Prestigioasă și prodigioasă, reputată și experimentată sunt principalele atribute care definesc activitatea de traducător a conferențiarului universitar Tudora Șandru-Mehedinți.
Absolventă a Secției de Limbă Spaniolă a Facultății de Limbi Romanice, Clasice și Orientale din București (1959–1964), ea s-a specializat în filologie în spațiul hispanic (între 1968 și 1974), prin studii la Málaga, Santander, Madrid. Această formație consistentă a scriitoarei a fost consolidată atât prin colaborarea la lucrările fundamentale elaborate ca angajat al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan–Alexandru Rosetti“ al Academiei Române, din București, cât și prin substanțialele texte proprii, elaborate în acest domeniu.
În calitate de cercetător, a colaborat la realizarea unor mari proiecte ale Sectorului de Romanistică al Institutului, devenite ulterior lucrări de referință în bibliografia de specialitate: El léxico indígena del español americano. Apreciaciones sobre su vitalidad (1977 – volum distins cu Premiul Centenarului Academiei Mexicane în 1978), El español de América (două tomuri în colaborare, 1982), Dicționar frazeologic spaniol–român (2008); aceste cercetări ilustrează deosebita sa pregătire filologic-științifică. Prin întreaga ei activitate, oferă și altora instrumente fundamentale în abordarea domeniului și, într-un anume fel, anunță împlinirile traducătorului matur…
Desfășurată pe parcursul a peste patru decenii, activitatea Tudorei Șandru- Mehedinți constituie o ilustrare concretă și completă a tuturor direcțiilor de afirmare și, implicit, o definiție a Traducătorului de vocație. Privind retrospectiv ansamblul textelor propuse cititorului în cei patruzeci și trei de ani scurși de la prima traducere înregistrată de autoare (Paloma Blanca. Basme hispanice, 1975), înțelegem, în primul rând, clara distincție dintre Traducător și tălmaci / translator.
Încă de la debut și, ulterior, ca semnatară a șaizeci și două de traduceri literare dense, Tudora Șandru-Mehedinți își asumă mai întâi responsabilitatea unui receptor activ, ceea ce o distinge atât de tălmaci, înrobit sensului direct, conotativ, cât și de translator, care transpune mesaje concentrate și specializate, din zona extraliterară.
Tudora Șandru-Mehedinți este mereu cititorul care propune (con)fraților români o primă lectură, fidelă, dar personală, a literaturii spaniole și, mai ales, hispanoamericane de ficțiune și, tocmai de aceea, nu este un simplu tălmăcitor. Traducerile sale par însuflețite de bucuria transmiterii către cititorul român a unui orizont ficțional proaspăt descoperit, întotdeauna inedit și de o provocatoare modernitate. Astfel, deși este interesată și realizează eseuri notabile despre cultura spaniolă în diacronie (Curso de cultura y civilización españolas, 2009) sau despre receptarea ei în România (Cervantes en Rumanía, 2010), scriitoarea este fascinată de peisajul prozei hispanice contemporane și, mai ales, de policromia fenomenului hispanoamerican actual.
În acest context, două remarcabile antologii formează un tânăr cititor / retrezesc farmecul copilăriei pentru receptorul de toate vârstele și familiarizează lectorul cu tipul de fantastic și cu specificul literaturității hispanoamericane. Prima dintre ele oferă o imagine asupra îndepărtatelor premise probabile ale realismului magic (Povești și legende din America Latină: vol. I, Yara, zâna apelor, și vol. II, Legenda copacului de manacá, 1980), iar cea de-a doua extinde perspectiva românească asupra contextului literaturii latino-americane contemporane, dincolo de marile nume deja consacrate (Urma sângelui tău pe zăpadă. Proză scurtă hispanoamericană, 1995). De altfel, pentru cunoașterea în România a marilor scriitori hispanoamericani, traducerile Tudorei Șandru-Mehedinți sunt fundamentale.
Pentru literatura argentiniană, chiar prin selecția operelor, am putea spune că traducerile constituie schița unui subtil și sugestiv ghid de lectură. Traducerile din serie stau sub semnul unei duble performanțe remarcabile. Extrem de consistente, culegeri de povestiri sau romane substanțiale și eseuri, lucrările impresionează, încă de la prima vedere, cantitativ. Este vorba de texte din Adolfo Bioy Casares (Dormind la soare, 1984; Măști venețiene, 1995; Dintr-o lume în alta, 2007; După-amiaza unui faun, 2009), Julio Cortázar (Șotron – Rayuela, 1998; Manuscris găsit într-un buzunar, 2004; Idolul Cicladelor, 2006; Armele secrete, 2007; Bestiar, 2009; Pagini neașteptate, 2010), Jorge Luis Borges (Eseuri, 2000; Șapte seri – în volumul Texte captive, 2010; Nouă eseuri dantești, 2012) și Ernesto Sábato (Tunelul, 2012; Despre eroi și morminte și Abaddón exterminatorul, 2014).
Calitativ, nu putem să nu remarcăm diversitatea stilistică, autenticitatea și prospețimea scriiturilor, inspirat surprinse și redate în versiunile românești ale traducătoarei. Astfel, cititorului român îi sunt integral oferite nuanțele diversității: de la lirismul crud al lui Adolfo Bioy Casares, continuând cu ludicul amar al lui Julio Cortázar, cu reflexivitatea echilibrată a „patriarhului” Jorge Luis Borges și până la retorica demascatoare, tragică și critică fără drept de apel a lui Ernesto Sábato.
Foarte consistente și cel puțin câte trei pentru fiecare autor citat, lucrările traduse din literatura argentiniană nu reprezintă o simplă bibliografie notabilă. Ele constituie expresia preferinței traducătoarei pentru diversitatea estetică a scriiturilor formate sub influența / marcate de autoritatea textelor borgesiene.
Apărute în plină epocă a boomului hispanoamerican la noi, textele traduse de Tudora Șandru Mehedinți fixează în memoria cititorului tonalitățile specifice reflecției borgesiene asupra realității și a condiției ficțiunii. Ficțiunea, depozitară a valorilor prin Bibliotecă (Eseuri, vol. 3 din Opere complete, 2000) poate fi, totodată, în viziunea acestui clasic al literaturității actuale, și ostilă, devoratoare pentru real, prin posibila rătăcire / pierdere de sine în profunzimea terifiantă a Labirintului (Nouă esuri dantești, 2012). După modelul livresc al ciclului celor O mie și una de nopți, acest Labirint se poate converti însă și în infinitul generator al coșmarului ficțiunii impuse, neîncetate (Șapte seri, în vol. Texte captive, 2010).
Congeneri ai lui Borges, ceilalți trei scriitori argentinieni propuși (Bioy Casares, Cortázar și Sábato) constituie o serie auctorială, prin elementele comune a căror relevanță estetică cititorul este invitat să o descopere. Creatori polivalenți, publiciști, eseiști, prozatori, Bioy Casares, Julio Cortázar, Ernesto Sábato scriu proză scurtă și romane de factură cinematografică, cu un profund substrat etic și de esență amar-reflexivă. În același timp, ei sunt complementari, iar titlurile operelor propuse cititorilor de către traducătoare relevă această complementaritate. Astfel, Bioy Casares, prin textele sale de aventuri spirituale, aflate la granița dintre real și fantastic, surprinde confluența acestor registre (în capodopera sa, Dormind la soare, 1984) sau interferențele dintre ele în contingent (Măști venețiene, 1995; Dintr-o lume într-alta, 2007; După-amiaza unui faun, 2009). La operele menționate, se cuvine să adăugăm o apariție recentă din creația lui Adolfo Bioy Casares: Invenția lui Morel, roman publicat de Editura Rao, 2018, într-o excelentă versiune românească, semnată tot de Tudora Șandru Mehedinți.
În cadrul acestei serii de scriitori, oferta editorială situată la antipodul acestui univers estetic o reprezintă traducerea romanelor fizicianului și eseistului Ernesto Sábato. Evocând căutarea dramatică de sine (Tunelul, 2011) și denunțând marile crime ale dictaturii (Despre eroi și morminte, 2013; Abaddón exterminatorul, 2014), textele propuse din opera acestui autor converg către concluzia borgesiană că iluzia, imaginația, speranța sunt coordonatele spirituale care, în cele din urmă, susțin și afirmă triumful omenescului în istorie.
Considerat un borgesian prin excelență, Julio Cortázar îi apare cititorului român, prin traducerile Tudorei Șandru Mehedinți, drept replică estetică la tipul de proză subiectivă promovată de ceilalți borgesieni menționați. Căutările formale, spiritul ludic și specificitatea (con)centrării morale asupra funcționării principiilor etice în relațiile interumane și a dreptății în societate transpar pregnant din versiunile românești ale romanelor: Șotron – Rayuela, 1998; Manuscris găsit într-un buzunar, 2004; Idolul Cicladelor, 2006; Armele secrete, 2007; Bestiar, 2009; Pagini neașteptate, 2010.
Seria capodoperelor hispanoamericane traduse de Tudora Șandru Mehedinți este încununată de cele treisprezece volume din opera scriitorului columbian Gabriel García Márquez. Sfidând capcanele sugerării în limba română a simbolicului camuflat în spatele aparentei sobrietăți / simplități de expresie, traducătoarea este mediatoarea prin excelență a aproprierii acestor scrieri de către cititorul român. Cităm titlurile acestor texte, atât pentru savoarea lor simbolică, cât și pentru a reliefa ritmul alert al aparițiilor editoriale: Toamna patriarhului, 1996; Cronica unei morți anunțate, 1999; Despre dragoste și alți demoni, 2000; Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet, 2002; Douăsprezece povestiri călătoare, 2002; A trăi pentru a-ți povesti viața, 2004, Povestea târfelor mele triste, 2005; Ochi de câine albastru, 2005; N-am venit să țin un discurs, 2010; Funeraliile Mamei Mari (2014), Un veac de singurătate (2015), Relatarea unui naufragiat (2016), Călătorind prin Europa de Est (2016).
Fascinată atât de policromia viziunilor auctoriale, cât și de polimorfismul structurilor narative sau de arhitectura în mișcare a ideilor din eseuri, Tudora Șandru-Mehedinți oferă cititorilor săi – formați și fidelizați de versiunile sale românești din literatura hispanoamericană a realismului magic – și câteva semnificative ipostazieri ale literaturii actuale (postmoderne?), mai curând de replică decât de continuitate față de textele „titanilor” menționați.
În acest context, patru voci narative argentiniene, total distincte, par selectate de traducătoare tocmai pentru că ele conturează o asemenea replică în timp. Tomás Eloy Martínez, scriitorul argentinian cel mai tradus, propune prin Zborul reginei (2005) radiografierea critică a societății, evocată și surprinsă din unghiuri de vedere inedite. În continuarea acestei serii argentiniene, prin selecția textelor traduse, Tudora Șandru-Mehedinți îi conferă cititorului statutul de martor la un fel de pariu estetic cu propriile forțe creatoare, pe care Pablo de Santis și Gustavo Dessal par să îl facă pentru înnoirea structurilor narative consacrate. Astfel, dacă Pablo de Santis asociază în romanul său Caligraful lui Molière (2008) structurile policier-ului cu deschiderile spre fantastic, reputatul psihanalist Gustavo Dessal – scriitor asimilat cultural de spațiul spaniol –, în Operațiunea Afrodita (2016, în colaborare cu Cornelia Rădulescu), adâncește analiza psihologică prin abordări specializate.
Pe coordonatele unui realism analitic, orientat spre denunțarea ororilor dictaturii se situează Diego de Zama, capodopera unei figuri emblematice a rezistenței argentiniene, Antonio Di Benedetto, volum tradus de Tudora Șandru-Mehedinți în 1988.
În aceeași sferă tematică, cea a protestului împotriva terorii și a opresiunii politice, se situează și opera scriitorului peruan Alonso Cueto Caballero. Traducerea celui mai important roman al său, Ora albastră (2010), oferă cititorului o perspectivă „interioară” asupra impactului opresiunii. Surprinzând reflexele în conștiință ale realității traumatizante, viziunea autorului propune o replică interesantă atât la creația lui Benedetto, cât și la adresa perspectivei / formulei.
În dialog cu nuanțele subiectivității realismului argentinian este și creația scriitorului columbian Plinio Apuleyo Mendoza, tradusă în limba română în 2017, Gabo – Scrisori și amintiri. Traducerea argumentează justețea supranumelui aluziv-ironic de „Pliniu cel Tânăr și Apuleius” prin surprinderea obiectivă a dominantei realiste, filtrată însă, în acest text, prin jocurile memoriei. Tradusă parcă în contrapartidă față de celelalte formule subiective, proza scurtă din volumul Treizeci și două de trepte (1989) a scriitorului mexican Sergio Galindo dezvoltă în tonalități proprii senzația de „trăit”, de scenă / secvență surprinsă pe viu.
Preocupată de avatarurile prozei contemporane și de deschiderile universului estetic al cititorului și al creatorului român, traducerile Tudorei Șandru-Mehedinți reflectă, cu același înalt profesionalism, și imaginea paralelă a celor mai reprezentative ipostaze ale literaturii spaniole actuale. Pentru dialogul subtextual pe care îl sugerează, considerăm semnificativ faptul că, în 1989, când volumul Banchetul al lui Zamora Vicente deschidea cronologic seria traducerilor din literatura spaniolă, la noi Școala de la Târgoviște era în plină afirmare. Se confruntau astfel, de fapt, două formule care propuneau reconceptualizarea prozei scurte…
Tripticul sugestiv de traduceri din Miguel Delibes (Doamnă în roșu pe fundal cenușiu, 2007; Cinci ore cu Mario, 2010; Ereticul, 2012), ca și cele două romane consistente din opera lui Arturo Pérez Reverte (Tabloul flamand, 2003; Conspirația din Sevilla, 2005) par să afirme preferința traducătoarei pentru textul de rezonanță livrescă. Dacă prozele lui Delibes dezvoltă conotații simbolic-meditative, în termenii modernismului echilibrat al generației de la ’36, în cazul lui Arturo Pérez Reverte intriga detectivistică este plasată pe fundalul evocării și reconstrucției documentate de epocă. Conspirația din Sevilla, scriere a lui Arturo Pérez Reverte publicată în 2005, a fost tradusă în colaborare cu Mihai Cantuniari.
Pentru publicul român, volumele traduse de Tudora Șandru-Mehedinți din Julio Manegat (Iubită lume stricată, 1994) și din Javier Marías (Inimă atât de albă, 1998; Romanul Oxfordului, 1999) ilustrează autoritatea estetică a două celebrități, afirmate în varii domenii culturale, apreciate de critica literară și confirmate de numeroase premii de anvergură.
În replică la viziunea și la formulele latino-americane, traducătoarea propune spațiului cultural autohton și ipostaze ale experienței spaniole a rezistenței față de dictatură. În acest sens, sunt semnificative traducerile din Luis Cernuda, poetul și eseistul din generația de la ’27, exilat în S.U.A. și în Mexic, autor al volumului Poezii și eseuri (2002), precum și volumul Ultimele seri cu Teresa (1998), operă a scriitorului comunist Juan Marsé, cenzurat în Spania franchistă.
Consacrate unor personalități literare feminine, traducerile Tudorei Șandru- Mehedinți prilejuiesc lectorului autohton incitante deschideri în universalitate. Astfel, versiunile românești din volumele lui Angeles Mastretta (Răpește-mi viața, 2002), Ángela Becerra (Ella, 2010; Penultimul vis, 2015), Carla Guelfenbein (Cu tine în depărtare, 2016) creează premise pentru reflecția din perspectivă comparatistă sau a istoriei culturii / literaturii universale.
Semnatară a versiunilor în română a două lucrări din spaniolă de facturi total diferite, scrierile în spaniolă ale savantului Alexandru Ciorănescu (Dicționarul etimologic al limbii române, 2002 – în colaborare; Principii de literatură comparată, 1997) și proza Alinei Diaconu (Noapte bună, domnule profesor!, 1995), experimentata traducătoare împărtășește cu cititorul român revelația descoperirii unei autorități consacrate științific în spațiul occidental și, respectiv, bucuria lecturii de divertisment.
Piatră de încercare a traducătorului de vocație, preocuparea pentru afirmarea expresiei creatoare românești în spațiul hispanic încununează activitatea de mediator cultural a Tudorei Șandru-Mehedinți. Din caleidoscopul de personalități, din multitudinea de opere românești, traduse (inclusiv în periodice din țară și din străinătate), reținem impecabilele volume în spaniolă, realizate din textele lui Vintilă Horia (El fin del exilio. Cuentos de juventud, 2002), Carolina Ilica (13 poemas (dobles) de amor, 2001), Gabriel Chifu (Los cuentos de César Cleofu, 2017). În acest context, o inspirată perspectivă de ansamblu asupra scrisului românesc schițează Antologia de los escritores rumanos (1997). Mai amintim aici și Un mormânt în cer (1994) al lui Vintilă Horia, traducere realizată în colaborare cu Mihai Cantuniari, de care o leagă o trainică și frumoasă prietenie.
Expresie a confirmării și a aprecierii valorii efortului creator depus de Tudora Șandru-Mehedinți, activitatea sa de traducător și de rafinat cunoscător al limbii spaniole a fost recompensată cu prestigioase premii și diplome de excelență. La noi, ea a fost laureată a trei premii ale Uniunii Scriitorilor din România pentru Traduceri (în 1998, pentru romanul Șotron, de Julio Cortázar; în 2004, pentru traducerea în coautorat El fin del exilio. Cuentos de juventud, din Vintilă Horia; în 2017 pentru Dasso Saldivar, García Márquez. Călătoria spre obârșie), a Premiului de Traducere al Asociației Scriitorilor din București (în 2011, pentru romanul Ora albastră) și a premiilor specializate ale Fundației „Hesperus” (în 1995, pentru Urma sângelui tău pe zăpadă. Proză scurtă hispanoamericană) și a revistei Luceafărul de dimineață (în 2015).
Acestora li se adaugă premii prestigioase și distincții, conferite de autorități culturale hispanice, care recompensează chiar în spațiul cultural de limbă spaniolă eforturile traducătoarei și cunoștințele hispanistei: „Premio del centenario de la Academia Mexicana” (în 1975, pentru volumul în coautorat El léxico indígena del español americano. Apreciaciones sobre su vitalidad), „Diploma de español como lengua extranjera” (atribuit în 1990 de Ministerul Educației și Științei din Spania), Diploma la Festivalul Mondial al Teatrului Națiunilor (Santiago de Chile, 1993), Diploma de excelență și medalia acordate de Agenția de Educație de pe lângă Ambasada Spaniei (în 2011).
Privind retroactiv această impresionantă și copleșitoare activitate, înțelegem obiectivitatea atributelor prin care i-am caracterizat opera. Totodată, nu putem să nu remarcăm faptul că această activitate îndreptățește definirea traducătorului de vocație nu numai ca prim lector, stimulat de bucuria împărtășirii propriilor „descoperiri” estetice din spațiul lingvistic străin. De fapt, prin complexitatea unui demers cultural de o asemenea consistență și amploare, traducătorul se definește aici drept primul critic „de direcție”. Selectând valorile în vederea traducerii, optând pentru variantele inspirate, de maximă relevanță estetică și, mai apoi, prin actul transpunerii în limba-țintă, acest „critic” s-a manifestat, de fapt, ca semnatar al unei prime interpretări textuale. Dincolo de toate acestea și însoțindu-și lucrările cu substanțiale note, prefețe sau postfețe, traducătoarea a împărtășit realmente publicului său – care este incidental față de text – bucuria pură a lecturii, (re)creatoare de semnificații inedite.
