Mario Vargas Llosa – Gabriel García Márquez* – Două singurătăți. Romanul în America Latină

0
60

Într-un captivant dialog magistral, recenta carte Două singurătăți: Romanul în America Latină reunește mărturiile prețioase a două personalități de geniu ale literaturii de expresie spaniolă, ambii scriitori laureați ai Premiului Nobel: peruanul Mario Vargas Llosa și columbianul Gabriel García Márquez. Evenimentul a avut loc la Lima, în septembrie 1967, când primul câștigase recent premiul Rómulo Gallego pentru romanul Casa verde, iar al doilea publicase, în iunie același an, capodopera Un veac de singurătate, care avea să-l propulseze curând pe orbita celebrității internaționale.

Tudora Șandru-Mehedinți
Tudora Șandru-Mehedinți

            Într-o atmosferă electrizantă, în fața unui amfiteatru arhiplin, cei doi au vorbit despre probleme fundamentale, teoretice și practice, ale acestui gen narativ în America Latină, despre relația între viață și literatură, între imaginație și realitate.

***

Mario Vargas Llosa: Crezi că, din punct de vedere formal, din punct de vedere tehnic, datoria pe care o au scriitorii latinoamericani contemporani este mai mare față de autorii europeni și nordamericani decât față de vechii prozatori latinoamericani?

Gabriel García Márquez: Cred că datoria cea mai mare a noilor romancieri este față de Faulkner. E ciudat… Mie mi se atribuie în permanență o influență a lui Faulkner, și acum, că-mi dau seama, convins de critici, că sunt influențat de Faulkner, sunt dispus să resping această influență, care e cu totul probabilă. Dar ce mă surprinde este fenomenul general.

Tocmai am citit șaptezeci și cinci de romane inedite pentru concursul Primera Plana Sudamericana; sunt șaptezeci și cinci de romane inedite de scriitori latinoamericani și e ciudat că nu găsești unul care să nu fie influențat de Faulkner. Bineînțeles că la ei se observă mai bine, fiindcă sunt începători, e mai de suprafață, dar Faulkner este prezent în toată creația narativă din America Latină; și cred că… – adică schematizând de-acum prea mult, probabil exagerând – cred că marea diferență care există între bunicii de care vorbeam înainte și noi, tot ce ne distinge este Faulkner; a fost singurul fenomen care s-a produs între aceste două generații.

Mario Vargas Llosa: Cărui fapt îi atribui această influență invadatoare a lui Faulkner? Se datorează faptului că este romancierul cel mai important al epocii contemporane? Sau pur și simplu pentru că avea un stil atât de personal, atât de deosebit, atât de sugestiv, încât tocmai de aceea a fost atât de imitat?

Gabriel García Márquez: Cred că e metoda. Metoda „faulkneriană“ e foarte eficientă pentru a reda realitatea latinoamericană. Asta a fost ceea ce am descoperit în chip inconștient la Faulkner. Așadar, noi vedeam această realitate și voiam s-o descriem, dar știam că metoda europenilor nu ne folosea, și nici metoda tradițională spaniolă; și, pe neașteptate, am găsit metoda „faulkneriană“ extrem de adecvată pentru a reda această realitate. În fond, nu e ceva foarte ciudat, căci nu uit că acel Comitat Yoknapatawpha se întinde până la țărmul Mării Caraibilor; și astfel, Faulkner este oarecum un scriitor din Caraibe, este într-un anume fel un scriitor latinoamerican.

Mario Vargas Llosa: În afară de Faulkner și de Amadís de Gaula pe care l-ai citat ieri, ce alți romancieri sau scriitori, în general, te-au impresionat mai mult? Ce autori ai recitit, de exemplu?

Gabriel García Márquez: Recitesc o carte despre care e foarte greu să-ți dai seama ce legătură are cu mine, dar o citesc și o recitesc și mă pasionează. Este Jurnalul din anul ciumei de Daniel Defoe. Nu știu de ce, însă e una dintre obsesiile mele.

Mario Vargas Llosa: Am văzut că mulți critici au semnalat influența, care mie mi se pare ciudată, surprinzătoare, a lui Rabelais în ceea ce scrii. Ce părere ai despre această observație?

Gabriel García Márquez: Cred că influența lui Rabelais nu se regăsește în scrisul meu, ci în realitatea latinoamericană; realitatea latinoamericană este cu totul rabelaisiană.

Mario Vargas Llosa: Și cum s-a născut Macondo? E cert că multe dintre povestirile tale nu sunt situate în Macondo, ci în „satul acela“, nu-i așa? Însă eu nu văd o diferență fundamentală între „satul acela“ și Macondo. Cred că, într-un anume fel, sunt două nume pentru unul și același lucru. În fine, cum ți-a venit ideea să scrii despre acest sat inexistent?

Gabriel García Márquez: Am povestit ieri. A fost atunci când m-am întors cu mama la Aracataca, sătucul unde m-am născut. Nu vreau să spun că Aracataca e Macondo; pentru mine – nu știu, sper ca vreun critic să o descopere –, Macondo e mai curând trecutul și, cum acestui trecut trebuia să-i pun străzi și case, temperatură și oameni, i-am pus imaginea acestui sat torid, plin de praf, degradat, cu niște case de lemn cu acoperiș de tablă, care seamănă mult cu cele din sudul Statelor Unite; un sat care seamănă mult cu satele lui Faulkner, pentru că a fost construit de United Fruit Company. Iar numele vine de la o fermă de bananieri din apropiere care se cheamă Macondo.

Mario Vargas Llosa: A, deci numele e real.

Gabriel García Márquez: Da. Însă nu e un sat. E o fermă care se numește Macondo. Mi-a sunat foarte bine, de asta l-am luat.

Mario Vargas Llosa: E o problemă cu Macondo. În ultimul tău roman, în capitolul final, acest sat e devastat de vânt, e purtat pe sus și dispare. Ce se va întâmpla în viitoarele tale cărți? Ai să-l urmărești în zborul lui prin spațiu?

Gabriel García Márquez: Se întâmplă ce spuneam ieri cu privire la romanul cavaleresc. Cavalerului i se taie capul de atâtea ori de câte cere povestea, și n-am absolut nici o reținere să fac ca Macondo să reînvie și să uit că a fost dus de vânt, dacă simt nevoia asta. Fiindcă un scriitor care nu se contrazice este un scriitor dogmatic, și un scriitor dogmatic e reacționar, și unicul lucru pe care nu mi-l doresc e să fiu reacționar; așa că, dacă mâine am nevoie din nou de Macondo, Macondo revine liniștit.

Mario Vargas Llosa: Ieri ne-ai spus în avans câte ceva despre romanul pe care l-ai început sau pe care te gândești să-l scrii după Un veac de singurătate, și anume El otoño del patriarca (Toamna patriarhului). Ai putea să ne vorbești despre acesta?

Gabriel García Márquez: Ei bine, sunt cam superstițios în a anticipa lucruri despre cartea pe care o scriu. Adică am impresia că a permite cuiva să se amestece aici are efectul unui soi de deochi, al unei vrăji îndreptate asupra materialelor pe care le lucrez. De aceea, am mare grijă. Da, romanul dictatorului e destul de avansat. De fapt, ceea ce vreau să creez e personajul latinoamerican pentru care totul e posibil. În Un veac de singurătate și eu căutam lumea în cadrul căreia totul să fie posibil: covoarele să zboare, să se înalțe cu trupul și sufletul la ceruri, toți cei cu numele de Aureliano să se ducă de Miercurea Cenușii la slujbă și semnul crucii făcut cu cenușă pe frunte să le rămână veșnic, iar în noaptea în care sunt omorâți cu toții să fie recunoscut fiecare după această cruce și împușcat. Am continuat să caut un personaj care să fie cu adevărat sinteza, marele animal mitologic al Americii Latine, personajul pentru care totul e cu putință, și mi se pare că au fost marii dictatori, dictatorii aceia primitivi, ascultând de superstiții și de magie, cu o putere imensă. De aceea vreau ca personajul să aibă o sută șaptezeci sau o sută optzeci de ani, nu știu exact câți; ca felul lui preferat de mâncare să fie miniștrii de război conspiratori, fripți și serviți cu salată à la russe.

Mario Vargas Llosa: Acest dictator, acest patriarh din romanul tău, nu este inspirat de dictatorii din America, nu e un anume dictator?

Gabriel García Márquez: Nu. Să vezi, eu am încercat să citesc în ultimii ani tot ce s-a scris, toată documentația care poate exista cu privire la dictatorul latinoamerican. Mi-am făcut o idee despre ce este personajul, și acum încerc să uit tot ce am citit despre el, toate anecdotele, tot ce îmi e cunoscut, și încerc ca acest dictator să fie cu desăvârșire diferit de ceilalți, dar să-i rămână aspectul esențial, pur, dezbrăcat de personajul mitologic.

Mario Vargas Llosa: Ai spus în avans că e vorba pesemne de un monolog al acestui dictator.

Gabriel García Márquez: Da. Am început cartea de trei ori și mereu am dat greș, fiindcă nu găseam cu exactitate forma în care trebuia să fie povestită această istorie. Acum cred că am găsit-o, și s-a ivit o problemă, pentru că mi-a trecut prin gând soluția când ajunsesem la jumătate cu Un veac de singurătate, și m-a entuziasmat atât de tare, încât voiam să scriu o carte cu o mână și cealaltă carte cu cealaltă. M-am gândit că acest dictator trebuie să-și justifice toată această barbarie, toată cruzimea lui îngrozitoare, fără ca eu, ca narator, să trebuiască să-mi asum punctul lui de vedere. Trebuie să și le justifice el însuși. Am hotărât atunci să fie marele monolog, extrem de lungul monolog al dictatorului, pe când e judecat de tribunalul popular. Sper să iasă bine și să ne vedem după vreo doi sau trei ani aici, vorbind despre Toamna patriarhului.

Mario Vargas Llosa: Bine. Aș vrea să-ți pun o ultimă întrebare. Mai întâi, cărțile tale au avut succes la tine în țară, te-au făcut cunoscut, admirat în Columbia, însă în realitate cred că Un veac de singurătate este cartea care ți-a adus brusc popularitatea. În ce măsură crezi că faptul de a te fi transformat astfel, peste noapte, într-o vedette, într-un scriitor curtat, poate influența viitoarea ta creație literară?

Gabriel García Márquez: Uite, nu știu, dar mi-a creat serioase dificultăți; aș zice că influențează în mod negativ. Zilele trecute, mă gândeam că, dacă aș fi știut că avea să se întâmple cu Un veac de singurătate ceea ce se întâmplă, că se vinde ca pâinea caldă, că e citit pe nerăsuflate, dacă aș fi știut că avea să se întâmple așa, nu l-aș fi publicat, aș fi scris Toamna patriarhului și le-aș fi publicat împreună. Sau aș fi așteptat să-l fi scris pe acesta din urmă în momentul în care celălalt era pe punctul de a apărea. Pentru că în privința unui roman pe care-l consideram atât de desăvârșit cum este Toamna patriarhului acum nu mai știu, încep să am îndoieli.

______________________

* Fragment din volumul publicat de curând la Editura Humanitas Fiction, 2022, Colecția „Raftul Denisei“ (coordonată de Denisa Comănescu).

Lasă un răspuns