sfios al Giocondei.
Suflări calde se preling pe statui,
fecioare despuiate aleargă ca-n vis
tainele lor se pierd în haloul amurgului
asemenea stelelor lipsite de viaţă.
Pe cochilii de scoică desenez fără grabă,
valurile se izbesc de golul privirii,
luna, departe, cochetează cu valul,
peste trupul frumoasei adormite
zorile conturează oraşul.
Pietre rostogolindu-se
Litanii creştine sub cerul deschis,
şi un regret uitat, omenesc
plutind ca un nor în seninul amiezii,
tainicul murmur la ceasul când ziua se duce
e veşnica rugă de zbor a lăstunului.
În profunzimile gândului, vântul
răscoleşte ceţoase dorinţe uitate,
vocile nopţii se sting îngrozite,
precum sirenele vaselor plutind în derivă.
Apoi va începe o ploaie turbată,
iar oamenii, de pe ţărm, vor fugi temători,
vor rămâne acolo numai ruinele caselor
şi praful uitării pe chipuri de sfinţi.
Lespezi uriaşe vor cetlui vremurile,
în memoria lor, vântul va scurma vechi inscripţii,
poteci se vor prăbuşi dinspre piscuri,
pietre visătoare rostogolindu-se demente.
***
Aşteptăm, aşteptăm, mereu aşteptăm
să se ivească adevăratele profeţii.
Isterice mulţimi aclamă vedetele,
nebunul aleargă pe uliţi desculţ,
precum eroul baladei fără sfârşit.
Prezicătorii anunţă o toamnă ploioasă.
La Mausoleu putrezeşte mumia lui Lenin.
Piaţa Roşie se ascunde din nou sub amurgul târziu.
Glas din adânc
Pământul îmi macină trupul,
pieptul mi-l roade, mi-l mistuie,
de nu se mai ştie, sunt om sau sunt umbră
prăbuşită-n adâncul mormântului.
Îngrozit, privesc împrejur,
întuneric în faţă şi-n spate,
putreda mână refuză să pipăie,
ochiul refuză să vadă.
Ceru-l implor să-mi dea înapoi
scânteia de viaţă, firava suflare,
să-mi uit somnolenţa lugubră
şi iar printre semeni să fiu…
Din cer picură o ploaie măruntă,
mană cerească pentru pustiul din mine,
spre voi, încerc de aici să-mi trimit
cumplitul mesaj despre viaţă şi moarte.
Aici, împreună cu mine se află
fragmente de vagi amintiri,
aici, chiar aici de scurmaţi
ciudate poeme nescrise găsiţi.
Liniştea îmi domină trupul,
în mână mai ţin încă buchetul uscat
şi tac, pierdut în tăcerea de vată
supus pământului atât de ostil.
Pe chipul meu de vreme măcinat
lacrimi uscate veţi găsi, şiroi,
pe buze, un surâs învineţit
amestecat cu rujul de pe gura ta.
În buzunare am, de când mă ştiu,
o muzicuţă ruginită
şi-un ceas rusesc
pe mâna descărnată.
Portretul meu, un chip de ceară
încremenit de suflul rece
dacă-l priviţi
în el vedea-veţi umbrele tristeţii,
ale tristeţii mele nesfârşite.
Şi uneori, când veţi păşi tăcuţi
prin lumea mea, rece şi moartă,
poate veţi auzi, confuz,
plâns singuratic de copil.
Oameni
În fiecare dimineaţă, în jurul meu roiesc oameni goi
şi umbre izvorâte din Începutul-începutului.
Prezentul se scurge, soarta amestecă puternici şi slabi,
relicve de sfinţi şi tablouri de nobili – furate.
Coame zbârlite tresar sub privirea de gheaţă,
castele pustii oftează după gloria veche
către ţărmuri păşesc în coloană transfugii de-o viaţă,
praful războaielor pudrează umbra statuilor.
Dormim greu şi-n fiecare dimineaţă
viaţa ni se returnează ca o favoare de-o zi
aşa cum oamenii umplu mereu şi mereu
tranşeele străzilor pustii.
Încă de la naştere rătăcim printre dilemele lumii
globul se-nvârte şi reia aceeaşi legendă fumată,
piedestale pustii, căderi bubuitoare de vipuri
poporul exaltat înalţă umil osanale.
Cataclisme ne biciuie chipul brăzdat
Apoi…
apoi totul începe din nou de la zero.
