Scriitoarele – H. și J.

0
283

Abia cinci ani s-a intersectat viața lor, când Jeni Acterian (care și-a luat după 1945 numele Arnotă) era la deplină maturitate și Herta Müller era un copil de grădiniță, departe una de alta. Vorbea în germană bine copilaşul, în timp ce femeia matură se refugia în franceză.

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR
Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

Bucureşti – Niţchidorf.

Nu s-au cunoscut.

Întâmplarea face, dar nu pot spune asta, pentru că nu există întâmplare, așa cum afirmă un scriitor român, deoarece nu pricepem noi legăturile, nu vedem conexiunile, dar ele există, așa că reiau. Era musai ca cele două scriitoare să apară împreună în acest număr al Revistei noastre. Într-un fel așa este, pentru că dacă lui Jeni Acterian îi dedicăm un grupaj despre Jurnalul ei – odată ce în curând se vor face o sută de ani de la naşterea ei -, Herta Müller este prezentă, era să zic între coperțile, dar mai bine spun în spațiul virtual, atât de real al publicației noastre, cu confesiunile ei, dintr-o pasionantă, sinceră carte-interviu.

Amândouă se confesează, Jeni Acterian o viaţă întreagă hârtiei și propriei conștiințe, devenind conștientă de ea însăși și de lumea înconjurătoare, câteodată tragic, altădată, bucuroasă că există, relevând o acuitate şi un spirit critic remarcabile, cu o largă respiraţie culturală şi îmbrăţişând prietenia. Trecută cu vederea ar fi fost personalitatea lui Jeni Acterian, care ar fi dispărut odată cu contemporanii ei prieteni, dacă nu ar fi văzut lumina tiparului acest jurnal. Jurnalul îl avem în sfârșit în formă sa autentică, reconstituit cu deosebită migală, acribie și dedicație –  parțial tradus din franceză, din engleză, dar și cu părți importante în limba română – de către S. Skultéty. Un jurnal ca o exorcizare, niciodată gândit pentru publicare, ci care după trecerea ei în nefiinţă trebuia distrus, aidoma dorinţei lui Franz Kafka, care era aceea de a-i fi arse operele aşternute pe hârtie. Să nu mai fie. Moartea să înghită complet viaţa, şi în spirit.Herta Müller însă, la vârsta deplinei maturități, celebră şi cu o operă rotundă, nu un copil răsfăţat al intelictualităţii interbelice, precum Jeni Acterian, acceptă, în opinia noastră, cu greu, o serie de întâlniri cu o intelectuală austriacă. Ea ocoloşte astfel confruntarea ei zilnică, individuală, unde forează adânc în trecut şi sentimentele propri prin proză, eseu. Se dezvăluie, în primul rând, unei alte persoane close up and personal, scoţând la iveală chipul ei confesiv, cu obsedanta ei existenţă distrusă de Securitate, ca un măr putred. Trebuie să ai putere să discuţi cu o altă fiinţă lucrurile care te-au distrus sufleteşte în tinereţe, care au săpat cute adânci în sentimentele tale, gropi şi sânge, iubire şi bucurie, nemăsurată durere. Şi totul vine în traducerea excelentă a lui Alexandru Al. Şahighian. Herta Müller se mărturiseşte amplu, într-o carte gândită pentru tipar, un prim bilanţ al existenţei ei umane şi literare,  şi renunţă să-şi ascundă ochilor scrutători ai publicului cele mai mari secrete. Oamenii trebuie să ştie. Herta Müller nu a dorit ca o parte a fiinţei sale să fie distrusă de văpaie, să devină nimic. Să fie nimic.

Un neaşteptat tête-à-tête a două scriitoare, pentru care confesiunea devine un chip, un chip nou, pe care-l îmbracă uneori cu uşurinţă, alteori vătămate, dar de fiecare dată în straie extrem de personale, emoționale.

Aşa că le-am adus faţă în faţă pe H. şi J., despărţite de ani, nu de bucuria intelectuală de a exista şi de a împărtăşi aşa cum au înţeles ele existenţa, cum şi-au trăit existenţa, dar şi cum se înţeleg pe ele însele.

Ne bucurăm să publicăm în acest număr şi poezie. Din literatura clasică chineză, Li Po din epoca de aur a dinastiei Tang, iar din literatura modernă maghiară, pe Jékely Zoltán.

Lasă un răspuns