Viorica Nișcov, În traducere, fidelitatea nu poate fi decât aproximativă

0
384

Traducerea studiului lui Friedrich Schleiermacher Despre feluritele metode de traducere, dincolo de aspectele tehnice rebarbative pe care un astfel de text le pune oricărui ins care se încumetă să-l transfere din limba în care a fost scris în alt idiom și dincolo de câștigul conceptual pe care îl oferă, poate avea pentru cel în cauză și consecințe de natură personală. În ce mă privește, mi-am revizuit și reevaluat, cu acest prilej, propriile opțiuni, motivații, preferințe, opinii legate de această activitate. Profit de împrejurarea de față ca să răspund și unor întrebări ce mi s-au pus de-a lungul timpului, din diverse părți, pe seama acestui subiect.

Viorica Nișcov

Aș vrea, de la bun început, să spun că socot traducerea o activitate complexă, care pretinde nu atât înzestrare specială, ci foarte multă muncă, foarte multă strădanie individuală – ideea modelelor, a maeștrilor de imitat nu prea cred cum ar putea să funcționeze aici. Dacă îți iei treaba în serios, fiecare carte de tradus e o provocare care se adresează strict competenței tale și pentru care e recomandabil să te pregătești în prealabil, familiarizându-te pe cât posibil nu doar cu ansamblul creației autorului de care urmează să te ocupi, ci și, în mare, cu contextul cultural din care el face parte. Cu atât mai mult când e vorba de cărți importante; înțelegi de multe ori că nu traduci doar un autor, ci, prin el, și segmente ale codului cultural al epocii în care el s-a format și a scris.

În sens, fidelitatea este absolut imposibilă

Istoria cuvintelor e uneori spectaculoasă: aceeași vocabulă poate avea un sens în secolul al XVIII-lea și altul astăzi, dacă nu denotativ, măcar în conotațiile sale. Apoi, un autor își stabilește el însuși în interiorul propriului său univers poetic o rețea de repere lingvistice, adesea arcuri peste feluritele sale creații, care se abat nu o dată de la sensurile standard și ale căror nuanțe sunt modulate subtil, în funcție de efectele urmărite. Nu mai vorbesc de cazurile de neconcordanță între referințele culturale ale limbii din care se traduce și cele ale limbii receptoare. Aici, Panait Istrati a găsit soluția optimă, păstrând în contextul francez vocabulele românești cu valoare etnică și creând, pentru cititorul francez, un spațiu al ambiguității expresive între identitate și alteritate. Apoi, sunt și domenii speciale, în care nu e totdeauna posibil să mergi pe echivalențele oferite de dicționar. M-am lovit de asta în cazul traducerilor din C. G. Jung, Meister Eckhart, Gershom Scholem sau Byung-Chul Han (coreean stabilit în Germania și care filosofează heideggerian). Toate astea sunt banalități știute de toată lumea, în practică însă ele devin capcane în care traducătorul poate să cadă ușor. Se adaugă obligația – loc comun în discuția pe această temă – de a ține o cumpănă cât mai fină posibil între respectarea fidelității față de textul de tradus și aceea a spiritului limbii receptoare. În cazul operelor literare în proză (căci de poezie nici nu poate fi vorba), mă situez de partea acelora care cred că fidelitatea nu poate fi decât aproximată. În sens absolut, e imposibilă. Fie și numai pentru motivul că există o legătură subtilă între sensul cuvintelor, încărcate de o istorie culturală ireductibilă, și învelișul lor sonor. Rezultă de aici că e mai simplu când ai șansa să traduci nu opere, ci autori, cum recomandă, de fapt, și Schleiermacher. Am beneficiat de această șansă în doar două cazuri: în acela al romantismului german, în speță al lui Novalis, și parțial în acela al lui Ernst Jünger. Pe de altă parte, diversitatea autorilor traduși (cel puțin în cazul meu, rod al hazardului) are avantajul că implică și o deschidere de orizont cultural, traducerea oferind, cred, cea mai intimă, mai profundă și mai nuanțată formă de cunoaștere a modului de a fi și de a scrie al unui autor.

Deși am tradus atât beletristică, cât și eseistică, psihologie, filosofie etc., i-am preferat pe autorii care aparțin domeniului meu de cercetare istorico-literară și în legătură cu care mi-am putut procura bibliografia necesară redactării studiilor introductive și notelor explicative ce se cuvin să însoțească traducerile. Deci, în cazul dat, Novalis și Ernst Jünger. De subliniat însă că i-am preferat pe aceștia în primul rând din rațiuni intrinseci.

Traducerea – cea mai intimă, mai profundă și mai nuanțată
formă de cunoaștere a modului de a fi și de a scrie al unui autor

Pe Novalis – pentru optimismul său filozofic (propriu de altfel, cum se știe, întregii generații romantice de la 1800), pentru credința entuziastă și candidă în perfectibilitatea lumii, în forța fără limite a spiritului, în ordinea cosmică armonioasă, apoi în cultivarea simbolului, a jocului etc. Pe Ernst Jünger – pentru că Jurnalele sale (cele șase pe care le-am tradus) reprezintă, pe de-o parte, piese-martor de anvergură ale istoriei trăite de autor, pe de alta sunt universuri poetice complexe, în care configurațiile imagistice, picturalitatea densă sau evanescentă, pulsația vieții și a visului se împletesc cu reflecții bogate și meditații edificatoare, bazate pe un spiritualism de esență teologică, edificând o pedagogie subtilă, care fixează bornele unui drum de parcurs.

Deși cartea pe care am tradus-o cu maximă încântare, fiind o fermecătoare și ingenioasă poveste fantastică pe o schemă polițistă (poate și ca efect al interesului meu constant pentru specia basm), este Cornelia Funke, Inimă de cerneală, în schimb cele mai mari satisfacții mi le-a oferit ducerea la bun sfârșit a traducerii Fragmentelor romantice alelui Novalis, a eseurilor lui Byung-Chul Han și a Cărții ceasului de nisip a lui E. Jünger, acestea pentru faptul de a fi putut să rezolv, sper acceptabil, dificultățile considerabile de înțelegere și de transpunere în română. Din Jünger, mi-ar fi plăcut să traduc, între altele, Inimă aventuroasă, culegere de proze scurte (narațiuni, însemnări eseistice, amintiri, vise, fantezii), foarte elaborate și mizând pe efectele unei retorici a aluziei, a litotei, a absenței. Din păcate, în ciuda unor foarte bune traduceri existente (mai ales, ale lui Ion Roman înainte de 1990), acest mare autor e puțin cunoscut la noi, și editurile nu prea se arată interesate să-l publice.

Traducerea este o îndeletnicire plină de răspundere, gravă, dar este și un joc, un joc cu sensurile și sugestiile lor ascunse ale cuvintelor, un joc de-a v-ați ascunselea, insolit și plin de surprize.

Lasă un răspuns