Dată fiind singularitatea (atipicitatea, aș cuteza să spun, cu intenția unei cvasisimilarități cu destinul limbii literare italiene, de la formele sale pre-dantești până spre gestul manzonian asumativ) a liricii medievale, în special duecentești, mă simt obligat să atribui această calitate recentei întreprinderi a reputatei italieniste Oana Sălișteanu de a oferi cititorului român o excelentă ediție a Laudelor lui Jacopone da Todi.[1]
Despre dificultățile unei traduceri – în special, a poeziei – s-a scris relativ mult și, deseori, aplicat. Și nu e vorba doar de bogata bibliografie de extracție teoretică – din care nu lipsesc, din fericire, nici abordări tratatistice –, ci și de intervențiile auctoriale ale unor poeți, în dubla lor ipostază de traduși / „trădați” ori, la rându-le, de traducători / „trădători”.
Familiarizat, prin contingențe biografic-profesionale, cu ceea ce e desemnat în mod curent drept literatură italiană „modernă” (cine riscă să-i sustragă pe Dante, pe Boccaccio ori pe Petrarca acestei calificări?!), mărturisesc că nu m-a părăsit niciodată și întru nimic fascinația egal distribuită pentru creațiile literare, mai ales poetice, pre-dantești, îndeosebi exemplarul Duecento, cu corifeii săi și cu experiențele lor liminare, rar identificabile în alte spații literare și, indiscutabil, veritabile acte fondatoare ale poeziei din Peninsulă. Și nu numai. O fascinație, firește, ce n-a putut eluda nicicum gestul evaluator al dificultăților inerente unei întreprinderi de tălmăcire.
Și, pornind de la lectura acestei întreprinderi a doamnei Oana Sălișteanu – fără a mă surprinde, date fiind antecedentele de anvergură ale Domniei Sale, citind și re-citând paginile acestor laude jacoponiene, egal distribuite între un topos religios de extracție fransciscanist-spiritualistă și o expresivitate tulburătoare, prin accesarea unui cod poetic original și de o inventivitate tulburătoare –, consider că ne aflăm în fața unei indubitabile performanțe. Cu adevărat de invidiat. Și nu atât prin acuratețea autoimpusă pe palier strict stilistic (efortul aproape sibilic, pe alocuri, de echivalări lexicale, în contextul, nu mai puțin temerar, de conservare a cadenței silabice și, mai ales, a rimelor), cât prin acela de a oferi lectorului român un discurs poetic atașabil eșantionului unui cod pe care, personal, l-aș determina, cu tot relativismul unei astfel de definiri, ca pre-eminescian.
Nu voi insista, aici și acum, asupra figurii cu totul singulare, cum anticipam, a lui Jacopone da Todi (Jacopo Benedetti), despre care un reputat studios și editor al operei sale, Matteo Leonardi, oferă, în sinteză, reperele importante ale biografiei și ale creației sale, complinit de altfel și de traducătoare, care inserează, inspirat și absolut necesar, un bogat corpus de note ale „baladelor” ilustrului Tudertin), ci voi încerca să relev, pe cât posibil, sub incidența criticii textuale și stilistice proprie metadiscursului literar italian din ultima jumătate de veac, reperele evaluatoare ale acestei binevenite și admirabile ediții.
Nu înainte de a restitui, fatalmente sumar, dintr-o perspectivă încă și mai utilă și instructivă, cititorului român câteva repere contextuate socio-cultural, fără de care mesajul jacoponian riscă să-și piardă din consistență.
Printre reperele biografice, câteva par obligatorii.
În primul rând, condiția nobilă a autorului, inclusiv prin mariajul cu fiica unor conți, propensiunile sale civice din tinerețe nelipsite de un gust al mondenității[2], studii juridice și de artă la Bologna și decesul tragic al tinerei sale soții, dublat de identificarea ciliciului ca veșmânt autoflagelator pe corpul acesteia, renunțarea la bunuri și intrarea în mănăstire, mai întâi ca laic, apoi călugăr franciscan în ordinul „radicalilor” și, de aici încolo, conflictele continue cu Biserica și slujitorii săi sacerdotali în frunte cu Papii, închisoarea, apoi moartea în localitatea umbriană Collazzone, nu departe de Todi natală și de Assisi a lui San Francesco.
În ceea ce privește franciscanismul radical al autorului, s-ar părea că e justificată sentința marelui critic și filolog Gianfranco Contini, care, în lucrarea sa de referință în domeniu La letteratura italiana delle origini, califica religia lui Jacopone drept negativă, în sincronie cu Școala Victorienilor (La scuola dei Vittorieni, trimitere la „Școala de la Saint-Victor”) din Paris, „întrucât Dumnezeu e definit doar ca opoziție la calitatea finitului și, de aceea, e Ne-Ființă (Non-Essere) mai degrabă decât Ființă (Essere)”; prin urmare, nu existență, ființă legată de rațiune, ci termen de acțiune, unirea cu Dumnezeu, tehnic numită transformare, adică „răsturnare a naturii umane”[3].
Cunoscător mai mult decât avizat și, pe deasupra, fervent discipol al Sf. Francisc, Jacopone da Todi era, se presupune, familiarizat cu tradiția literară cultă, Școala siciliană, lirica provensală, poezia giullarescă, mai ales cea de sorginte populară, nelipsită de accente satirice și, nu o dată, la limita grotescului. Iată alte componente indispensabile situării operei sale, a Laudelor în special, pe linia evolutivă a literaturii italiene pre-dantești.
Ținând cont de considerațiile continiane de mai sus și, mai ales, de formele lexicale idiomatic „populare” – umbre, devine inevitabilă întrebarea pe care traducătorul și-o rezervă vizând deciziile pe care să și le asume în actul de a converti, în codul de sosire, efectiv poetic, textul original într-un veșmânt care să nu trădeze prea mult din structura și din mesajul originalului. Întrebarea e cu atât mai pertinentă cu cât dificultățile unei comprehensibilități cât de cât plauzibile rămâne ipotetică și pentru cititorul italian generic; cu alte cuvinte, consemnat italienei literare în uz.
În această perspectivă, meritele – fiindcă ne aflăm în prezența unei opțiuni eminamente strategice – traducătoarei sunt situabile la nivelul unui veritabil act re-creativ: întâi de toate, adoptarea unei prozodii de extracție baladescă proprie epocii pre-eminesciene a poeziei noastre și, îndeosebi, specifice tradiției creației noastre populare. Cât despre lexic, traducătoarea avertizează deja, dată fiind religiozitatea profundă asumată de poet, asupra recursului la un limbaj în mare parte specific liturghiei ortodoxe și atât de prezent în aceeași tradiție anonimă a literaturii noastre. Iar aceasta, chiar dacă anafora cuvântului iubel(o), asupra căreia insista același Contini, nu mai poate fi… salvată.
Iată, față în față cu invitația de a le percepe / auzi / simți ca în rugăciunile străbune, texte, cu remarca păstrării in toto a mesajului prin transferul originalului într-un veșmânt nou a cărui expresivitate e în mod evident salvată.
Din exemplele de mai jos – un pilduitor eșantion al întregii întreprinderi –, devine covârșitor de evident travaliul Oanei Sălișteanu de a conferi textului de sosire nu doar echivalențe lexicale[4] care nu afectează semantic idiomul textului primar, ci o întreaga structură lirică pliată pe o formă congeneră experiențelor lirice din literatura noastră cultă (pre-eminesciană și nu numai) și îndeosebi din imensul tezaur al creației anonime. Între rugăciune și blestem –tonalitate aproape de imprecație, ce se încarcă cu un sens autopunitiv în linia opțiunii sacrale a autorului în favoarea spiritualismului franciscan, dar cu nota unui radicalism de esență cvasinihilistă, trimițând la motivemele biblice ale viziunii vanității vieții pământene[5].
O impresie – pe care o propun doar ca simplă ipoteză – ar fi cea în care prezența unor anumite zone ale grotescului, inclusiv prin filonul dramatic, de înscenare într-o manieră de reprezentare publică (forma dialogată și nu numai), poate fi încadrat, în imaginarul lectorului român, și în canonul expresiv al lui Budai-Deleanu[6], chiar dacă modelele acestuia din urmă urmează o perioadă mai târzie a liricii italiene.
| LAUDA 9 O iubelo del core | LAUDA 9 În duh simt bucurie |
| O iubelo del core, che fai cantar d’amore! Quanno iubel se scalda, sì fa l’omo cantare; e la lengua barbaglia e non sa che parlare: dentro non pò celare, tant’è granne ‘l dolzore. Quanno iubel è acceso, sì fa l’omo clamare; lo cor d’amor è appreso, che nol po’ comportare: stridenno el fa gridare, e non virgogna allore. Quanno iubelo ha preso lo core ennamorato, la gente l’ha ‘n deriso, pensanno el suo parlato, parlanno esmesurato de che sente calore. O iubel, dolce gaudio ched entri ne la mente, lo cor deventa savio, celar suo convenente; non po’ esser soffrente che non faccia clamore. Chi non ha costumanza te reputa ‘mpazzito, vedenno esvalianza com’om ch’è desvanito; dentr’ha lo cor ferito, non se sente da fore. | În duh simt bucurie, iar eu cânt de iubire ! Când bucuria crește, un cânt vrea să se nască; limba se poticnește, neștiind cum să rostească și cum să tăinuiască dulcea însuflețire. Când foc ia bucuria, în strigăt izbucnești; te inundă iubirea și n-o mai stăpânești; și gemi, și ești doar țipăt, dar nu simți înjosire. Iar dacă îți răpește inima-ndrăgostită, lumea îți ocărește vorbirea bâiguită, bezmetic răvășită despre calda-ți trăire. O, desfătare-naltă ce-n cuget îți pătrunde! Inima-ar fi înțeleaptă de-ar ști a te ascunde. La ea poți doar răspunde, prin glas și chiuire! Cei neatinși vreodată văd doar a ta sminteală, purtarea ta ciudată și-a vorbei aiureală. Nu poți simți de-afară când rana-i de iubire. |
| LAUDA 54 Omo, tu se’ engannato | LAUDA 54 Omule, ai fost înșelat |
| Omo, tu se’ engannato, ché questo mondo t’ha cecato. Cecato t’ha questo mondo coi delette e col sogiorno e col vestimento adorno e con essere laudato. Li deletti c’hai avuti, mo que n’hai? sonsene giuti; en vanetà sí t’hai perduti e fatto ci hai molto peccato. Ed unqua non vol pentire finché vieni a lo morire; da che sai non puoi guarire, dice pro ’l prete sia mandato. Lo prete dice: „Figlio mio, como sta lo fatto tio?” e tu dice: „Sere, ch’io so de mal molto gravato.| Sì t’affligon li figloli ché gli lassi po’ te soli; piú de lor che te dolì, ché ’l fatto lor lassi embrigato. Quel dolor t’afflige tanto, quando i figli piangon en alto, ch ’l fatto tuo lassi da canto de render el mal aquistato. Poi che veni a lo morire, li parenti fon venire; non ti lassan ben uscire, fuor de casa t’on gettato. Fin a santo von gridanno e dicendo: „Or ecco danno!” Torna a cas, briga entanno che ’l manecar sia ’parecchiato. Poi che s’onno satollati, del tuo fatto s’on scordati, dei denar c’hai guadagnati non hai teco alcun portato. O tapino, a cui aduni? ad arriccar li toi garzuni? da ch’èi mort, i gran boccuni se fon del tuo guadagnato. | Omule, ai fost înșelat, lumea mințile ți-a luat. Orbit fost-ai tu de lume prin plăceri, petreceri, glume, gătit în veșminte bune, măgulit și lăudat. Din plăcerile gustate ce-a rămas? Dusu-s-au toate. Le-ai pierdut că sunt deșarte, săvârșit-ai mult păcat. Nici un gând a te căi până-n ceasul de-i muri. Cum nu-i a te-nzdrăveni, îți chemi preotul la pat. El te-ntreabă: „Spune-mi, frate, cum sunt ale tale fapte” „Relele, părinte, toate, tare m-au împovărat.” Ești cu gândul la ai tăi, că-i lași singuri-singurei; și te doare doar de el, c-ar fi trebi de descurcat. Suferința-ți este mare când vezi cât te plâng de tare; îți lași muncile-n uitare să lași lor de-ai adunat. Și când văd că ești pe ducă rudele vor ei s-aducă; moartea bine nu te-apucă și-afar` te-au și aruncat. Spre capelă de-au pornit, strigau: „Ce necaz cumplit”; dar spre casă s-au grăbit la ospăț mult așteptat. Burțile de și-au umplut, de tată n-au mai știut; din averea ce-ai făcut cu tine-o para n-ai luat. De ce-ai face agoniseală? Pentru a lor căpătuială? Când mori, ei cu-nghesuială rup hălci din ce-ai adunat. |
| LAUDA 47 Povertade ennamorata | LAUDA 47 Sărăcie în iubire |
| Povertade ennamorata, grande è la tua signoria. Mia è Francia ed Inghilterra, enfra mare agio gran terra; nulla me se move guerra, sì la tengo en mia balía. Mia è la terra de Sassogna, mia è la terra de Gascogna, mia è la terra de Borgogna con tutta la Normandìa. Mio è ’l renno Teotonicoro, mio è ’l renno Boemioro, Ibernïa e Dacïoro, Scozïa e Fresonia. Mia è la terra de Toscana, mia è la valle spoletana, mia è la Marca anconetana con tutta la Schiavonia. Mia è la terra cicigliana, Calabrïa e Puglia piana, Campagna e terra romana con tutto ’l pian de Lombardia. Mia è Sardenna e regno Cipri, Corseca e quel de Creti, de là del mar gente enfinite, che non saccio là ’ve stia: Medi, persi ed elamiti, iacomini e nestoriti, giurgïani, etïopiti, Indïa e Barbaria. Le terre ho date a lavoranno, a li vassalli a coltivanno gli frutti dono en anno en anno, tant’è la mia cortesia. Terra, erbe con lor colori, arbori e frutti con sapori, bestïe, mie servitori, tutte en mia bevolcaria. Acque, fiumi, lachi e mare, pescetegli e lor notare, aere, venti, ucel volare, tutti me fonno giollaria. Luna, sole, cielo e stelle fra miei tesor non son covelle: de sopra cielo sí sto quille che tengon la mia melodia. Puoi che Dio ho ’l mio velle, possessor d’onnecovelle, le mie ale on tante penne, de terra en cielo non m’è via. Poi el mio voler a Dio è dato, possesor so d’onne stato, en lor amor so trasformato: ennamorata cortesia. | Sărăcie în iubire, mare e a ta domnie! A mea-i Anglia, a mea-i Franța și pământul pân’ la mare; și-astfel le domin de tare, că nu-i chip de vrăjmășie. A mea-i țara Saxoniei, a mea și a Gasconiei, a mea și a Burgogniei și întreaga Normandie. E-al meu ce au boemii, frisii și teutonii, dacii înșiși și ibernii și a Scoției crăie. A mea-i glia cea toscană, ca și valea spoletană, a mea marca-anconitană și a slavilor câmpie. A mea-i țara siciliană și Calabria, Puglia plană, Campania, glia romană și întreaga Lombardie. A mea-i Corsica, Sardinia, Creta, al Ciprului regat, neamuri ce s-au așezat peste mări, cin’ le mai știe. Mezii, perșii, elamiții, nestorienii, iacobiții, georgienii, etiopienii, indieni și păgânie. Tot pământul e lucrat, slugile l-au cultivat și lor roadele le-am dat an de an, din dărnicie. Pământ, ierburi, mii de flori, poame, arbori roditori, dobitoace, servitori îmi slujesc pe-a mea moșie. Ape, râuri, lacuri, mare, peștii-n a lor scufundare, vânt, văzduh și zburătoare sărbătoare-mi fac doar mie. Lună, soare, cer și stele nu-s odoare c-ale mele, sus făpturile acele țin această armonie. Dându-i Lui a mea voire, posed, iată, întreaga fire și-mi cresc aripi, făr’ de știre scurt spre cer mi-e drumul mie. E-a Ta, Doamne, a mea voință, sunt stăpân pe orice ființă, una-s cu a ei trebuință; e-n iubire dărnicie. |
În loc de concluzie, salutând apariția acestei ediții a Laudelor lui Jacopone da Todi, excepționala tălmăcire a doamnei Oana Sălișteanu se cuvine înscrisă în descendența ilustrei școli a italienisticii românești, cu glorioase repere, de la Dante la Petrarca, de la Tasso la Vico și până la ultimele – frecvente de-acum – opere ale marilor moderni italieni.
