Cătălina Constantinescu
prezentare și traducere
PEDRO SALINAS (Madrid, 1891–Boston, 1951), poeta, novelista, ensayísta, crítico literario, dramaturgo. Pertenece a la famosa Generación del 27, la generación de: Lorca, Jorge Guillén, Gerardo Diego, Dámaso Alonso, Vicente Aleixandre, Rafael Alberti, entre otros. Espejo metafórico de buena parte de su vida, la poesía de Salinas es casi totalmente dedicada al amor.
La palabra inquietud expresa bien el estado de animo propio del intelectual y concretamente de Pedro Salinas (…). En las realizaciones de Salinas y de modo singular en sus poemas, las gracias de la inteligencia resultan acrecidas y como potenciadas por las aportaciones de la sensualidad. Toda su labor cristaliza bajo signo del equilibrio y acaso esa era la impresión más clara que dejaba su persona: la de un ser en quien la extrema agudeza mental y la alerta inquietud se completaban con una receptividad especial para las impresiones aprendidas por los sentidos (…). Nada humano le era ajeno y por esa humanidad cordial, sensible a las incitaciones más diversas, hóstil al enfasis de los grandes figurones de las letras, su personalidad parece más cercana de la sencillez en que se reconoce a los verdaderos grandes.
(Ricardo Guillón, Salinas, el intelectual)
PEDRO SALINAS, (Madrid,1891–Boston, 1951), poet, romancier, eseist, critic literar, dramaturg. Aparține celebrei Generații 27, generația din care fac parte: Lorca, Jorge Guillén, Gerardo Diego, Dámaso Alonso, Vicente Aleixandre, Rafael Alberti, între alții. Oglindă metaforică a unei bune părți a vieții sale, poezia lui Salinas este aproape în întregime dedicată iubirii.
Cuvântul neliniște exprimă bine starea sufletească proprie intelectualului și mai ales a lui Pedro Salinas. (…). În scrierile lui Salinas și mai ales în poezii, avantajele inteligenței sunt alimentate și amplificate prin contribuțiile senzualității. Întreaga sa operă se cristalizează sub semnul echilibrului și poate aceasta era și impresia cea mai clară pe care o lăsa persoana sa: cea a unei ființe în care extrema agerime mentală și enorma neliniște se completau cu o receptivitate specială pentru impresiile dobândite prin sentimente (…). Nimic omenesc nu-i era străin și prin acest cordial umanism, sensibil la cele mai diverse provocări, ostil exagerărilor practicate de celebritățile literare, personalitatea sa pare mai autentică și mai apropiată de simplitatea în care se recunosc adevărații mari creatori. (Ricardo Guillón, Salinas, el intelectual)
1
Ahora te quiero,
como el mar quiere su agua:
desde fuera, por arriba
haciéndose sin parar
con ella tormentas, fugas,
albergues, descansos, calmas.
¡Qué frenesies, quererte!
¡Qué entusiasmo en las olas altas,
y que desmayos de espuma
van y vienen! Un tropel
de formas, hechas, deshechas
galopan desmelenadas.
Pero detrás de su flancos
está soñándose un sueño
de otra forma más profunda
de querer, que está allá más abajo:
de no ser ya movimiento,
de acabar este vaivén,
este ir y venier, de cielos
a abismos, de hallar por fin
la inmóvil flor de otoño
de un quererse quieto, quieto.
Más allá de ola y espuma
el querer busca su fondo.
Esta hondura donde el mar
hizo la paz con su agua
y están queriéndose ya
sin signo, sin movimiento.
Amor
tan sepultado en su ser,
tan entregado, tan quieto,
que nuestro querer en vida
se sintiese
seguro de no acabar
cuando terminan los besos,
las miradas, las señales.
Tan cierto de no morir,
como está
el gran amor de los muertos.
1
Acum te iubesc,
cum își iubește marea apele sale:
din afară, de deasupra,
devenind fără contenire
o dată cu ele furtuni, evadări,
adăposturi, repausuri, tihne.
Ce exaltare, să te iubesc!
Ce avânt al valurilor înalte
și ce sfârșeli ale spumei
pleacă și vin! O mulțime
de forme, făcute, desfăcute,
galopează împrăștiate.
Dar în spatele flancurilor
se află visându-se un vis
al unei alte forme mai profunde
a iubirii, care se află acolo jos:
ce nu mai e mișcare,
ce sfârșește acest du-te-vino
aceste plecări și veniri din ceruri
până-n prăpăstii, ce găsesc în sfârșit
nemișcata floare fără de toamnă
al unui fel de a iubi liniștit, liniștit.
Dincolo de miros și de spumă
iubirea își caută forma.
Această adâncime unde marea
s-a împăcat cu apele sale
și deja se iubesc
fără semne, fără mișcări.
Iubirea
atât de îngropată în propria-i ființă
atât de dăruită, atât de liniștită,
încât ceea ce iubim în timpul vieții
să se simtă
în siguranță că nu se va sfârși
când se vor termina sărutările,
privirile, mesajele.
Atât de sigură că nu va muri
precum sigură este
marea iubire a morților.
2
Cuando tú me elegiste
―el amor eligió―
salí del gran anónimo
de todos, de la nada.
Hasta entonces
nunca era yo más alto
que las sierras del mundo.
Nunca bajé más hondo
de las profundidades
máximas señaladas
en las cartas marinas.
Y mi alegría estaba
triste, como lo están
esos relojes chicos,
sin brazo en que ceñirse
y sin cuerda, parados.
Pero al decirme ” tú”
a mí, sí, a mí, entre todos―,
más alto ya que estrellas
o corales estuve.
Y mi gozo
se echó a rodar, prendido
a tu ser, en tu pulso.
Posesión tú me dabas
de mí, al dárteme tú.
Viví, vivo. ¿Hasta cuándo?
Sé que te volverás
atrás. Cuando te vayas
retornaré a ese sordo
mundo, sin diferencias,
del gramo, de la gota,
en el agua, en el peso.
Uno más seré yo
al tenerte de menos.
Y perderme mi nombre,
mi edad, mis señas, todo
perdido en mí, de mí.
Vuelto al osario inmenso
de los que no se han muerto
Y ya no tienen nada
que morirse en la vida.
2
Când tu m-ai ales
―iubirea a ales―
am ieșit din marele anonimat
al tuturor, al nimicului.
Până atunci
niciodată nu eram eu mai înalt
ca munții lumii.
Niciodată nu am coborât eu mai profund
decât străfundurilecele mai mari menționate
în hărțile marine.
Și veselia mea era
tristă, cum erau
ceasurile acelea mici
fără braț la care să poată fi puse
și neîntoarse, oprite.
Dar când mi-ai spus: „tu”
mie, da, mie, între toți―
mai înalt deja ca stelele
și decât coralii am devenit.
Și bucuria mea
a început să se desfășoare, prinsă
de ființa ta, în pulsul tău.
Stăpânire tu-mi dădeai
de mine însumi, dându-mi-te tu.
Am trăit, trăiesc. Până când?
Știu că te vei da
înapoi. Când vei pleca
mă voi reîntoarce la lumea asta surdă, fără deosebiri,
a gramului, a picăturii,
din apă, din cântar.
Încă unu în plus voi fi eu
când tu mă vei lipsi de tine
și-mi voi pierde numele
vârsta, identitatea, totul,
pierdut în mine, de mine.
Întors în capela imensă
a celor care n-au murit
dar deja nu le mai rămâne nimic
decât să fie morți în viață.
3
El alma tenías
tan clara y abierta,
que yo nunca pude
entrarme en tu alma.
Busqué los atajos
angostos, los pasos
altos y difíciles…
A tu alma se iba
Por caminos anchos.
Preparé alta escala
―soñaba altos muros―
guardándote el alma-
pero el alma tuya
estaba sin guarda
de tapial ni cerca.
Te busqué la puerta
estrecha del alma,
pero no tenía,
de franca que era,
entradas tu alma.
¿En dónde empezaba?
¿Acababa, en donde?
Me quedé por siempre
sentado en las vagas
lindes de tu alma.
3
Ce suflet aveai
atât de limpede și de sincer
încât eu niciodată n-am putut
să-ți intru in suflet.
Am căutat scurtăturile
strâmte, trecătorile dificile.
Spre sufletul tău se merge
pe drumuri largi.
Am pregătit o scară înaltă
―visam ziduri înalte
păzindu-ți sufletul―
dar sufletul tău
nu avea gărzi
de tapial, nici împrejmuire.
Ți-am căutat poarta
strâmtă a sufletului
dar nu avea,
fiind atât de deschis,
intrări sufletul tău.
Unde începea?
Se sfârșea unde?
Am rămas pentru totdeauna
așezat la nedefinitele hotare
ale sufletului tău.
4
Qué alegría vivir
sintiéndose vivido.
Rendirse
a la gran certidumbre, oscuramente,
de que otro ser, fuera de mí,muy lejos,
me está viviendo.
Que cuando los espejos, los espías,
azogues, almas cortas, aseguran
que estoy aquí, yo, inmóvil,
con los ojos cerrados y los labios,
negándome al amor
de la luz, de la flor y de los nombres,
la verdad trasvisible es que camino
sin mis pasos, con otros,
allá lejos, y allí
estoy besando flores, luces, hablo.
Que hay otro ser por el que miro el mundo
porque me está queriendo con sus ojos.
Que hay otra voz con la que digo cosas
no sospechadas por mi gran silencio;
y es que también me quiere con su voz.
La vida – ¡que transporte ya !-, ignorancia
de lo que son mis actos, que ella hace,
en que ella vive, doble, suya y mía.
Y cuando ella me hable
de un cielo oscuro, de un paisaje blanco,
recordaré
estrellas que no vi, que ella miraba,
Y nieve que nevaba allá en su cielo.
Con la extraña delicia de acordarse
de haber tocado lo que no toqué
sino con esas manos que no alcanzo
a coger con las mías, tan distantes.
Y todo enajenado podrá el cuerpo
descansar quieto, muerto ya. Morirse
en la alta confiaza
de que este vivir mío no era sólo
mi vivir: era el nuestro. Y que me vive
otro ser por detrás de la no muerte.
4
Ce bucurie să trăiești
simțindu-te trăit.
Să mă predau
deplinei certitudini, pe ascuns,
că o altă ființă, în afara mea, foarte departe
mă trăiește.
Că atunci când oglinzi, spioni,
mercur, suflete meschine asigură
că sunt aici, eu, nemișcat
cu ochii închiși și buzele
refuzându-mi iubirea
luminii, a florii și a numelor,
adevărul ce se poate spune este că merg
fără pașii mei și acolo
sărut flori, lumini, vorbesc.
Pentru că există o altă ființă prin care privesc lumea,
pentru că mă iubește cu ochii ei.
Pentru că există o altă voce cu care spun lucruri
care nu sunt suspectate de marea mea tăcere
și știu că, de asemenea, mă iubește cu vocea ei.
Viața ― ce transfer deja! ―, necunoașterea
a ceea ce sunt actele mele, pe care ea le face
în care ea trăiește, dublă, a ei și a mea.
Și când ea o să-mi vorbească
de un cer întunecat, de un peisaj alb
îmi voi aminti
de stele pe care nu le-am văzut, pe care ea le privea
și de zăpada care ningea acolo în cerul său.
Cu ciudata plăcere de a-mi aduce aminte
că aș fi atins ceea ce n-am atins
decât cu acele mâini pe care nu ajung
să le iau într-ale mele, atât de departe.
Și cu totul înstrăinat va putea corpul
să se odihnească liniștit. Mort deja. Să mor
cu deplina încredere
că această viață a mea nu era numai
viața mea: era a noastră. Și că mă trăiește
o altă ființă a nemorții.
5
¿Serás amor
un largo adiós que no se acaba?
En el mismo encuentro
con la luz, con los labios,
el corazón percibe la congoja
de tener que estar ciego y sólo un día.
Amor es el retraso milagroso
de su término mismo:
el prolongar el hecho mágico
de que uno y uno sean dos, en contra
de la primer condena a la vida.
Con los besos,
con la pena y el pecho se conquistan,
en afanosas lides, entre gozos
parecidos a juegos,
días, tierras,espacios fabulosos,
a la gran disyunción que está esperando,
hermana de la muerte o muerte misma.
Cada beso perfecto aparta el tiempo,
le hecha hacia atrás, ensancha el mundo breve
donde puede besarse todavía.
Ni en el lugar, ni en el hallazgo
tiene el amor su cima:
es en la resistencia a separarse
en donde se lo siente,
desnudo altísimo, temblando.
Y la separación no es el momento
cuando brazos o voces
se despiden con señales materiales.
Es de antes, de después.
Si se estrechan las manos, si se abraza,
nunca es para apartarse,
es porque el alma ciegamente siente
que la forma posible de estar juntos
es una despedida larga, clara
y que lo más seguro es el adiós.
5
Vei fi, iubire,
un lung adio ce nu se mai sfârșește?
A trăi, încă de la început, înseamnă a te despărți.
În însăși întâlnirea
cu lumina, cu buzele,
inima percepe angoasa
de a trebui să fie oarbă și singură într-o bună zi.
Iubirea e întârzierea miraculoasă
a însuși sfârșitului ei:
este prelungirea faptului magic
că unu și cu unu fac doi, împotriva
primei condamnări la viață.
Cu sărutările,
cu durerea și cu pieptul se cuceresc
în chinuitoare lupte, între bucurii,
asemănătoare jocurilor,
zile, pământuri, spații fabuloase
spre marea separare care așteaptă,
sora morții sau chiar moartea însăși.
Fiecare sărut perfect îndepărtează timpul
îl aruncă înapoi, mărește lumea cea mică
unde ne mai putem încă săruta.
Nu într-un loc, nici într-o regăsire
își are iubirea apogeul,
ci în rezistența la despărțire
acolo unde se simte
complet descoperită, tremurândă.
Și despărțirea nu este momentul
când brațe sau voci
se despart prin semne evidente.
E de dinainte, de după.
Dacă ne strângem mâini, dacă ne îmbrățișăm
niciodată n-o facem pentru a ne îndepărta,
ci pentru că sufletul orbește simte
că forma posibilă de a fi împreună
e o despărțire lungă, clară
și că cel mai sigur este un adio.
