Barbara Klicka, Sue Ryder od skweru / Sue Ryder de Maidan

0
158

Distanțare critică vs. Distanțare tematică & stilistică

sau

Mircea Dan Duță © foto Peter Sragher
Mircea Dan Duță – prezentare și traducere © foto Peter Sragher

Când autorul oferă chei nu numai către înțelegerea, ci și – involuntar – către traducerea operei sale

Barbara Klicka s-a născut la Płock (1981), unde a și debutat, la vârsta de nouăsprezece ani, cu volumul Wrażliwiec (Sensibil). În prezent, locuiește la Varșovia. Este coautor al textelor și membru al trupei muzicale Pochwalone și unul dintre puținii specialiști în idiș din Polonia, calitate în care activează ca redactor la Cwiszn, trimestrial evreiesc de literatură și artă. Următorul ei volum de poezie, intitulat la fel la fel, a fost publicat cu doisprezece ani mai târziu și a atras atenția criticilor literari și pe cea a juriului Concursului de Poezie Silesius Wrocław 2013, care l-a nominalizat la categoria „Cartea Anului“. Totuși, poeta fusese remarcată încă dinainte de către Biroul Literar din Wrocław și invitată, ca unul dintre cele mai interesante talente, să participe la un proiect literar menit a semnala schimbarea gărzii generaționale.

La acea vreme, criticii scriau despre dezvoltarea surprinzătoare a tinerei autoare, despre faptul că poezia ei este tulburătoare, inconfortabilă și inspiratoare și că devenise din ce în ce mai vie și în mod clar unică. Atmosfera de aparentă persiflare a textului și recepția lui ulterioară sunt legate de faptul că autoarea deconstruiește convenția dezvăluirii și a confesiunii, impregnând-o cu atât de multe intruziuni ironice, încât pare incapabilă să-și susțină în mod constant atmosfera inițial autoasumată și formal tipică de melancolie și gravitate. În timp ce volumul ei de debut a trecut aproape neobservat, criticii s-au arătat mai generoși față de următorul. Julia Fiedorczuk, ea însăși poetă și critic literar, a scris că a fost vorba despre „o carte încântătoare, senzuală, dureroasă și fără compromisuri, sută la sută feminină“, și că unele dintre poezii „au trasat un spațiu dureros și încântător, în care au loc aventurile corpului și ale limbajului“, relatat de „o fată care nu e de acord cu legea gravitației“.

Doi ani mai târziu, Klicka publică o altă carte, observată și comentată instantaneu și, ca urmare, nominalizată la premii importante. Cartea în cauză este volumul intitulat drăguț (2015), care a câștigat în 2016 Premiul de poezie Silesius Wrocław și Premiul literar Gdynia. Iată cum își rezumă criticul literar Anna Kałuża impresiile după lectura volumului:

Barbara Klicka este o maestră a dispoziției; știu că asta poate suna rău astăzi, dar discutăm despre o atmosferă care ar putea fi aceea din Picnic sau Hanging Rock. Vrând-nevrând, învestim, ca cititori sau critici, în incertitudinea și secretele eroinelor autoarei. În volumul drăguț, ele reușesc cumva să rămână la suprafata existenței și în formele sale permanente, totuși există neîntrerupt tentații de disipare pregătite, în același timp, pentru metamorfoze. Klicka își împletește în mod original narativele introductive, lasă un pic de aer suprarealist în fiecare poem, dar lumea pe care ne-o arată nu dispare sub forma unui vis dintr-un basm, dimpotrivă, este o lume în care nimănui nu-i pasă de pierderea de pe firmament a eroinelor.
Autoarea însăși a afirmat că în carte există o conversație continuă, o neîntreruptă tendință de construcție de sine într-un dialog fără sfârșit, de negociere a pozițiilor prin acest gen de comunicare. Aceasta este pentru mine cea mai apropiată formă de a crea și defini realități în lume. Necesitatea de a conduce un dialog impune un alt mod de realizare a narațiunii.

Trebuie să recunoaștem că tocmai transpunerea acestui dialog în limba-țintă – în cazul nostru, limba română – a reprezentat pentru traducător principala provocare aferentă acestui volum și prima mare încercare în confruntarea dură cu textul pe care o reprezintă orice tentativă de a o traduce pe Klicka într-o altă limbă. Pe scurt, aveam de ales între „a lua de bun“, stilistic vorbind, rezultatul ingeniosului (alt) mod de realizare a narațiunii definit de autoare și a-l traduce ca atare, ca „produs finit“, sau de a include cu onestitate în procesul traducerii și „tehnologia“ aferentă acestei realizări, ținând seama că, în fond, Klicka-autoarea lucrează cu ea pe față și o include fără drept de apel nu numai în descrierea felului său de a crea (meta-critică), dar îi atribuie un colorit specific și definitiv în forma finală a creației poetice (Dichtung) (Meta-creație). Am ales, așa cum se poate constata din text, varianta a doua și, deși a fost mult mai complicat, credem că, cel puțin în acest caz, am făcut ceea ce trebuie.

Un element de challenge pentru traducător este și faptul că volumul începe cu un joc de cuvinte și, din câte se pare, îl duce mult mai departe decât era planificat inițial: avem dexteritatea uimitoare a cuvintelor, măiestria combinatorică, jocul atotcuprinzător al ironiei – ei bine, alege ce să traduci mai întâi și la ce să renunți încetul cu încetul. Desigur, cel mai facil (?) – și suficient – ar putea părea s-o imiți pe autoarea însăși pe care o traduci, să înșiri laolaltă cuvinte și fraze pentru a le face să se suprapună și să se surprindă reciproc, însăși melodia lor fiind atât de captivantă. Riscul este că s-ar putea să rămâi (tu, ca traducător, așa precum, în aparență, ea, ca autoare) numai cu această muzică, iar, dacă ea nu-și păstrează melodicitatea și ritmicitatea inițiale (specifice polonei) și în limba ta, este puțin spus că ai pierdut partida: dacă un autor găsește – și are – întotdeauna scuză pentru a fi „cântat“ în final altfel (chiar și altfel de fals) față de cum anunțase la început, ea sau el putând oricând invoca derapajele de inspirație, traducătorul nu-și poate permite așa ceva. Astfel încât am preferat, o dată în plus, să fim extrem de precauți și, în loc să ne bazăm în traducere pe calitățile muzicale ale polonei în traducere, am preferat să definim pentru varianta românească o melodicitate și o ritmicitate specifice, cu speranța că ele nu doar că nu vor trăda, ci, dimpotrivă, vor invoca în mod armonios originalul.

În concluzie, credem că, printre multe alte poeme ironice, un val întreg – cel al Barbarei Klicka – va fi întotdeauna „audibil“. Doar că, atunci când în ecuație intră și variabila numită traducere, este vorba despre mult mai mult decât atât. O oarecare fragilitate a fost aruncată pe cântar, o slăbiciune a fost scoasă în evidență. Să-i spunem pe nume: durere. Poate că nu se poate face niciodată diferența dintre durerea de scenă și aceea reală, dintre durerea creației poetice (Dichtung) și aceea a adevărului (Wahrheit), deoarece aceasta din urmă rămâne în afara literaturii și se întâmplă – oarecum(?) – fără cuvinte. Rămânem, așadar, în teatrul suferinței. Spectacolul regizat de Klicka ne atacă tocmai acolo unde ne așteptăm mai puțin, acolo unde, în mod obișnuit – dar ce înseamnă oare aceasta în contextul unei „normalități“ nu numai pretinse, dar pe care mai și avem pretenția de a o traduce? –, am aștepta reținere. Puteți invoca o soluție pe linia porții, vă puteți lega de argumentul  „ultimei soluții“. Iar a lua cuvântului, ca ultimă soluție, este cea mai emoționantă rezolvare dintre toate. Autoarea își îndeplinește datoria de a vorbi cu o ironie (dar există așa ceva ?) „la modul exclusiv masculin“, abandonând un reziduu liric întunecat în adâncul sufletului cititorului. Mecanismele precise ale cuvintelor au pus în mișcare o empatie neplanificată. Suferim împreună cu ea, admirându-i eleganța expresiei. Dublu efect, dublu înțeles. Oare nu tocmai pentru asta apreciem cel mai mult poezia?

Și acum, privind decorul caracteristic acestei poezii: mare, plecare, durata șederii, spa, terapie, reședință, anotimp, luni și date; în ciuda disperării, ceea ce este în continuare cultivat este credința într-o explozie de lumină, un fulger sau o cale de ieșire din capcană. Două serii de poezie clasică precedând seria de proză poetică explorează în mod constant acest subiect. Pentru a folosi limbajul poveștilor vechi, este vorba despre ciocnirea și suprapunerea a două arhetipuri (Eros și Thanatos). Eroul are o tendință sinucigașă care este instantaneu sfidată de voința de a trăi. De parcă ar fi două persoane în același trup. Cu cât unul dintre ei dorește mai mult să cedeze în fața bolii, cu atât celălalt tânjește mai mult la viață, oferind imagini cu posibile soluții, inclusiv pe cele ale sarcinii, ale nașterii… Un copil ar reuși, poate, fuziunea celor două jumătăți fracturate ale „eu-lui“ și, rețineți, „încă fugind în direcții diferite“. Acesta e modul în care speranțele sunt concepute pentru a evada din această configurație binară, bipolară, pentru a ieși din impas. Odată cu viața potențială care se întâmplă (din nou) într-un mod diferit, gândurile se îndreaptă către „fulger“, către sfințenia unei lumini care erupe brusc în întuneric sau către forma razei care ar putea-o marca în întuneric.

M.H. Maxy. Portretul domnișoarei Madlyne Gischas, ulei pe pânză, 1924 – colecție privată
WIELKANOC
 
Początek jak z przepisu na wiosnę. Jechałam w długą podróż szybkim samochodem. Wszędzie były chmury, doceniałam walor szyberdachu. Mijaliśmy bociany, więc powiedziałam:   patrz, bociany. Powiedział: cieszysz się jak dziecko. Głupi, powiedziałam, cieszę się jak dziecko, bo mówisz do mnie jak do kobiety w kwietniu, bądź mi przyjacielem, chcę od tego świecić. Potem   wezwałam na świadków miejscowych, maile, balety. Wszystko w dość dużych ilościach, bo nic uparcie nie chciało mi starczać. Ale nic, nadciąga bowiem kalendarzowe zmartwychwstanie   z tej okazji niosę światu sernik. Niech kocha mnie każdy, skoro ty nie możesz.  
 
PAȘTE

Un început ca dintr-o rețetă de primăvară. Am fost într-o călătorie lungă cu o mașină rapidă. Nori peste tot. I-am preţuit cum se cuvine, căci m-au ferit de soare. Am trecut pe lângă câteva berze, de aceea am zis:
uite, berze. Iar el a zis: ești fericită ca un copilaş mic. Prostii, am zis eu. Sunt fericită ca un copilaş pentru că vorbeşti cu mine precum cu o femeie în luna aprilie. Fii prietenul meu, vreau ca prietenia ta să mă îmbujoreze, să-mi dea strălucire. Apoi
Telefoane către martorii de la fața locului, e-mailuri, balete. Totul în cantități destul de mari, întrucât încăpăţânarea nu mă aranjează niciodată. Nu contează, căci tocmai acum are loc trezirea din moarte a calendarului   cu această ocazie, voi aduce pe lume o plăcintă cu brânză dulce. Să mă iubească toţi, de tu nu eşti în stare.
SUE RYDER OD SKWERU

Sue Ryder – z nieszczęściem zetknęła się wcześnie, kiedy razem z matką odwiedzała szpitale i ciężko chorych. www.dom-seniora.ovh.org Bądź pozdrowiona Sue Ryder od skweru, na który nie mam okien. Bądź pozdrowiona, bo nie chcę dziś wracać do siebie. Ty jesteś w śniegu, a ja w obcej kuchni, moja droga Sue Ryder, na dzikim zachodzie.   Niedługo samo południe, więc się z tobą spotkam, spotkamy się Sue Ryder, wezmę papierosy. Teraz paznokciem zrywam z parapetu lakier, potem zrobię na odwrót – lubisz manicury?    Ja lubię, chociaż nie wypada, bo można by robić tyle ważkich rzeczy, a tu róż biskupi pędzelkiem po płytce i trzeba uważać, bać się konsekwencji. Czeka nas, kochana, cichy obłok w ziemi    – na skwer za przystankiem trzeba zapracować. Kochana Sue Ryder, a nawet wtedy nie możesz być pewna, bo szalety przy nim zostaną trójkątne – ktoś może znaleźć w googlach twoje brzydkie zdjęcie.   Bądź pozdrowiona, Sue Ryder, bezpańska kowbojko. Już wszędzie nas nie ma – w kapownikach matek, w naszych własnych łóżkach, na końcówkach nerwów wielonocnych wrogów, jednonocnych braci.   Już wszędzie nas nie ma, więc się nie rozglądaj, moja smutna Sue Ryder, nie ma gdzie się szukać.    
   
SUE RYDER DE MAIDAN

Sue Ryder – de timpuriu nenorocirea a-ntâlnit-o, căci alături cu a sa mamă, prin bolniţe şi pre la cei negrăit de betegi s-a perindat
www.azilul-de-batrani-ovh.org

Bucură-te, tu, Sue Ryder cea plină de har, domniţă de Maidan, cătră care niciuna dintre a mele ferestre nu chiteşte a căta. Bucură-te tu, căci io în astă zi la a mea casă a mă înturna nu oblicesc. Pre tine, prescumpă Sue Ryder, mult curată neaua te învăluie iară io într-o de tot ciudnică cuhnie mă găsesc, în Vestul aciala Salbatic, carele hăt câtu la Apus sălăşlieşte.

Ce curând amiaza va să vie, cându pre tine te voi tâlni, o da, dimpreună întâmpla-ne-vom, o, Sue Ryder. Ci io ţigările le voi aduce. Iară acmu cu unghiile farba de pre pervaz o scorojesc, pre urmă înapoi spre a o pune. Au oare pe plac boiala pre unghii ţi-i?

Carele pre placul mieu dreptu-i că iaste, măcar că acuma astă treabă nu se cată, căci multe altele fără de şagă îs de prubuluit. Ci iacă farba roză-vineţie ce preasântu protopop o poartă, cum din cel pămătuf pre rădăcina unghiei se, carele tu cătră a sale urmări a veghea cată. Căci molcom nour înlăuntrul tinei, aceasta-i, scumpa mea, dar soartea ce ne-aşteaptă.

– căci maidanul dindărătul celui loc unde autobuzul poposeşte muncit cum se cuvine a fi se cade. Carele nice atuncea, prescumpă Sue Ryder, aciala lucru neîndoielnic nu va fi, căci umblătoarele tot în trei laturi vor rămâne şi oareşcine încă va putea hâd chipu-ţi cel becisnic pre google a-l afla.
 
Bucură-te, tu, Sue Ryder, slobodă fecioară de la coada vacii, tu, cowgirl fără de stăpân. Departe ne găsim de-amu de toate – de ale mamei catastife, de-a noastre crivaturi, şi de-ale neprietenilor supărări ce-aici pre multe nopţi s-or isprăvi şi-a fraţilor, ce numai una iaste.    Departe ne găsim de-amu de toate. De-aceea-n jur să nu priveşti, mâhnita mea Sue Ryder,
căci n-are nime unde-a te găsi.
DOBYTEK

To był twój wieczór, nieparzysty chłopcze. Maleją ci oczy z wieczornym przypływem. Dawno oduczono mnie wyciągać ręce, więc kiedy wracam do domu przypadkowym taksi, myślę o całowaniu, myślę o peronach, na których moglibyśmy się żegnać, gdybyśmy jakimś cudem jednak się spotkali.   Och, to nie przesada – czuję wolę bożą w te zorzyste noce. Lecz w moim domu susza i zwiędłe paprotki, nikt tu nie zachodzi. Zamknąć tu oczy znaczy patrzeć na łapki z soczystą słoniną, znaczy mierzyć się z okazałym piętrem, znaczy rogowacieć. Mógłbyś wejść we mnie tak jak w trzęsawisko.   Nieparzysty chłopcze, tuż za bzem na skwerze cała moja limfa; całun z ust dobyty.  
 
CE ESTE-AL TĂU

A ta a fost această seară, băiete şovăielnic, ce nu-ţi poţi fi stăpân. Ţi-s ochii tot mai mici, pe cât se-apropie seara. Cu multă vreme-n urmă mă-nvăţau să nu-mi scot mâna pe geamul maşinii. De-aceea când, printr-un noroc, mă-ntorc acasă c-un taxi, gândul mi-e numai la săruturi şi la peroanele pe care ne-am putea spune bun-rămas, dacă prin cine ştie ce minune ne-am cunoaşte.

Nu, nu exagerez – simt voia Domului de-a lungul acestor nopți strălucitoare. Însă în seceta care mi-e casă și printre ferigile-mi uscate nu-i nimenea şi nimeni nu mă strigă. Aici, a-nchide ochii-nseamnă a mă uita la labele mele pătate de grăsime şi a înfrunta din priviri tavanul modern şi extravagant de deasupra capului, a prinde cheag ca gelatina. Poți pătrunde în mine ca într-o mlaștină.

Băiete şovăielnic, chiar în spatele liliacului din piață s-a scurs întreaga mea sevă, tot lichidul limfatic din sânge,
giulgiul buzelor mele, pe care te-ai făcut stăpân.
TERYTORIUM POWIERNICZE

Sen o siedmiu gwoździach w czaszce. Waham się, bo żadna z możliwości nie jest gotowa na sens. Ojciec mówi: pomyśl, nie krzyczysz. Mówię ojcu: pokrzycz nie pomyśl. Mieszkam z tą kacią łapą, ona mnie karmi.   A teraz spójrz – poderwałam do tańca siedem gwoździ; siedmiu chłopców z Albatrosa i jedna nieboszczka. Mieszkałam nad brwią, nad sutkiem, nad mądrym strumykiem, aż nastał czas eksmisji i wyprowadzania w pole.   A w polu zakłada się uprząż. Hej, uprząż zakłada się w polu. Niech żyją nieurodzaj i jałowe piaski! Niech ziarna padają na dna oceanów, niech stawy zajdą glonami i czarną rzęsą! Tutaj ziemia służy jedynie do nakrycia.
           
TERITORIUL ÎNCREDERII

Un vis despre șapte cuie bătute în craniu. Ezit – niciuna dintre posibilități nu este pregătită pentru a avea sens. Tatăl meu spune: gândește-te, nu te plânge. Eu îi zic: plânge-te, nu gândi. Trăind alături mâinii cu gheare colţuroase şi liberă ca ea în voia vântului, tot el e cel ce mă hrănește.

Și acum, iată – am adunat șapte cuie pentru dansul meu; șapte flăcăi de la Albatros și o moartă. Asupra frunţii am trăit, asupra sânului şi-a înţeleptului şuvoi, dar mi-a venit şi vremea alungării şi-a părăsirii-n câmp.

Iar pe câmp îşi duc strădania mai departe ei, truditorii jugului. Hei, hei, cu sârg ei truda şi-o urmează. Rodul sărac trăiască și nisipul sterp! Piarză-s-ar boabele-n adânc de mare şi iazurile printre lintiţă şi alge! Aici, pământu-i bun doar pentru a-ngropa. 
LOCUS FOCUS    

Miałaś rację ledwie się przyznając. Twoja matka z odległości znów obcina włosy na bardzo krótko, chociaż jest jeszcze młoda, chociaż kiedy chadza do parków, mrówki używają jej kciuków jak gładkich drabin.   Macha do ojca, w dłoni trzyma chustkę z ligniny. Wieczne pożegnanie. Córki są takie przemądrzałe, gdy długo nie rodzą i nie kończą studiów. To nie jej przypadek, ma magisterium i dzieci, dzieworództwo w działaniu.    Ale motyle z jej brzucha mieszkają na odległych łąkach. Nawet słowa łąka używa się tutaj na lekkim przydechu – jak wielu innych słów, które nie znajdą nigdy godnych odbić. Zakradaj się do piwnic, na strychy – na zagrzanych grzędach    nocuje twój moll, dziewczynko. W ciemni się trzęsiesz, na słońcu prześwietlasz te klisze. Więc jeśli rankingować strachy, słowo mąż wysunie się wyraźnie na czoło, a przez czoło przecież lepiej jest przeciągnąć kosmyk,    jak wtedy, kiedy przy jakiejś poręczy chciałaś się całować, ale zabrakło ci, bo ja wiem, wdzięku, odwagi, zamaszystej kiecki. Och, wiem – wolisz sama wbijać w siebie choćby wykałaczki,    bo jedna wiesz, jak daleko stąd do płynnego życia, na które nie masz żadnego dowodu. I chociaż zakładam, że kłamiesz – ty kłamiesz. W jakimś letnim parku, na ławce w półcieniach, grzebiesz sobie w oku zakażoną drzazgą   i nic się nie zmienia.  
 
LOCUS FOCUS

          Aveai dreptate să-ţi fie greu să recunoști. Undeva, la distanţă, mama ta îşi tunde iarăşi părul foarte scurt, deşi e încă tânără, deşi atunci când se plimbă prin parcuri, pe degetele ei furnicile se suie ca pe-o scară netedă.
 
          Flutură către tatăl tău o eşarfă de lignină. Eternul bun-rămas. În general, fiicele sunt al dracu’ de deştepte când n-au copii şi trag de timp cu absolvirea studiilor. Nu este cazul ei, are şi masterat în artă, şi copii – concepţia imaculată în acţiune.
 
          Dar fluturii din stomacul ei trăiesc pe pajişti îndepărtate. Aici, chiar și cuvântul „pajişte“ se  pronunţă însoţit de o respiraţie uşoară. La fel ca multe alte vorbe ce nicicând nu-şi nu vor afla reflexia potrivită. Furişează-te în poduri şi în pivniţe, pe stinghii încălzite.

          aici îşi petrece noaptea micuţa ta moleculă, fată dragă. În întuneric tremuri, la soare supraexpui clişeele fotografice. Aşadar, în clasamentul spaimelor, cuvântul „soţ“ se află evident în frunte – de aceea, e mai bine să-ţi acoperi fruntea cu o şuviţă de păr 
          ca atunci când, cu anumite garanţii, ai fi vrut să te săruţi, dar ţi-au lipsit, ce ştiu eu,  farmecul, curajul, o rochie provocatoare… Da, știu – ai prefera să-nfigi ţăruşi în tine.

          doar ştii tu însăţi cât de departe eşti de curgerea firească a vieţii – iar despre ea nu ai nicio o dovadă. Şi, deşi aş putea paria că minţi, tu minți cu adevărat. Într-un parc de vară, pe o bancă în penumbra, te-nţepi în ochi cu paiul interzis

          şi nu se schimbă nimic.
Prawo jazdy  

Dziwne te daty i dziwny las, dziwne zimowe sarkofagi mrówek w nim. Mówisz: nikt nigdy nie umarł. Mówię: możesz sobie szafować kwitnieniem głogu do woli, nic z tego nie będzie, lepiej chodźmy do auta i oprzyjmy głowy.  
 
Permis de conducere

            Ciudate aceste zile, ciudată şi pădurea în care se găsesc ciudate sarcofage de iarnă ale furnicilor. Zici: nimeni nicicând nu a murit. Zic: poţi să pălăvrăgeşti cât vrei despre înflorirea păducelului, oricum nu-ţi iese nimic din chestia asta. Mai bine ne urcăm în maşină şi ne odihnim cu capul pe bord.
ORBI    

Taka skłonność, że nie docenia się światła i świata. Owszem, jeleń albinos drepcze przez listopad, kałamarnice bywają inteligentniejsze niż koty i z obcego opuszka do głębi potrafi   dotrzeć najszczerszy skarabeusz. Owszem, deszcz na asfalcie zmienia się w rtęć, rtęć w łzę, łza w sen, sen w historię o ptakach, które nad temperaturą ciała kręcą te wszystkie salta,   a potem dziobią cię w oczy i w usta, we wdech i w wydech.  
   
ORBI

           Există o astfel de tendință a subestimării luminii şi a lumii. Desigur, cerbul albinos galopează prin noiembrie, calmarii sunt, în cele mai multe cazuri, mai deştepţi decât pisicile, iar drumul de la vârful degetului până în adâncuri îl poate parcurge doar cel mai sincer dintre scarabei. Evident, ajunsă pe asfalt, ploaia  se transformă în mercur, mercurul într-o lacrimă, lacrima într-un vis, visul într-o poveste despre păsări care, în ciuda temperaturii corpului, întrerup toate aceste salturi,şi apoi vă ciugulesc ochii şi buzele, inspiraţia şi expiraţia.

Lasă un răspuns