Jarmila Horáková, Oare n-aș putea redeveni nisip

0
20

Când am aflat că Jarmila scrie poezie, am rămas uimit, pentru că o știam ca o foarte bună traducătoare din română în cehă, care ne-a și făcut bucuria de a publica un articol în revista noastră (https://www.fitralit.ro/28-05-2017-despre-traducerea-literara/).

Peter Sragher © foto Adorian Târlă
Peter Sragher © foto Adorian Târlă

Știam că predă româna la Praga. Știam, după cât se vede, mult prea puține despre ea, dar mi-am dat seama, citind poemele ei cu surpriză, dar și cu mare plăcere, cât de îndrăgostită este nu numai de limba română, ci și de România. Mi-am dat seama că sensibilitatea ei – care rareori îi transpare pe chip, jucătorii de poker ar numi-o poker face – și-a găsit matca în poezie, unde își exprimă cele mai adânci sentimente, furia provocată de neîmpliniri, meditațiile filosofice asupra existenței, trăirile profunde ale sufletului ei, pe care altfel nimeni nu le-ar putea bănui. Iar limba pe care a ales-o sau limba care a ales-o este româna. Chiar, ce-ar fi să „redevenim nisip”. (Peter Sragher)

***

Destin

M-a lovit un fluture în frunte
iar fruntea mi s-a învinețit
Mi-a căzut un curcubeu în cap,
apoi s-a spart și a dispărut.
Toate culorile mi-au rămas vărsate
în creier
Poziția omului între cer și pământ
este atât de efemeră
Să le ia dracu de semne cerești.

Bucurie pură

Pe când ne plimbam
pe malurile Dâmboviței
Am aflat cât de sec
Este orașul din jur
Ai nevoie de costum de scafandru
Pentru a descoperi
Structura fragilă a betonului
Numai ea te poate îndrepta
Către bucuria pură
Ascunsă în vârtejurile adânci
De pe străzile superficiale.

Noapte

Întunericul pătrunde
Ca săgeata
În inima momentului
Sângele țâșnește
Secunda rănită urlă
Și dispare
Pentru totdeauna
Lumina zile procedează la fel.
Doar soarele
Nu vrea să fie martor
La această crimă
Mereu repetată,
De când s-a născut timpul.

Nisip

Eram nisip.
Au venit câțiva călugări
și mi-au dat formă
de mandala.
A venit o adiere de vânt
și m-a întors
în haosul original
Au venit niște sticlari.
Au luat
cantități enorme din mine.
Am suferit
în jar groaznice
dureri de transformare.

Nu mai sunt nisip.
Am devenit sticlă.
O formă de materie mai rafinată
Dar mai fragilă.
Oare există cale de întoarcere?
Oare n-aș putea redeveni nisip?

Steaua

Prima și ultima stea de pe cer
– un soare care arde
chiar de atât de departe.
Dar distanța nu are importanță.
Ajunge o singură scânteie
care îmi aprinde toată ființa
și rămâne din ea doar o grămadă de cenușă.
din care să mă realcătuiesc.

A câtă oară trebuie să devin pasărea Phoenix?

Dimineața, trupul meu se ridică din pat.
Dar eu nu mai sunt acolo.

Băltoacă

Îmi cade rouă în ochi
prea des și prea multă
uneori amară
uneori sărată
De ce atât de des ?
Apa inutilă
șterge culori,
chip și contur.
Pe trotuarul gri
o băltoacă
precum un salut
din partea rudelor.

Turn

Stăteam
într-un turn
din marmură albă.
Dar a pătruns între noi.
răceala pietrei.
A devenit mai important
decât orice altceva.
să avem apă curentă
la baie
și care dintre noi va duce
gunoiul
Chiar și acum
după atâția ani
mă copleșește tristețea/
când îmi dau seama
că, într-un fel,
am rămas
încremeniți
între acele patru ziduri
din marmură.

Popor

Trăiește printre noi, neobservat,
un întreg neam de oameni-pisici.

Desigur, mai există și oamenii-câini,
care se plimbă pe străzi,
mândri de prietenii lor fideli,
lătrând pentru a-și sublinia prezența.
Oamenii-pisici
sunt timizi, ascunși,
la prima vedere nici nu-i recunoști.
Nu știi care dintre trecătorii grăbiți
o servește acasă
pe ființa cu patru labe
și reputație dubioasă.

Lasă un răspuns