traducción y notas / traducere și note dr. Cătălina Constantinescu
El corpus de mi trabajo se compone de cinco poesías de Antonio Machado, una selección de las que el poeta dedicó a los amigos de la Generación del ’98 y de otras generaciones literarias, o a personajes destacados de la cultura española e hispanoamericana. Son elogios, homenajes impresionantes por su sincera admiración y amistoso enfoque poético.
Según mi opinion, el traductor, en este caso de poemas, debe ser fiel no solamente al autor al del texto sino también al lector de su traducción.
Y en esta doble misión no creo que sea necesario que él intervenga como, digamos, otro poeta. E traductor no escribe una poesía suya, sino trata de escribir en la lengua meta (de llegada) una de otro, al cual sirve con más lealtad posible, intentando mantener un equilibrio amistoso entre lo técnico y lo estético, entre su creatividad y la del poeta. No es para nada necesario que el traductor de poesía sea él mismo poeta, al contrario, podemos decir. Pero sí, debe tener alma de poeta y cultura poética, para no extraviarse en los campos de las metáforas.
Al traductor no le incumbe la tarea de explicar de un modo u otro, por el proceso de traducir, los recursos poéticos, aunque el verso parezca difícil de comprender. Es problema del lector interpreter como quiere, como puede… Es tarea del traductor a darle la versión más clara posible, más honesta, más fiel en la lengua meta, de conservar en su traducción las equivalencies semánticas y estilísticas.
Con las poesías elegidas no tuvo problemas difíciles de métrica, ya que se trata de versos libres. Esto me dio menos libertad porque no tuvo motivo alguno (rima, ritmo) de alejarme de la traducción más fiel posible. Pero no siempre se pueden conservar todos rasgos gramaticales, semánticos y estilísticos.
A veces el verbo traducido del español no me pareció adecuado en rumano, en relación con el contexto. Ejemplo: corer junto con sutil y brisa.
Algunas palabras del español no tienen un correspondiente específico en rumano. por ejemplo „a cânta“, tiene en español por lo menos dos sensos que distinguen los instrumentos, el modo de cantar: tocar y tañer, muy utilizado en los versos de Machado; y así aparecieron los sinónimos, más o menos fieles al texto. La palabra mañana con sus dos significados: „dimineață“ y „mâine“ solicita atención.
Algunas palabras se pueden traducir de manera distinta con el mismos senso. Ejemplo: tomillo „cimbru“ pero también „lămâioară“ he preferido la forma menos conocida pero más poética.
Las palabras polisémicas y omógrafas son siempre motivos de elección, sobre todo cuando el contexto no ofrece una desambiguación. Extraño significa „străin“ pero también „straniu“ y me ha sido difícil establecer cuál de los dos sirve mejor al sentido del verso en (figura extraña) y otras más. Fuente („izvor“) y fuente („fântână“) ofrecen la posibilidad de estar correctas las ambas porque el context permite, tratándose de un jardín.
A veces hice la traducción utilizando una palabra que tiene alguna agradable alusión a una poesía rumana: menestrel por juglar.
Hay en los versos traducidos términos o sintagmas que parecen sencillas, muy semejantes al rumano, pero llegan a ser bastante equívocos, en algunos contextos. Por ejemplo, los adjetivos claro y casto (casta en encina casta), en algunos casos me parecieron complicados en interpretar. Aquí puedo mencionar que hay momentos en los cuales el traductor rumano del español siente una paradójica frustración a causa de estas palabras casi idénticas en las dos lenguas hermanas, sobre todo cuando interviene el espíritu de cada lengua y la similitud no sirve, al contrario, se transforman en trampas lingüísticas. Sin hablar de los falsos amigos propiamente dicho, como luto, por ejemplo.
Para concluir puedo decir que estoy segura de que a veces el lector siente una posible decepción el lo que concierne un verso o un poema entero, acaso. También el traductor puede pensar tantas veces que la poesía traducida queda lejos de ser una obra maestra, pero no tiene remedio alguno. Hay que dejarlo así como estuvo en la mente y la sensibilidad del poeta. A veces culpable es el tiempo que pasó con sus sombras sobre aquella poesía o aquel autor. A mí también, acaso, algunos de los versos traducidos me parecieron casi banales. Los he dejado así como son. Al fin y al cabo, esta vez se trata de Antonio Machado.
¿Quién soy yo para atreverme a reescribir un solo verso del gran poeta ?
*
Corpusul lucrării mele se compune din cinci poeme ale lui Antonio Machado, o selecție dintre cele pe care poetul le-a dedicat prietenilor din Generația de la ’98 și din alte generații literare, sau unor personaje marcante ale culturii spaniole și hispanoamericane. Sunt elogios (elogii), omagii impresionante prin sincera lor admirație și prieteneasca abordare poetică.
După opinia mea, traducătorul – în acest caz – de poezii trebuie să fie fidel nu numai autorului textelor, ci și cititorului traducerii sale.
Și, în această dublă misiune, nu cred să fie necesar ca el să intervină în calitate de – să zicem – al doilea poet. Traducătorul nu scrie altă poezie, ci încearcă să redea în limba-țintă o poezie a altcuiva, pe care îl servește cu cea mai adecvată formă de loialitate, căutând să mențină un echilibru amical între aspectele tehnice și cele estetice. Nu e absolut deloc necesar ca traducătorul de poezie să fie el însuși poet, din contră, am putea spune. Dar, da, trebuie să aibă suflet de poet și cultură poetică, pentru a nu se rătăci în câmpul metaforic. Traducătorului nu-i revine sarcina de a explica într-un fel sau altul, prin procesul de traducere, mijloacele poetice, chiar dacă versul pare greu de înțeles. E problema cititorului să interpreteze cum vrea, cum poate. Este sarcina traducătorului să-i dea versiunea cea mai clară posibil, mai onestă, mai fidelă în limba-țintă, să păstreze în traducerea sa echivalențele semantice și stilistice.
În poeziile alese, nu am întâmpinat probleme dificile de metrică, pentru că este vorba de versuri libere. Aceasta mi-a dat mai puțină libertate, pentru că nu am avut niciun motiv (rime, ritm) să mă îndepărtez de cea mai fidelă traducere posibilă. Dar nu totdeauna se pot păstra toate trăsăturile gramaticale, semantice, stilistice.
Uneori, verbul tradus din spaniolă nu mi s-a părut adecvat în română în relație cu contextul. De exemplu: corer „a fugi“, în relație cu sutil și brisa.
Unele cuvinte din spaniolă nu au corespondent specific în română. De exemplu, cantar „a cânta“ nu distinge instrumentele la care se cântă, ca tocar și tañer, foarte folosite în poeziile lui Machado. Astfel, au apărut sinonime mai mult sau mai puțin fidele textului. Anumite cuvinte se pot traduce în mai multe feluri cu același sens: tomillo înseamnă „cimbru“ și mai vechiul „lămâioară“, pe care l-am preferat, ca formă mai poetică.
Cuvintele polisemantice și omografele sunt întotdeauna motive de alegere, mai ales când contextul nu oferă posibilitatea dezambiguizării. Extraño înseamnă „străin“, dar și „straniu“ și mi-a fost greu să stabilesc care dintre cele două sensuri se potrivesc mai bine sensului din vers – în figura extraña, și nu numai. Fuente „izvor“ și fuente „fântână“ pot fi ambele corecte, deoarece contextual permite, fiind vorba de o grădină.
Uneori, am folosit cu bună știință în traducere câte un cuvânt cu o importantă încărcătură poetică: „menestrel“ pentru juglar.
Există în versurile transpuse în limba română termeni, sintagme, care par simple și chiar foarte asemănătoare cu româna, dar ajung să fie echivoce în ambele contexte. De exemplu, adjectivele claro și casto (casta în encina casta), în anumite cazuri, mi s-au părut complicate în interpretare. Aici, pot să spun că există momente în care traducătorul român din spaniolă simte o paradoxală frustrare din cauza acestor cuvinte aproape identice în cele două limbi, mai ales când intervin spiritul și simțul fiecărei limbi și similitudinile nu servesc, din contra, se transformă în capcane lingvistice. Fără să fie falși prieteni, ca luto, de exemplu.
Pentru a încheia, pot să spun că sunt sigură că uneori cititorul simte o posibilă dezamăgire în ceea ce privește un vers sau, poate, un poem întreg. Și traducătorul se poate gândi uneori că poezia tradusă e departe de a fi o capodoperă, dar nu are nimic de făcut. Poemul trebuie lăsat așa cum a fost în mintea și în sensibilitatea poetului. Uneori, e de vină timpul, care a trecut cu umbrele lui peste acea poezie sau acel autor. Și mie, poate, câteva dintre versurile traduse mi s-au părut aproape banale. Le-am lăsat cum sunt. În cele din urmă, de data asta, e vorba de Antonio Machado!
Cine sunt eu să îndrăznesc să rescriu un singur vers al marelui poet?
ANTONIO MACHADO – POEMAS DE ADMIRACIÓN1
I
LUZ
A don Miguel de Unamuno, en prueba de mi admiración y de mi gratitud
¿Será tu corazón un harpa al viento,
que tañe el viento?… Sopla el odio y suena
tu corazón; sopla tu corazón y vibra…
¡Lástima de tu corazón, poeta!
¿Serás acaso un histrión, un mimo
de mojigangas huecas?
¿No borrarán el tizne de tu cara
lágrimas verdaderas?
¿No estallará tu corazón de risa,
Pobre juglar de lágrimas ajenas?
Mas no es verdad… Yo he visto
una figura extraña,
que vestida de luto – ¡y cuán grotesca! –
vino un día a mi casa.
– „De tizne y albayalde hay en mi rostro
cuanto conviene a una doliente farsa;
yo te daré la Gloria del poeta,
me dijo, a cambio de una sola lágrima.“
Y otro día volvió a pedirme risa
que poner en sus carcajadas…
– „Hay almas que hacen un bufón sombrío
de su histrión de alegres mojingangas.
Pero en tu alma de verdad, poeta,
sean puro cristal risas y lagrimas;
sea tu corazón arca de amores,
vaso florido, sombra perfumada.“
I
LUMINĂ
Lui don Miguel de Unamuno, în semn de admirație și recunoștință
Fi-va oare inima ta o harfă în vânt
pe care chiar vântul o face să cânte?… Șuieră ura și răsună
inima ta; șuieră inima ta și vibrează…
Ce păcat de inima ta, poete!
Nu cumva vei fi un histrion, un mim
de mascarade goale?
Nu-ți vor șterge funinginea de pe chip
lacrimi adevărate?
Nu va izbucni în râs inima ta,
sărman menestrel al străinelor lacrimi?
Dar nu e adevărat… Eu am văzut
o prezență ciudată,
care, îmbrăcată de doliu – și atât de grotescă –,
a venit într-o zi la mine acasă.
– „Am atâta tăciune și ceruză pe chipul meu
cât e nevoie pentru o îndurerată farsă
și eu îți voi dărui gloria poetului,
mi-a spus, în schimbul unei singure lacrimi.“
Și a doua zi a venit să-mi ceară râsul
Pe care să-l pună în hohotele sale.
– „Sunt suflete care schimbă într-un bufon trist
un histrion de mascarade goale.
Dar în sufletul tău adevărat, poete,
să fie doar râsete și lacrimi de cleștar
să-ți fie inima chivot al iubirilor,
vas plin cu flori, umbră-nmiresmată.“
II
A JUAN RAMÓN JIMÉNEZ
LOS JARDINES DEL POETA
El poeta es jardinero. En sus jardines
corre sutil la brisa
con livianos acordes de violines,
llanto de ruiseñores,
ecos de voz lejana y clara risa
de jóvenes amantes habladores.
Y otros jardines tiene. Allí la fuente
le dice: Te conozco y te esperaba.
Y él, al verse en la onda transparente:
¡Apenas soy aquel que ayer soñaba!
Y otros jardines tiene. Loz jazmines
añoran ya verbenas del estío,
y son liras de aroma estos jardines,
dulces liras que tañe el viento frío.
Y van pasando solitarias horas
y ya las fuentes, a la luna llena llena,
suspiran en los mármoles, cantoras,
y en todo el aire solo el agua suena.
II
LUI DON JUAN RAMÓN JIMÉNEZ
GRĂDINILE POETULUI
Poetul este un grădinar. În grădinile lui
briza trece ușor
cu blânde acorduri de viori,
plânset de privighetoare
ecouri de voci îndepărtate și râsete cristaline
ale unor amanți vorbăreți.
Dar mai are și alte grădini. Acolo fântâna
îi spune: te cunosc și te așteptam,
iar el, văzându-se în unda transparentă:
aproape că nu mai e nimic din cel ce visa mai ieri.
Însă mai are și alte grădini. Iasomiei
îi e deja dor de verbina verii
și sunt lire de parfumuri aceste grădini
lire dulci la care cântă vântul rece.
Și trec una câte una singuraticele ore,
și deja fântânile, sub luna plină,
suspină în marmura lor ca păsări cântătoare
și în toată suflarea doar apa mai cântă.
III
A DON FRANCISCO GINER DE LOS RÍOS
Como se fue el maestro,
la luz de esta mañana
me dijo: Van tres días
que mi hermano Francisco no trabaja.
¿Murió?…Sólo sabemos
que se nos fue por una senda clara,
diciéndonos: Hacedme
un duelo de labores y esperanzas.
Sed buenos y no más, sed lo que he sido
entre vosotros: alma.
Vivid, la vida sigue,
los muertos mueren y las sombras pasan,
lleva quien deja y vive el que ha vivido,
íYunques, sonad; enmudeced, campanas!
Y hacia otra luz más pura
Partió el hermano de la luz del alba,
Del sol de los talleres,
el viejo alegre de la vida santa.
…¡Oh, sí!, llevad amigos,
su cuerpo a la montaña
a los azules montes
del ancho Guadarrama.
Allí hay barrancos hondos
de pinos verdes donde el viento canta.
Su corazón repose
bajo una encina casta,
en tierra de los tomillos, donde juegan
mariposas doradas…
Allí el maestro un día
Soñaba un nuevo florecer de España.
III
PENTRU DON FRANCISCO GINER DE LOS RÍOS
Cum a plecat maestrul,
lumina acestei dimineți
mi-a spus: trei zile au trecut
de când fratele meu Francisco nu mai lucrează.
A murit?… Nu știm decât
că a plecat dintre noi pe o cărare luminoasă
spunându-ne: țineți doliu după mine cu muncă și speranță.
Fiți buni și nimic mai mult, fiți ceea ce am fost eu
printre voi: suflet.
Trăiți, viața merge înainte,
morții mor și umbrele trec,
ia cu sine cel care pleacă și trăiește cel care a trăit.
Sunați, nicovale; clopote, amuțiti!
Și către altă lumină mai curată
a plecat fratele luminii din zori
și al soarelui din ateliere,
veselul bătrân cu sfânta lui viață.
… O, da! Duceți, prieteni
corpul său acolo, în munți,
în munții albaștri
ai întinsei Guadarrame.
Acolo sunt prăpăstii adânci,
cu pinii verzi prin care vântul cântă.
Odihnească-se inima sa
sub un stejar neatins,
în ținutul lămâioarelor, unde se joacă
fluturii auriți…
Acolo maestrul într-o zi
visa o nouă înflorire a Spaniei.
IV
A LA MUERTE DE RUBÉN DARÍO
Si era toda en tu verso la armonía del mundo
¿dónde fuiste, Darío, la armonía a buscar?
Jardinero de Hesperia, ruiseñor de los mares,
corazón asombrado de la música astral,
¿te ha llevado Dionysos de su mano al infierno
y con las nuevas rosas triunfantes volverás?
¿Te han herido buscando la soñada Florida,
la fuente de la eterna juventud, capitán?
Que en esta lengua madre la clara historia quede;
corazones de toda España, llorad.
Rubén Darío ha muerto en sus tierras de Oro,
esta nueva nos vino atravesando el mar.
Pongamos, españoles, en un severo mármol,
su nombre, flauta y lira, y una inscripción no más:
Nadie esta lira pulse, si no es el mismo Apolo,
nadie esta flauta suene, si no es el mismo Pan.
IV
LA MOARTEA LUI RUBÉN DARÍO
Dacă în versul tău era întreaga lumii armonie,
unde ai fost tu, Darío, armonia să o cauți?
Grădinarul Hesperidelor, privighetoare a mărilor,
inimă uimită de muzica astrelor,
te-a dus de mână Dionisos în Infern
și vei reveni cu noii trandafiri triumfător?
Te-au rănit, căutând visata Floridă,
izvorul eternei tinereți, căpitane?
Fie ca să rămână în astă limbă mamă povestea adevărată;
inimi din toată Spania, plângeți.
Rubén Darío a murit în ținuturile sale de Aur,
vestea asta ne-a sosit traversând marea.
Să punem, spanioli, pe o marmură sobră
numele său, un flaut și o liră, o inscripție, și nimic mai mult.
Nimeni să nu atingă această liră, dacă nu e însuși Apolo,
nimeni să nu cânte la acest flaut, dacă nu e însuși Pan.
V
SOLEDADES A UN MAESTRO
I
No es profesor de energía
Francisco de Icaza
sino de melancolía.
II
De su raza vieja
tiene la palabra corta
honda la sentencia.
III
Como el olivar,
mucho fruto lleva,
poca sombra da.
IV
En su claro verso
se canta y medita
sin grito ni ceño.
V
Y en perfecto rimo
– así a la vera del agua
el doble chopo del río –.
VI
Sus cantares llevan
agua del remanso,
que parece quieta.
Y que no lo está;
mas no tiene prisa
por ir a la mar.
VII
Tienen sus canciones
aromas y acíbar
de viejos amores.
Y del indio sol
madurez de fruta
de rico sabor.
VIII
Francisco de Icaza,
de la España vieja
y de Nueva España,
que en áureo centén
se graben tu lira
y tu perfíl de virrey.
V
SOLEDADES2 UNUI MAESTRU
I
Nu e profesor de energie
Francisco de Icaza
ci de melancolie.
II
De la neamul său cel vechi
a moștenit vorba scurtă,
și decizia profundă.
III
Așa precum măslinul
multe fructe face
dar puțină umbră.
IV
În versul lui cel limpede
se cântă, se gândește
fără de strigăte și de-ncruntări.
V
Și în perfectă consonanță,
– precum la malul apei –
dublul plop din râu.
VI
Cânturile sale poartă
apele din iaz
care liniștite par.
Dar ele nu sunt așa
doar că nu au graba
de-a ajunge-n mare.
VII
Au cânturile sale
parfumul și mâhnirea
vechilor iubiri.
Și de la soarele indienilor
gustul delicios
al fructelor coapte.
VIII
Francisco de Icaza,
tu, cel al Spaniei Vechi
și al Noii Spanii,
fie ca pe monedă de aur
să se graveze lira
și profilul tău de vicerege.
- Antonio Machado, Poesías completas, ESPASA-CALPE, Madrid, 1973. (Nota: todas las poesías traducidas aquí pertencen a este libro.)
- Am preferat să mențin, în traducere, termenul Soledades, pentru celebritatea sa conferită de poeziile lui Antonio Machado.