Prezentare și traducere din albaneză – Marius Dobrescu
Profesor asociat la Departamentul de Literatură al Facultății de Istorie şi Filologie a Universității din Tirana. Doctor în Ştiinţe filologice. Autoare a două volume de poezie: Geamătul vântului (2016) şi Bibulz (2017), a volumului de studii Bibliografia dramei albaneze editate – 1883–2017 (2017), lucrare unică de acest gen, precum şi a monografiei ştiinţifice Scanderbeg – dramaticus heroes, Theatrum Mundi (2019). Această ultimă lucrare se află în fondurile celor mai prestigioase biblioteci din lume. La loc de frunte, Library of Congress (SUA), Biblioteca Naţională a Germaniei, precum şi bibliotecile on-line ale Universităţilor Princeton şi Harvard.
În anul 2023, a condus proiectul anual de cercetare ştiinţifică în cadrul Universităţii din Tirana intitulat „Dramatizarea, ca instrument didactic în învăţământul preuniversitar“. Este autoarea a două cursuri despre literatura religioasă şi creştinism, la Harvard University, în 2021.
A înfiinţat şi conduce de doisprezece ani „Clubul de dramă – Facultatea de Istorie şi Filologie“ al studenţilor filologi, calitate în care a primit numeroase distincţii pentru punerea în scenă a unor dramaturgi albanezi. A participat la o serie de proiecte naţionale şi internaţionale, precum „Tirana European Youth Capital 2022“ etc. Este iniţiatoarea şi coordonatoarea unor proiecte naţionale şi internaţionale în domeniul educaţiei, a participat şi a condus sesiuni ştiinţifice în domeniul educaţiei, este autoarea a numeroase articole şi materiale publicate pe cunoscute platforme ştiinţifice, face parte din board-ul de consultanţi al platformei Elsevier, precum şi al unor reviste ştiinţifice naţionale şi internaţionale.
Ca recunoaştere a meritelor sale, în anul 2023 a primit titlul de „Ambassador for Peace“ din partea Universal Peace Federation şi a Institutului Albanez de Sociologie.
***
Tata
Mi-a spus cândva că inima nu bate-n inimă.
Acum, când am aflat unde bate,
ştiu că destinul meu ajunge undeva
al tău, altundeva,
iar un altul e străin de toate acestea.
Tată
Am aflat acum unde-ţi bătea atunci inima,
acum ştiu.
Ştiu acum,
de ce ţigara-ţi se stingea în barbă.
Când te-au doborât,
eu n-am văzut nimic
pentru că mă jucam cu încălţările tale…
Acum ştiu ce aveai pe suflet,
îţi ştiu locul,
adăpostul,
mânia domoală, speranţa…
Acum îţi cunosc jocul de şah,
nesfârşitul
am învăţat să mă joc cu timpul,
acel neterminat perfect,
acel…
Din adâncuri
Un bărbat ostenit, la picioarele muntelui fălos,
cocoşat de muncă, de spart bolovani,
ars de soare, doborât de frig şi de foame,
voia în zadar să fie asemenea muntelui.
Şi omul se făcu munte,
dar, bătut de vânt,
se făcu vânt,
dar îl înfruntară norii,
se făcu soare,
dar îl acapară cerul.
Se rugă să fie iar munte
precum acela fărâmiţat de el,
munte până la sfârşit.
Şi a suflat din nou vântul.
Norul a acoperit cerul
întunecând soarele.
Muntele s-a încruntat,
Trăsnetul l-a lovit,
şi a răzbit în măruntaiele lui.
[…]
Acolo e omul nostru cocoşat de muncă,
bărbatul ostenit care voia să fie ca muntele…
Bea vin
Bea vin, prietene,
bea vin,
pentru ceea ce s-a dus definitiv,
pentru ceea ce răscoleşte vechile răni,
pentru ceea ce nu mai vine şi dus e,
bea vin prietene… bea…!
Bea vin,
căci viaţa-i minciună,
rana-ţi obrinteşte,
durerea te chinuie,
nu suntem şi nu avem nimic,
bea prietene,
bea vin…!
În vin îţi verşi sufletul, pe destin îţi pui degetul,
sacrifică-ţi trupul,
iar ultimul strop lasă-mi-l mie!
Bea vin şi tu, prietena mea,
pentru vorba târzie ce nu te-a oprit
pentru cântecul ce taie ca lama subţire,
pentru seara umbroasă
bea vin, tu, prietena mea
bea vin
iar ultimul strop mi-l lasă chiar mie!
Andante
Plecările-s strune de vioară,
tăcute, rotunde
lunecând de patru ori pe spate,
pe coarda a patra…
Plecările sunt viori cu patru strune,
dulci precum sărutul pe nota Sol,
tăcute ca versul romantic,
ca mâna surorii pe spate,
tandră,
dulce,
ca sora.
Tăcute,
rotunde,
lunecă pe spate…
Plecările sunt Sol, plecările-s vioară…
Plecările sunt strune tânguitoare,
smulse din coama calului din baladă,
fluier de soc,
cioplit din inima trunchiului,
tandre,
dulci,
ca nişte mângâieri pe spate…
Plecările sunt Sol, sunt vioară
sunt Do major plecările, duioase…
Plecările sunt note
pe corzi de nostalgie,
sfioase,
dulci,
nişte mângâieri duioase…
Patria
Mi-am pierdut patria
într-o geantă
mai bine spus:
— Ei mi-au rătăcit-o acolo
ca pe o cheie, în brambureala din poşetă.
Nu ştiu ce au vrut
să facă cu ea,
patria
n-are cum să fie acolo, mi-am zis.
Mai târziu am priceput cum era treaba,
mai târziu, da, am înţeles.
Când mi-am azvârlit poşeta
la-ntâmplare,
atunci patria,
făcută mototol,
au strecurat-o în geanta mea,
ca într-un joc,
aşa a fost…
Iar jocul nu s-a terminat încă…
Femeie
Femeie,
nu-ţi lăsa templul să se năruie,
nici coloanele lui să se prăbuşească la pământ,
femeie,
fără el nu există cer şi pământ,
fără templul tău nu există trecut şi viitor.
Femeie,
eşti lira celor mai dulci melodii,
sămânţa din care creşte arborele,
femeie,
îţi oferi zeilor roşul sângelui tău,
macul dimineţii ce-ţi întristează ziua.
Femeie,
ceva mai minunat mintea nu cuprinde,
eşti viaţa, suflul, pâinea, sfinţenia.
Femeie!
Eşti templul vieţii, femeie!
