traducere de Miron Radu Paraschivescu
Pan Tadeusz (în poloneză Pan Tadeusz, czyli Ostatni zajazd na Litwie) este un poem epic scris de poetul, traducătorul și filosoful romantic polonez. Cartea, scrise în versuri alexandrine poloneze și a fost întâia oară publicat la Paris pe 28 iunie 1834. Este considerat unul din ultimele mari poeme epice ale literaturii europene. În școlile din Polonia, acest poem epic este lectură obligatorie în școlile din Polonia și a fost tradus în 33 de limbi, inclusiv în românește. Andrzej Wajda a făcut un film cu acest subiect în 1999. Pan Tadeusz a fost integrat în lista Poloniei UNESCO Memory of the World Programme.
***
Cartea I
Lituanie natală! Poți fi asemuită
Cu însăși sănătatea: ți-o ști măsura toată
Doar cel care te pierde. Oftînd azi după tine,
Întreaga-ți frumusețe o cînt cum se cuvine.
Fecioară Sfîntă care la Censtohov ne aperi
Și raza-n Ostra Brama cea luminoasă-ți scaperi,
Păzind în Novogrudeț piosul lui popor
La fel ca și pe mine cînd, prunc, eram să mor,
(Și plînsei mele mume, prin grija-ți m-ai redat,
Cînd pleoapa muribundă, deodată mi-am crăpat
Sculîndu-mă-n picioare, venind către altar
Ca să-l slăvesc pe Domnul că viață-mi dete iar,)
Ajută-ne și astăzi, la fel, printr-o minune
S-ajungem iar acasă, la sînul Țării-mume!
Și tînjitoru-mi suflet fii bună de-l trimite
Spre dealuri păduroase, spre luncile-nverzite
Ce peste-albastrul Niemen de-a lungu-s resfirate,
Spre cîmpuri smălțuite-n tot soiul de bucate,
Pe unde grîu ca aur topit le înfășoară
Sau lanuri argintate, întinse, de săcară,
De chihlimbar rapița, ori hrișca de zăpadă,
De-un roșu feciorelnic, lucerna stă să ardă
Și-ntr-o pamblică-i totul încins de o livadă
În care calmi stau perii, la şir, ca-ntr-o paradă.
De mult, pe-acele locuri, suit pe o colină
La malul apei, unde mestecenii se-nclină,
Un vechi conac de bîrne, cu temelii zidite,
Lucea prin depărtare, în varul alb spoite.
Mai albe între-al plopilor verde-închis veşmânt,
Ca scutul apărându-l de-al toamnei rece vînt.
Nu-i mare locuinţa; curat e în odăi;
Mai mare e hambarul; iar lîngă el, trei clăi
De grîu, ce sub pătuluri nici n-au mai încăput;
Se vede că în grâne ţinutul e avut,
Din multele căpiţe sclipind ca nişte stele
Pe brazdele culese; din pluguri ce, pe ele,
Porniră numeroase, din zori de zi să are-a
Conacului moşie, desigur, pe hectare
Ce-s bine cultivate, ca brazdele-n grădine:
Belşug şi rînduială-i aici, se vede bine.
Mereu deschisă poarta, drumeţul îl pofteşte
Să intre-n astă casă, că bine-l găzduieşte.
În brişca-i cu doi tretini, sosi un domnişor;
Conacul ocolindu-l opri lîngă pridvor,
Se dete jos; iar caii lăsaţi din frîu de-o dată,
Agale-ncep să pască prin iarbă, lângă poartă.
Părea pustiu conacul, cu poarta-i zăvorîtă
Cu-n gros zăvor şi-o rangă prin scoabe vechi vîrîtă.
Drumeţul nu aşteaptă prin curte slugi să-i iasă,
Deschide şi salută ca pe-un prietin, casa;
De mult n-o mai văzuse: dintr-un oraş, departe
Atîta aşteptase să vină de la carte!
Dă fuga, privind murii străvechii locuinţe
Duios, cu ochiul lacom: i-s bune cunoştinţe.
Şi mobila e-aceeaşi, cu-a ei tapiţerie,
Prin care se jucase cândva-n copilărie;
Nu-i par aşa frumoase şi mari ca alte dăţi
Portretele, aceleaşi, ce-atîrnă pe păreţi:
Coşciuşco în mundiru-i cracovian se-arată,
Spre cer nălțîndu-şi ochii, cu mîinile pe spadă,
Aşa cum arătase, jurînd lângă altar,
Cu spada să-i alunge pe toţi cei trei chezari
Ori, frînt sub ea să cadă. Alături, în caftan,
Mîhnit de libertatea pierdută, stă Reitan,
Pumnalul cu tăişul întors spre piept îl ţine,
Cu Phaidon şi cu Viaţa lui Cato lângă sine.
Iasinschi, mai departe, un tînăr trist, frumos;
Alăturea-i stă Corşac, tovarăş credincios;
În cartierul Praga, suiţi pe baricade,
Ei luptă cu moscalii şi-n preajmă Praga arde.
Văzu şi vechiul ornic, ce cântă în tic-tac,
În scrinul de lemn galben, cum intri în iatac;
Şi-a tras cu bucurie, de şnur, ca un ştrengar
Ca imnul lui Dombrovschi, prelung să-i sune iar.
Străbate-n fugă casa, cătându-şi iar chilia
În care-acu-i deceniu-şi trecu copilăria.
Intră, şi-n prag rămase; privirea cu mirare
Rotind-o prin unghere: stă vreo femeie, oare?
Sau cine-o fi? că unchiul bătrân e ne’nsurat
Şi-n Petersburg mătuşa, de ani i-a fost plecat.
Sau poate-i guvernanta? Şi-acest pian cu coadă,
Cu note, cărţi pe dînsul? şi toate zac grămadă
Aşa, la întîmplare; plăcută răvăşeală!
N-au fost de mîini bătrîne zvîrlite la iuţeală.
Văzu şi-o fustă albă, din cui abia desprinsă,
Ce-aşteaptă-a fi-mbrăcată, pe jeţul larg întinsă.
Ghivece, în fereastră, cu flori mirositoare:
Muşcate, violete, micsandre, lăcrămioare.
Ieşi la geam drumeţul – aici fu iar uimit:
În parcul altădată de ierburi năpădit,
Acum e-o grădiniţă vîrstată de poteci,
Cu izmă, iarbă tunsă şi-arbuşti de lilieci.
Prin garduri împletite ca-n cifre, din nuiele,
Străluce în ghirlande margrite şi zorele.
Curînd stropite straturi, se vede şi-asta bine,
Şi vasele de tablă cu apă, încă pline:
În schimb, pe nicăirea nu vezi grădinăriţa;
Abia ieşi: căci încă se leagănă portiţa
Trântită adineauri; şi-alături urme mici
Nisipul desenîndu-l cu tălpi fără cipici;
Svîntat era nisipul, părea omăt, mărunt,
Pe el, uşoare urme: ghiceai că alergînd,
Au fost lăsate-n grabă de micile picioare
Ale cuiva ce-n fugă părea mai mult să zboare.
[…]
* Adam Mickiewicz, Pan Tadeusz, ESPLA, București, 1956, pp. 51–53.
