Cum e să trăiești in Germania, dar să fii mereu în România – Herta Müller*

0
276

William Totok istorisea că, in 1986, Securitatea le-a zis scriitorilor șvabi bănățeni, lui Richard Wagner, Hertei Müller, lui Rolf Bossert și altora, că ar fi mai bine să emigreze in Germania, decât să mai stea pe meleagurile țării lor de baștină.

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR
Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

Ceaușescu a adoptat ceea ce Komintern-ul făcuse de prin anii șaptezeci, și anume să considere că un scriitor dizident este mai bine să fie dat afară din țară. Sau, ca să folosim un termen diplomatic, că este mai bine ca un scriitor sau intelectual dizident să se găsească în afara granițelor Uniunii Sovietice. De ce această politică, care exclude reeducarea în închisori, cum se practica în anii cincizeci ? Păi în țară, cu toată cenzura și în lipsa circulației ideilor democratice, tot se afla de aşa-zisa „deviaţie de la linia partidului”, chiar dacă în cercuri mai restrânse, și scriitorul putea face prozeliți și scrie literatură, chiar dacă de sertar,  împotriva regimului. Sau putea citi fragmente unor apropiaţi, cum a făcut Gh. Ursu. Apoi, se afla până la urmă în străinătate că nu există libertate de expresie în ţară, cu toate că sovieticii şi toate celelalte ţări din lagărul comunist clamau libertate de exprimare sus şi tare. Apoi, „Europa liberă”, „Vocea Americii” și alte radiouri comentau pe larg, excesiv situaţia acestor intelectuali năpăstiţi de regimurile comuniste dictatoriale. Şi mediile de informare vestice îi ţineau în actualitate pe aceşti disidenţi, care deveneau modele pentru tinerii mai curajoşi din ţările năpăstuite de comunism. Apoi, mai preluau și ziarele străine, iar imaginea statului sovietic avea de suferit. Așa că România lui Ceaușescu a învățat asta, cu toate că se încăpăţâna să nu înveţe excesiv, de la fratele mai mare de la Est. Concluziile arătau că un astfel de ins, disidentul, prezenta un pericol mai mare pentru societatea socialistă multilateral dezvoltată în  interior, decât dacă era azvârlit în afara graniţelor României. Ducă-se cu ai lui, care tot emigrează de ani de zile în Germania. Şi statul român mai şi încasează bani bun pe ei. Vreo 10.00 de mărci germane pe cap de german. Profitabil, pragmatic. Ceaușescu știe să facă afaceri. Țara are nevoie de bani, căci are datorii la FMI.  În Germania, o să-și zică disidentul şvab povestea o vreme, după care interesul media scade, scandalul se stinge, povestea lui este îngropată de alte ştiri, şi mai impresionate, apoi, poate şi lui i se face frică să vorbească, pentru a nu face rău rudelor, care și ele pot fi date afară din slujbe de către regimul comunist al lui Ceaușescu, dacă se-ngroașă gluma. Și uite-așa, i se închide gura disidentului care a ajuns în democrația de pe malurile Rinului.

Așa că Securitatea a izgonit-o la propriu pe Herta Müller din țară cu soț cu tot. După ce o dăduse afară în 1979 din slujbă, a dezrădăcinat-o definitiv, in 1987.

Ce să-i faci, dacă munca de lămurire a tovarășilor cu ea n-a dat roade, cum se întâmplase cu alții, care s-au dat pe brazdă? Ce să-i faci – Hertei, deși din neam de țărani, nu-i plăcea agricultura, ci scrisul. Așa că și-a trădat tradiția. Mai bine-zis, partea cu datul pe brazdă.

Exilul n-a fost, așadar, voit, cum ar putea credea mulți. Nu depusese actele ca să plece în Germania, ca să-şi regăsească patria, pe care înaintaşii ei o părăsiseră cu veacuri în urmă. Nu tânjea după reîntregirea de familie. Pe atunci, Herta avea un sprijin în iubirea pentru soțul ei, scriitorul Richard Wagner, ceea ce o făcea să supraviețuiască. Să nu se scufunde în mocirla de zi cu zi a compromisului și minciunii ridicate la rang de politică de stat. Cu atât mai mult cu cât scriitoarea bănățeană nu-i o fire din cale afară de optimistă. Nici viaţa n-a învățat-o să fie altfel. A văzut atmosfera de promiscuitate din satul ei, Nițchidorf, nu departe de Timișoara, unde copiii se nășteau și din infidelitatea soților și soțiilor, unde oportunismul nu-i ocolea nici pe harnicii șvabi, chiar rude de-ale ei!, care-și plecau ca și românii, capul, ca sabia să nu-l taie. Și asta n-avea de-a face numai cu societatea comunistă, ci cu atâtea lucruri care contraziceau ceea ce asculta duminica în biserică. Acolo, rudele și cunoștințele îmbrăcate în straie de sărbătoare, erau smerite, pentru ca, imediat după ce ieșeau din sfântul lăcaş şi lăsau ruga către Dumnezeu, să uite tot ce auziseră şi spuseseră. Ca și cum n-ar fi fost duse la biserică. Așa că Herta Müller și-a pierdut de timpuriu încrederea în oameni. Și-a pus în schimb toate speranțele în iubire, iubirea care o putea salva de la moarte. Nu acea moarte care duce la cimitir, ci moartea sufletului, care ucide mult înainte ca trupul să moară.

Și când iubirea n-a mai ţinut-o deasupra apei, ca să nu se înece, a început să scrie. Să-și exorcizeze toate trăirile, să-şi aducă sufletul la liman, să depene realitatea urâtă cu atâta îndărătnicie. Scrisul a ținut-o în viață. Scriind, scotea răul din ea, dar și frumosul și se uita la ambele, ca și cum n-ar mai fi făcut parte din sufletul ei, ca și cum partenogeneza aceasta ar fi însănătoșit-o pe loc. Sufletul bun, în trup, sufletul rău, în afara lui, ducă-se, înscris pe pagini albe, cu negru, desigur că în negru, pentru că-l vedea ca pe un mormânt de care era musai să scape. Totdeauna cu negru scris. Îngropat.

Și plecarea în Germania. Dezrădăcinarea. Da, să pleci și să-ți părăsești pământul copilăriei, acolo unde ai trăit atâtea bucurii când erai mic, acolo unde te-ai îndrăgostit, tânără fiind, prima oară, unde te-ai căsătorit, ţi-ai clădit o casă pentru suflet, unde ai învățat și ai crescut, de bine, de rău. Cum poți părăsi un astfel de loc?!? În care imaginația devine câmp și rodește a grâu. Da, poți, pentru că așa trebuie. Să-ți părăsești copilăria, ca și cum n-ar fi existat. Să treci de la cartelarea zahărului și a uleiului de gătit, de la a fi obligat să spui oricărei persoane întâlnite tovarăș, că așa e legea, să treci de la dictatură, la libertate și bunăstare. Să ajungi într-o țară care ar fi trebuit să te ia în brațe. O țară în care te întorceai definitiv, după sute de ani de pribegie, odată cu sufletul de șvăboaică-româncă. Pentru că tu te întorceai cu toată istoria ta de sute de ani de pe pământ austriac și românesc. Te întorceai în Germania și cu limba română, și cu mititei și sarmale, și cu Crâmpoșie și Cadarcă, cu Ceauşescu zâmbind întinerit în fiecare instituţie publică, cu sârba jucată în bătătură, cu informatoriicare scriau cu acribie tot ce grăiai şi tot ce gândeai. Nu erai numai îmbrăcată-n limba germană, ca-ntr-o mantie, și la bine și la rău. Veneai și cu limba română în suflet, limba în care te-au turnat informatorii la Securitate, dar și cea care te-a iubit în culorile toamnei. Da, dezrădăcinată.

În Germania, Herta trăiește încă în coșmarul și bucuriile românești. Ea n-a reușit niciodată să plece din România, pentru că sufletul ei a fost mult prea adânc torturat în tinerețe, aici, pe plaiurile natale. Sufletul ei a fost mult prea adânc încântat de frumusețile de-aici. Așa că trupul ei este in Germania, iar sufletul sălășluiește pe unul dintre câmpurile străjuite de dealuri ale satului Nițchidorf.

Uneori, când mă uit la copacul de la mărginimea satului, când văd o fântână aşezată în mijlocul uliţei, s-o ocolească maşina ca un roundabout,o văd pe ea, pe Herta, dându-se în leagăn acolo, prinsă de-o cracă puternică a unui arbore. Are șapte ani și ghiozdanul cam colțuros și greu stă aruncat lângă pom. Îmi zâmbește, un zâmbet rar și încurcat, cum se aruncă încurcat unui străin, ca să-i câştigi bunăvoinţa, după care chipul ei devine tare serios. Ca și cum s-ar fi prefăcut pe dată, într-un un om mare. Nu-mi vine a crede ochilor. Este chiar Herta Müller în carne și oase! Întorc privirea spre cer a mirare. Când privesc din nou într-acolo nu mai văd nici arbore, nu mai văd nici leagăn atârnat de-o cracă puternică. Pomul nu mai este. Herta nu mai este. Numai eu știu că-i tot acolo.


* text apărut, într-o formă diferită, în suplimentul „Ziarul de duminică“ al Ziarului financiar din 14 octombrie 2009

Lasă un răspuns