În premieră: Herta Müller – Patria mea era un sâmbure de măr*

0
119

Herta Müller s-a născut în 1953 la Nitzkydorf, în Banatul șvăbesc din România. Bunicul, un țăran avut și negustor, a fost expropriat de regimul comunist; în 1945, mama ei a fost deportată de ruși pentru câțiva ani într-un lagăr de muncă; tatăl, care fusese soldat în Waffen-SS, a lucrat apoi ca șofer de camion.

Alexandru Al. Șahighian © Jan Zappner (im Auftrag der Robert Bosch Stiftung - Förderprogramm „Literarische Brückenbauer“)
Alexandru Al. Șahighian © Jan Zappner (im Auftrag der Robert Bosch Stiftung – Förderprogramm „Literarische Brückenbauer“)

Scriitoarea a studiat germana și româna la Universitatea din Timișoara, iar apoi a lucrat ca traducătoare într-o fabrică și ca profesoară. A intrat în vizorul Securității și a început să fie persecutată după refuzul ei de a colabora cu această instituție și în urma prieteniei cu un grup de studenți și scriitori germani cu atitudine protestatară, din România (constituiți în Aktionsgruppe Banat). Prima sa carte, Niederungen (Ținuturile Joase), a apărut în 1982 după multe amânări și intervenții ale cenzurii, și a fost republicată necenzurată apoi în 1984, în RFG. Din 1985, lucrările Hertei Müller au fost interzise în România, autoarea fiind supusă unor presiuni tot mai puternice, mergând până la amenințări cu moartea. În 1987 a emigrat în Germania, iar de atunci trăiește la Berlin. A fost tradusă în peste 25 de limbi.

Din anul în care a ajuns în Germania, a primit pentru cărțile sale, rând pe rând, practic toate premiile și distincțiile literare importante germane și internaționale, dintre care amintim doar câteva: Premiul pentru Literatură „Aspekte” (1984), Premiul Ricarda Huch (1987), Premiul Criticilor Germani (1992), Premiul „Kleist” (1994), Premiul pentru Literatură „Aristeion” al Uniunii Europene (1995), Premiul pentru Literatură Impac Dublin (1998), Premiul pentru Literatură Franz Kafka (1999), Medalia Carl Zuckmayer (2002), Premiul pentru Literatură al orașului Berlin (2005), Premiul Heinrich Böll și Premiul Friedrich Hölderlin (ambele în 2015). – Premiul Nobel pentru Literatură (2009).

Lucrez acum la o nouă traducere, a cincea, din Herta Müller, „Mein Vaterland war ein Apfelkern“ – Patria mea era un sâmbure de măr (nu m-am fixat încă asupra titlului). Titlul este un vers dintr-un distih pe care ea și-l repeta mereu ca pe o incantație pentru a-și da curaj când era chemată la interogatoriile de la Securitate: Patria mea un sâmbure de măr era, căutându-mi drumul între seceră și stea. (Mai târziu, asemenea versuri formate din cuvinte decupate din ziare și lipite pe hârtie aveau să alcătuiască poemele-colaj.) Volumul, apărut în 2014, cuprinde discuția purtată cu autoarea de redactoarea austriacă Angelika Klammer. Discuția reface drumul parcurs de Herta Müller din satul natal până la scriitoarea de azi și laureata premiului Nobel – este deci un volum autobiografic. Problematica e, în esență, cea cunoscută din întreaga operă literară și eseistică a Hertei Müller, dar prin dialog amintirile și reflecțiile ei sporesc în acuitate. Reflecțiile despre scris ocupă aici un loc important, volumul fiind un autoportret al autoarei și totodată o ars poetica.

Textele ei sunt dificile pentru traducător, dar când ai tradus mai multe cărți dintr-un scriitor, experiența își spune și ea cuvântul: am început să traduc din eseurile Hertei Müller spre sfârșitul anilor ‘90 – mai întâi un fragment din volumul Dracul șade în oglindă. Cum se inventă pe sine percepția, apărut în revista „Lettre Internationale“ la care lucram pe-atunci. Și traducându-i scrierile de o incoruptibilă precizie și acuitate, am învățat multe și despre traducere în general, și despre scris, printre care un lucru esențial pe care Herta Müller îl formula într-un eseu încă de la începutul anilor 2000: „Nu pentru orice există cuvinte… Până în ziua de azi multe lucruri nu le gândesc în cuvinte: nu le-am găsit pe cele potrivite nici în germana satului, nici în germana de oraș, nici în română, nici în germana de Est sau de Vest. Și în nicio carte. Domeniile lăuntrice nu se suprapun cu limba, ele te târăsc într-acolo unde cuvin¬tele nu-și pot avea sălaș. Și adeseori tocmai despre lucrurile esențiale nu se mai poate spune nimic.“ (În fiecare limbă sunt alți ochi)

Herta Müller, 2 May 2014 © foto Ave Maria Mõistlik
Herta Müller, 2 May 2014 © foto Ave Maria Mõistlik

„… în scris nici nu există căi directe. Nu – cred că aceste căi ocolite sunt cele potrivite. Pentru a scrie o propoziție trebuie să las deoparte deprinderile de limbaj ale cuvintelor, cuvintele se găsesc plecând de la cadență și sunet, și ele ajung surprinzător de precise spunând, pentru prima oară, ceea ce eu nu știam că știu. Faptele concrete nu sunt suprimate, ci deslușite. Doar e adevărat, ba chiar e corect faptic că patria cu seceră și stea e un sâmbure de măr. Nu știu cum de reușesc cuvintele ca propoziția să se-apropie de tine licărind și să spună mai mult decât conținutul cuvintelor ei. Dar cum să-i explici unui ideolog al pământului natal sau al patriei licărirea din propoziție? Cu ideologii nu poți discuta nimic, pentru ei nu există o estetică ajunsă necesitate lăuntrică. Ei n-au nevoie de o frumusețe deznădăjduită, ci de kitschul garantat și de siguranța obstinată de a avea ultimul cuvânt, considerat a fi cel bun. Pentru controlorii patriotici și garánții sentimentului colectivist contează un singur lucru: ca totul să fie după cum a fost mereu, pentru a și rămâne așa.

Într-o lume atât de sigură pe ea, literatura nici nu-și poate găsi vreun loc al ei. Pesemne că scrisul, ca o activitate de luat în serios, nici nu era prevăzut – nu-i așa?

Nici cititul nu era prevăzut, necum scrisul. Cărțile nu le citesc decât cei prea leneși să muncească. În plus, cititul era socotit a fi nesănătos, lumea-și strică ochii citind, și ce-i mai rău, ți-atacă nervii – dacă citești mult poți deveni melancolic. Se mai adăuga la asta și suspiciunea, pe bună dreptate nimeni nu credea ce se tipărea zi de zi. Când lumea îl prindea pe vreunul cu minciuna, spunea: minte ca la carte.

În satul înzăpezit, bunicul meu citea Brockhaus-ul ca pe un roman. Lua enciclopedia începând cu A și continua apoi cât era iarna de lungă. Așa se face că știa tot felul de lucruri. Când se termina cu zăpada, punea deoparte Brockhaus-ul sus de tot în fundul dulapului, îndărătul căciulilor de blană burdușite cu frunze de tutun. Tutunul era împotriva moliilor. În liniștea întunecoasă din dulap căciulile de blană și Brockhaus-ul așteptau iarna următoare. Căciulile însă tot erau mâncate de molii – mâncate ca-n palmă, arătând ca niște pâlnii chelboase. Doar Brockhaus-ul rămânea totdeauna întreg, mirosind a tutun toată iarna. Bunicul începea iar să-l citească de la A, de parcă de-atâta muncă ar fi uitat totul peste vară.

Tatăl meu n-a pus niciodată mâna pe Brockhaus. Nici mama ori bunica, iarna ele tricotau șosete. Purtam cu toții numai șosete tricotate acasă din lână de oaie. Se cumpăra un sac mare de lână care arăta ca un uriaș cocoloș de vată murdară. Lâna trebuia scărmănată, în ea erau pietricele, iarbă, căcăreze uscate de oaie. Abia când era curățată o puteai spăla, usca, toarce, înfășura în sculuri. Apoi era dusă la oraș pentru a fi vopsită, și când venea de la vopsit, era depănată în ghemuri. Da, și apoi împleteai din ea șosete. Aici rolurile erau clar împărțite, femeia la șosete, bărbatul la Brockhaus.

Și mai exista în casă o carte ținută totdeauna ascunsă jos de tot în dulap, Cartea Doctorului. Avea o scoarță neagră și era groasă cât două tomuri Brockhaus. În Cartea Doctorului erau descrise toate bolile și cum să le tratezi singur. Cine citea Cartea Doctorului nu mai avea nevoie de medic. De aceea vecinii o împrumutau deseori de la noi. Vecinele citeau și ele Cartea Doctorului, fiindcă spre deosebire de citit în general, cititul ei te însănătoșea. Bolile erau secretele adulților, când era vorba de boli erau rușinoși chiar și între ei. Când un vecin împrumuta Cartea Doctorului nu-l întrebai niciodată ce boală anume îl interesa. În sat, bolile erau uneori direct, alteori nemărturisit pedeapsa Domnului pentru câte ceva. Bunicul își însemna ca un bibliotecar în carnețelul lui de notițe cine a împrumutat în ce zi Cartea Doctorului, și în câte zile o aduce înapoi. Cartea Doctorului le era interzisă copiilor.

Vara Cartea era arareori împrumutată, nimeni n-avea timp de bolit. Toți erau plecați din casă, afară pe câmp, în curte, în grădină, în orice caz suficient de departe de liniștea dulapului. În asemenea zile de vară îmi luam Cartea Doctorului. Făceam un pic de lumină, ridicam oblonul cu o crăpătură ca să nu se observe de afară. Puneam Cartea Doctorului pe covor și-o deschideam de îndată la locul care mă interesa, corpul gol-goluț. Pe care-l puteai deschide, mai jos de gât erau două uși ale coastelor. Dedesubtul lor două uși ale burții. Pieptul și organele genitale erau femeiești și bărbătești, corpul era bărbat și femeie la un loc. Puteai goli pieptul și burta, iar eu așezam numeroasele organe pe covor, unele lângă altele. Erau de culori diferite, toate pastelate, și toate erau numerotate. Formam corpul cu piept de femeie și cu sex de bărbat. Apoi invers. Sau plasam inima în burtă, vezica biliară în gâtlej. Nu mă puteam juca prea mult, căci pentru a pune la loc toate organele aveai nevoie de timp, totul trebuind să se potrivească perfect pentru ca ușile pieptului și ale burții să se închidă iar fără cusur.

De la atâta rearanjat, organele se mai îndoiseră, firește. Bunicul știa că uzura corpului gol provenea nu numai de la împrumutatul Cărții, așa că-mi spunea: Din nou ți-ai făcut de lucru cu Cartea Doctorului. Și sublinia „din nou“. Iar eu tăgăduiam, așteptând următoarea ocazie.

Poate că nu era așa de greșit să mi se interzică să mă uit în Cartea Doctorului. Acele organe colorate mă urmăreau. Îmi închipuiam că văd în orice vecin, câine ori curcan din sat cum sunt împachetate organele înlăuntrul lor. Mă umpleam de frică și scârbă crezând că tot ce mâncăm colorează organele, pâinea le colorează în alb, prunele în albastru, cantalupul în galben. Și-mi închipuiam că fiecare zi ne rearanjează altfel lăuntric, că atunci când muncim, mergem sau dormim măruntaiele ni se rostogolesc mereu altfel claie peste grămadă. Deși cercetasem în Cartea Doctorului burta femeii cu uterul ei, continuam să cred că pe copii îi aduce barza. Dar nu zburând prin aer, ci că barza se aciuează în burtă. În Cartea Doctorului exista o mică imagine cu un uter în care era un embrion gălbejit și încovoiat ca un germene de fasole în pământ. Credeam că este nu un germene de fasole, ci o barză micuță, și când ea crește devine un copil. Nimeni nu se îndoia de Cartea Doctorului, ea era dovada că noi, în afară de oameni, mai suntem și animale, plante și lucruri. Că organele din noi se împărtășesc din secretul timpului care ne adună răsuflările ca pe niște biluțe de sticlă pe-o ață. În acest fel, materialul corpului și al satului se încâlceau încă mai neliniștitor între ele. Cred că ceea ce-mi arăta Cartea Doctorului făcea să mă simt și mai pierdută în vale cu vacile, ori în porumbiște, ori la masă cu părinții, ori noaptea în pat în odaia întunecoasă. Cei mari spuneau că dacă omori o rândunică, vaca dă lapte roșu. Într-atât de bizară era foarte banala superstiție concretă. Avea această extensiune întunecată, magică, plină de vraja cuvântului. Printr-o logică impenetrabilă laptele din vacă percepe moartea rândunicii și se colorează de la sângele ei. Aici cauzele și efectele se amestecă între ele într-un fel uimitor de nou, la fel ca în literatura cu-adevărat bună.

Dar în ce privește Cartea Doctorului mai trebuie spus ceva. După moartea bunicului meu, Cartea Doctorului s-a pierdut. Mama nu-și nota niciodată cui i-o împrumuta. Așa că a uitat, și cartea n-a mai fost adusă îndărăt.

Iarna, când sătenii își consultă în Carte bolile iar bunicul citește Brockhaus-ul, satul e încă mai izolat ca de obicei – trenul se înzăpezește, drumurile dispar sub troiene, unica legătură cu lumea rămâne venirea poștașului.

Care aducea ziarul, iar când bunicul nu băga de seamă rupeam o bucată de ziar și-o mâncam. Îmi plăcea hârtia alb-cenușie, poroasă și cerneala neagră de tipar, nițel iute, amăruie și sărată. Îmi plăceau și fructele mucegăite, prunele târzii care rămân prinse de creangă după ce frunzele au căzut. În zilele fierbinți de vară târzie cojile prunelor se veștejeau ca pielea bătrână și se umpleau de mucegai alb-verzui, iar carnea făcea un pic de spumă. Gustul era dulce-putred, foarte picant. Bunica, mama tatălui meu, mereu făcea brânză împuțită. O îndesa într-o oală de lut și o lăsa așa la vreo zece zile, îi spunea „brânză împuțită“. Se mânca abia când devenea sticloasă și avea un gust pătrunzător de iute. Acru, amărui, iute, împuțit – asta mi-a plăcut întotdeauna, nimic dulce. Nu pot mânca nici azi caise coapte, dar îmi plac cele amărui verzi, de la care ți se face gura pungă. Același gust îl au și porumbele, amărui amestecat cu ceva catifelat și astringent. Trebuie s-aștepți până ce a dat odată gerul toamna târziu. Bunica – aceea care făcea brânza împuțită – culegea și porumbele pe care le punea la uscat, fierbând din ele, iarna, un compot de porumbe la carnea friptă. Asta mâncau oamenii nevoiași care n-aveau pământ și nici pomi, între ogoare dădeai pretutindeni peste hățișuri de porumbe. Gardul cimitirului era și el din desișuri de porumbe. Culegând sferele negre, mi-am zis atunci că înăuntrul acestor fructe sunt cei morți. Asta mă scârbea, dar cu toate astea le mâncam. Poate că tocmai de asta, altfel le-aș fi putut culege și de altundeva, căci erau destule desișuri de porumbe. Fructele pădurețe au gustul foarte bun, merele pădurețe, perele pădurețe, murele, moșmoanele. Am fost odată la Edenkoben[1] la început de primăvară, și am luat-o prin vii până în satul următor. Pe pământ mai erau urme de zăpadă și trei sau patru oameni tăiau ciulinii crescuți proaspăt printre vițe. Aceștia erau încă înghețați, frunze cu spini subțiri acoperite de un strat sticlos. Mi-am zis că oamenii aveau poate acasă iepuri. Am vorbit cu ei, erau din țările baltice și știau că, după topirea zăpezii, acești ciulini se puteau mânca.

Eram abonați la ziar fiindcă era nevoie de hârtie. Ziarul nu era pentru citit, ci de folosit în treburile gospodărești ca hârtie de împachetat, de șters, de acoperit. Nu numai la sat, ci și la oraș. Am povestit deja cum un trecător acoperise cu un ziar fața mortului de pe aleea parcului. Hârtia e ușoară și ține de cald, era folosită și în pantofi. În țară nu exista altă hârtie. Se vorbea despre criza de hârtie, care era totodată un pretext pentru cenzură. Îmi luam din fabrică hârtie uzată, pe partea din față erau liste și cifre contabilicești, iar contrapagina putea fi folosită la scris. Spre sfârșitul anilor Ceaușescu sărăcirea ajunsese atât de avansată încât ziarele erau folosite ca hârtie igienică până și în întreprinderile de stat. La școala la care am predat înaintea plecării mele din țară elevii trebuiau să taie ziarele în bucăți de mărimea unei palme. La atâtea laude aduse Partidului și cult al personalității cât existau în manualele școlare, ar fi fost dezastruos, ba chiar antistatal dacă poza lui Ceaușescu ar fi fost degradată ajungând hârtie de closet. Elevii responsabili cu hârtia de closet trebuiau deci să examineze ziarele cu cea mai mare atenție și să le taie astfel încât nicio parte de corp a lui Ceaușescu să nu se nimerească pe closet – nu doar fața, dar nici vreo ureche sau un crac de pantalon sau pantof. Întreagă această chestiune cu tăiatul hârtiei de closet era delicată, însă inevitabilă din moment ce de ani încoace nicăieri în țară nu mai găseai de cumpărat hârtie igienică.

Spuneați mai înainte că rolurile în sat erau clar împărțite: femeia la șosete, bărbatul la Brockhaus. Și asta deși femeile lucrează pe câmp din greu, la fel ca bărbații, iar acasă îi altoiesc pe copii tot la fel ca bărbații…

Da, viața rurală le-a atribuit bărbaților și femeilor roluri cât se poate de diferite, și ele nu s-au schimbat prea mult în decursul timpului. Multe munci erau repartizate în funcție de puterea fizică, tăiatul lemnelor, cositul, căratul sacilor, tăiatul porcului pentru bărbat, dar curățatul pantofilor, întoarcerea fânului, tăiatul păsărilor pentru femeie. La oraș nu era cu mult altfel – se schimbase ceva doar acolo unde interveneau mașinile. În acest caz femeia în fabrică putea fi și macaragiu. Dar primar, secretar de partid, milițian sau paznic de noapte erau numai bărbații – la oraș ca și la sat. Totul plecând de la niște idei foarte concrete: primarul și secretarul de partid trebuie să aibă autoritate. Milițianul și paznicul de noapte să dispună de putere fizică în caz că vine un spărgător sau hoț. Acestea erau legi nescrise. Chiar și la oraș, în România domnea o mentalitate rurală. Ștabii de Partid proveneau de cele mai multe ori din regiunile cele mai sărace. Erau fii de țărani care făcuseră carieră adaptându-se ideologic. Erau în număr așa de mare încât n-a fost nevoie să-și schimbe mentalitatea. Instituțiile și serviciile lor au devenit ca ei. În afară de asta, provincialismul și pudibonderia lor erau, oricum, pe potriva ideilor staliniste. Bădărănia și brutalitatea erau chiar necesare în represaliile de zi cu zi, necesare pentru a-i intimida și priva de drepturi pe oameni. Chiar și după aceea, în forma sa poststalinistă, socialismul a rămas până la capăt naționalist, filistin, greoi și inhibat. Și dușmănos nu doar din motive ideologice, ci și din cauza obtuzității funcționarilor săi. Incompetența și puterea formează un amestec periculos. În spatele fiecărei uși a unei instituții de stat ședea câte o nulitate cu lustru, având la rever vreun însemn de Partid, în deget ghiulul de aur și în gură lătratul poruncitor. Tipul de funcționar socialist era cu-adevărat respingător din creștet până în tălpi. Am fost umilită de nenumărate ori de niște oameni pe care i-am disprețuit. Soiul acesta de individ este pesemne condiționat de fondul activității sale, căci atunci când văd la televizor azi, deci cu douăzeci și cinci de ani mai târziu, Congresul de partid al chinezilor sau Duma rusească, recunosc în cei de acolo același tip de individ, mergând până în cele mai mici detalii. Recunosc micimea arogantă a funcționarilor comuniști până în colțurile cele mai îndepărtate ale lumii, același limbaj gestual, comportamentul între mieros și poticnit. Fie ei asiatici, europeni sau sudamericani, parcă ar proveni cu toții din una și aceeași școală militară.

Revenind încă odată la rolul bărbaților și al femeilor, cred că până și muștruluirea copiilor era împărțită. Bărbații își băteau fiii, femeile își băteau fiicele. Pe mine tata nu m-a bătut niciodată, dar nu pentru că ar fi fost așa de blând, ci pentru că asta era obligația mamei mele. Bătaia își avea și ea legile sale nescrise, e posibil ca pentru a-și spori efectul, umilirea să fi avut nevoie de o intimitate care te descumpănea. E altfel înjositor când tatăl își bate fiul decât când o face mama. Și tot așa, e altfel jignitor când mama își bate fiica decât când o face tatăl.“

© Carl Hanser Verlag, în românește de Alexandru Al. Șahighian


[*] Fragment din volumul Hertei Müller, Mein Vaterland war ein Apfelkern. – Ein Gespräch mit Angelika Klammer, Carl Hanser Verlag, München 2014. – Volumul urmează să apară în românește la editura Humanitas în a doua jumătate a acestui an.
[1] Orășel din sud-vestul Germaniei, landul Rheinland-Pfalz.

Lasă un răspuns