Ș’norhagalem, Jeni Acterian! (Mulțumesc, Jeni Acterian!)

0
435

Puțin despre ediție

Spațiul cultural românesc a beneficiat, în anii ‘90 ai veacului trecut, de editarea unei opere cu adevărat excepționale: Jurnalul lui Jeni Acterian[1] (jurnal intitulat de Arșavir Acterian, fratele autoarei – la pregătirea pentru publicare, în anii ‘80, a variantei „revăzute“[2] de el –, Jurnalul unei fete greu de mulțumit). Salvată de la uitare (și, inițial, chiar de la pieirea fizică) de „ștafeta“ Arșavir Acterian–Fabian Anton, Jurnalul intim (1932–1953) – cu excepția corespondenței, unica operă rămasă de la autoare, dar care s-a dovedit cu atât mai prețioasă sub aspect valoric – al acestei importante voci a lumii intelectuale interbelice se înscrie cu prisosință, sincronic și diacronic, în categoria marilor opere diaristice ale literaturii române.

În anul 2015, a văzut lumina tiparului, la Editura Humanitas, textul integral al acestui Jurnal, pe baza celor 1300 de pagini de manuscris (reunite în cele 28 de „unități de manuscris“ [caiete, agende, blocnotesuri] păstrate).

Vedere spre interior

 Alexandru (Sándor) Skultéty
Alexandru (Sándor) Skultéty

Opera lui Jeni Acterian este guvernată de propria regulă individuală, aflată oarecum – la ea, în lipsa oricărui proiect – sub semnul aventurii. De aici, importante caracteristici care o definesc:

1) autoarea nu şi-a gândit niciodată textul ca să placă ochiului străin (28 iunie 1936: „O să scriu când îmi vine – ca acum – şi ceea ce-mi va veni în minte, chiar prostii. Ce-ar putea să mi se-ntâmple? Toate astea sunt şi-aşa atât de sigur hărăzite purificării prin foc!“), necum să fi avut vreodată în vedere pregătirea lui în vederea publicării (9 aprilie 1935: „Sunt mulţumită să scriu uneori. Da, foarte mulţumită. Pentru că pot să scriu tot ce vreau. Tot ce-mi trece prin cap, tot ce-mi vine în minte, fără să cumpănesc, fără să cizelez. Pot scrie totul, căci scriu pentru mine. Pentru că nimeni, niciodată nu va citi aceste caiete“);

2) manuscrisul ca atare este trilingv: autoarea și-a așternut gândurile în limbile română (900 de pagini), franceză (o treime din manuscris, adică 400 de pagini) și, o parte mai mică, în engleză, fapt care îi conferă un statut aparte în ce privește traducerea.

Ubi phantasia

Orice traducere este inițial un spațiu al latențelor, al incertitudinilor și ofertelor provizorii ce pulsează mai întâi în încercări, străduințe „în așteptare“, imaginând multiple posibilități de decodare care încep să prindă contur, să capete coerență prin variația și concurența interpretărilor.

E foarte limpede că, în cazul tălmăcirii integrale a unor opere complexe (sunt de amintit, bunăoară, excepționalele traduceri în limba română – contemporane nouă – ale lui Cervantes și Shakespeare), multitudinea punctelor de vedere ale traducătorului și varietatea aspectelor operei se cheamă reciproc, se întâlnesc și își răspund. Desigur că mulțimea și diversitatea traducerilor nu compromite prin nimic identitatea și caracterul neschimbător al operei. Traducerea e însă reușită atunci când punctele de vedere asumate de interpret și aspectele revelatoare ale operei s-au întâlnit (cum s-a întâmplat cu operele aminte mai sus), realizându-se unitatea dintre abordarea personală și individualitatea operei.

În cazul traducerii celor 400 de pagini de manuscris ale Jurnalului lui Jeni Acterian însă, situația mi s-a părut că trebuie abordată într-un registru diferit. Prin structura sa trilingvă, în care partea cea mai amplă e scrisă în română, mi s-a părut firesc ca traducerea părților elaborate în franceză (și engleză) ale Jurnalului unei fete greu de mulțumit să urmeze îndeaproape, în indivizibila lor unitate, tocmai spiritul vectorilor săi „românești“, iar traducătorul să rămână – benedictin – într-un spațiu interpretativ secund (ars celandi artem), el însuși „estompat“ de vocea prudenței laborioase, migălind la „integrarea cromatică“ a panoramei (con)textuale, cu grija păstrării și garantării pulsului vital al întregului (regăsind chiar și – de ce nu? – prețioasa patină a timpului, cu tot ce are ea peren); o traducere care să stea sub semnul unei amănunțite reconstituiri lingvistice și, desigur, istorice, care să evite deopotrivă falsul interpretativ și – în siajul dialogului cu ea însăși inițiat de Jeni Acterian – amprenta personală prea marcată a traducătorului. A fost, de fapt, o împrejurare favorabilă să pot urmări registrul semantic acterian,[3] ritmica românească a frazei sale, melodica specifică a construcțiilor, cu ampla lor încărcătură psiho-analitică; am admirat și mi-a fost de mare ajutor să urmăresc mecanismul modulațiilor armonice ale textului său, criticismul fără greș prezent în concepția despre lume a marii stilisticiene. Au fost – toate – instrumente de preț în străduința mea de a reconstitui contextul lingvistic,[4] istoric și temporal al părții traduse.

Interpretarea traductologică pe care am ales-o nu e subiectivă, închisă în sine, ci personală, deschisă; m-am străduit ca ea să nu compromită întru nimic opera – mereu și peste tot aceeași –, ci să-i păstreze independența, individualitatea. „Partea franceză“ a operei ca atare se relevă în ritmul acestei tălmăciri dependente de libera inițiativă, mereu înnoitoare, dar totdeauna „bine temperată“ de logica „restaurării“. De fapt, nu este o opțiune dintre mai multe, ci – aici – una care decurge din însăși natura lucrurilor de pus pe făgașul lor cel adevărat.

Traduceri din limba franceză (fragmente)[5]

26 decembrie 1934

Am primit azi ultima carte apărută a lui Mircea Eliade, cu dedicaţie. Ceva teribil de flatant această dedicaţie. Mă bate gândul că nici Mircea nu crede ce spune. A auzit probabil că citesc mult. Dar n-are câtuşi de puţin de unde să-mi cunoască luciditatea (este cuvântul pe care-l foloseşte), căci niciodată n-am discutat cu el despre aşa ceva. Spune: „Lui Jeny Acterian, lectoare pasionată şi lucidă, această carte de eseuri – care, dacă nu-i va plăcea nici ei, a fost zadarnic tipărită. Prietenia lui …“[6] Lăsând luciditatea la o parte, ultima porţiune este în mod clar exagerată. Căci totuşi – nu-i aşa? – nu sunt centrul lumii. Şi, chiar de-aş fi, sunt sigură că, pentru M[ircea] Eliade, nu sunt. Atunci de ce spune asta? Din ironie? Nu cred. Căci, în sfârşit, n-o să ajung să cred că Mircea E[liade] ar fi atât de nătărău, încât să nu-nţeleagă că nu-s chiar proastă ca să nu-i pricep ironia. Chiar deloc. De ce ironie? Căci nu eu i-am cerut cartea. El e cel care mi-a dat-o, fără să mă fi aşteptat. Chiar m-a mirat.

*

Am citit manuscrisul lui A[rşavir]. Urmează să-l publice.

E fratele meu, şi-l iubesc, şi-l înţeleg.

E cu aproape nouă ani mai mare ca mine, şi totuşi e curios cât de copilandru mi se pare. Îl cunosc atât de bine, încât, într-adevăr, nu mă pot împiedica să nu râd, văzându-i pe ceilalţi cum gândesc tot felul de lucruri despre el. E cu totul ridicolă la aceşti tineri tendinţa nebunească de a exagera totul, de a complica – mai ales – totul. Am impresia, când citesc Jurnalul lui Arşavir în manuscris că sunt o babă sfătoasă în faţa unui puştan. El discută, explică şi expune, de-a lungul multor pagini, lucruri prin care trece toată lumea care gândeşte. Crede că a descoperit America – în condiţiile în care ea a fost deja descoperită de sute de ori. Şi, într-adevăr, mă uit la toţi – toţi sunt aşa. Fiecare descoperă America, aceeaşi Americă. Şi totuşi, aceşti tineri reprezintă tot ce au mai inteligent noile generaţii. Ei sunt crema, cum se spune. Dar cât de inutile mi se par, într-adevăr, discuţiile, preocupările lor! În cazul meu, aceste lucruri cărora ei le zic probleme şi care fac obiectul marilor şi gravelor lor discuţii sunt fireşti, am impresia că am venit pe lume cu ele. N-am încercat niciodată să le rezolv, pentru că, natural, le-am ştiut de nerezolvat. Iar ei o tot întorc pe toate feţele, ferm convinşi că fac ceva formidabil.

Jurnal în franceză Jeni Acterian
Jurnal în franceză Jeni Acterian © Editura Humanitas

Şi eu am descoperit, în vremea din urmă, o Americă. Mi-am dat seama de inepţia oamenilor. Mi-am dat seama ce le poate tuturor pielea. Până în prezent, am crezut mereu că există oameni de reală valoare. Ce am crezut, în fond? Nu ştiu, de fapt. Am crezut că există în ei ceva pe care eu nu-l cunosc. Ceva pe care nu-l pot defini. Şi brusc mi-am dat seama că nu există nimic. Nimic. Când văd un om în prezent, îl văd cu limpezime, până în adânc. E foarte bizară senzaţia asta de a vedea, de a vedea cu o claritate plină de lumină. Sunt atât de clarvăzătoare în prezent, încât mi se face frică. Frică de viitor. Cum o să pot trăi în felul ăsta? E atât de curios şi de ciudat, şi totuşi nu pot pune pe hârtie, şi nici formula ce simt. Nu pot exprima, nu găsesc cuvintele potrivite. Nu! Doar simt ce s-a petrecut cu mine, în felul meu de a vedea lumea. Ceea ce e sigur este că nu mai pot admira. Îi văd pe toţi limpede: nu e nimic de admirat. Până în prezent, nu m-am socotit niciodată inteligentă. Acum însă, îmi dau seama că sunt. O spun fără vanitate, căci nu e locul să mă semeţesc din asta. E un fapt. Şi nu e locul să mă grozăvesc, pentru că inteligenţa asta nu-mi va folosi la nimic. Nimic nu găsesc la oamenii pe care-i cunosc, în mine însă există ceva, iar acest ceva este inteligenţa, iar asta nu va putea fi înţeleasă de nimeni, pentru că n-o pot explica. Nu-mi pot traduce inteligenţa în cuvinte. De-aş putea să mă exprim, multe lucruri ar fi la fel de limpezi cum sunt multe lucruri pentru mine.

Tocmai am scris două pagini inutile, pe care o să le rup cu siguranţă. Nimic nu reiese din ceea ce gândesc. De ce oare nu mă pot exprima cum trebuie? Câte aş avea de spus! Utilizez cuvântul „inteligenţă“, dar termenul acesta nu e nici suficient, nici expresiv pentru a-mi defini gândirea. Mă afund tot mai mult. Cred că aş face mai bine să renunţ.

*

16 ianuarie [1935]

Azi-dimineaţă, am deschis fereastra şi m-am rezemat în coate de pervaz. După îngheţuri şi dezgheţuri succesive, s-a format pe trotuar un strat de gheaţă. Strada era pustie şi câteva păsărele au venit să caute ceva de ciugulit. Ciocul lor suna trist şi în gol pe gheaţa tare şi rece. Le-am pus firimituri de pâine. Dar asta nu m-a liniştit. Există atâtea alte păsări surprinse de frig şi care nu găsesc nimic de mâncare. De ce? Oamenii sunt răi şi ticăloşi. Ce i-ar costa că le arunce câteva firimituri? De ce să pedepseşti însă păsărelele?

Mă apuc de Le Visage de mon frère de Dhan Gopal Mukerji. Îi transcriu motto-ul: „Nu-ncerca să faci binele; tu să fii bun şi purifică-te prin pacea lăuntrică.“

*

Marţi, 26 martie 1935

Puzderie de lucruri pe care aş vrea să mi le scot din cap, din inimă. Simt nevoia să le scot, căci mă sufocă, mă apasă. N-o să pot desigur să scriu, deoarece n-am timp. Lya trebuie să vină dintr-o clipă-n alta.

Simt repulsie, repulsie pentru tot ceea ce se vorbeşte, pentru toată această barbarie care pluteşte în aer, care ne ameninţă. Şi toată lumea acceptă, toată lumea rămâne calmă. Chiar cei care n-o vor. Protestează fără vigoare. Dar discută febril. Discuţia e cea care-i captivează. Se discută ca şi cum ar fi vorba de un alt eveniment politic. Dar asta înseamnă război. Ce cuvânt oribil! Războiul este iminent. Asta e! Se spune asta atâta de firesc, de parcă s-ar zice „Dă lapte pisicii.“ Iar pe mine aproape că mă-nnebuneşte de spaimă acest război, despre care se zice că n-o să fie asemenea celorlalte. Nu vor mai fi decât gaze şi microbi care se vor arunca asupra oraşelor. Şi se va ucide totul: copii, bătrâni, infirmi, femei – totul, oameni fără apărare. Bieţi oameni care n-au făcut niciodată politică şi cărora puţin le pasă de ea – dar şi ceilalţi. Nevinovaţi şi culpabili – toţi. Dar mai cu seamă cei fără nici o vină, căci ei n-o să aibă măşti să se apere, şi nici pivniţe betonate unde să se ascundă. Şi asta se acceptă! De ce toate astea? De ce, Dumnezeule? De ce? Pentru o bucată de pământ de nimica toată. Să ucizi mii şi mii de oameni, să distrugi o civilizaţie căreia i-au trebuit ani fără număr ca să ia fiinţă. Şi apoi – da capo: mizerie, foamete, infirmi, bolnavi, totul de refăcut. După care, când lucrurile se mai pun în ordine, când lumea începe să mai răsufle – totul reîncepe. Ce e asta, Doamne Dumnezeule? Cum o fi alcătuit creierul unor asemenea oameni, ce fel de conformaţie o avea – pentru că eu nu mai reuşesc să înţeleg. Mi-e teamă, simt o spaimă atroce care-mi strânge deodată inima ca într-un cleşte, îmi îngheaţă mâinile. Încerc apoi să-mi ascult raţiunea, caut să mă obişnuiesc cu ideea. Nu reuşesc. Alung gândul inoportun. Şi-ncerc să-mi trăiesc viaţa. Războiul, se pare, este iminent, dar de ce nu reuşesc – încă – să cred cu-adevărat? Căci adevărul e că nu-mi vine să cred.

jurnalul-unei-fete-greu-de-multumit-jenia-acterian-humanitas-2015-header

*

Miercuri, 3 aprilie [1935]

Soare, valuri de soare în odăiţa mea. Să scrii în vreme ce soarele-ţi mângâie blând mâinile, caietul! O căldură plăcută, care te-nvăluie! E ciudată primăvara. O flaşnetă. Strigătul felurit şi puternic al vânzătorilor ambulanţi: „Urzicele tinerele, urzicele!“ O slujnică fredonează cu o voce subţiratică şi falsă. Viaţa, viaţa! Asta-i viaţa! Şi totuşi, viaţa e uneori prietenoasă şi agreabilă. Iar peste toate astea planează, se pare, o grozăvie ce se cheamă război. Sau părea că planează, căci nu-mi vine să cred. Cerul e prea albastru, iar soarele, cu mângâierea razelor sale, prea plăcut ca să cred în război. Oamenii preferă să respingă această idee. Prea paradoxală, ca să poată fi adevărată. Cine va crede, văzând această zi frumoasă, că acum două zile, da, cu doar două zile în urmă, la 1 aprilie, când m-am trezit dimineaţa, afară totul era alb. Totul era alb şi ningea cu fulgi mari. Era cenuşiu şi urât de 1 aprilie, o adevărată zi de februarie. Şi iată că suntem pe data de 3, şi nici urmă de ninsoare! Şi ce blândă căldură! Cine să creadă, cine, că poate războiul planează asupra acestei strălucitoare zile de aprilie!

*

9 aprilie [1935]

Hotărât lucru, nu ştiu ce am. Ceea ce e sigur e că nu mă simt în apele mele. Durere de cap, proastă dispoziţie. E ca şi cum aş fi citit ceasuri întregi. Or, azi nici măcar n-am deschis o carte. E adevărat că ieri am cam exagerat. Am citit Hortensia dégénéré de Lucie Delarue-Mardrus, Hellé de Marcelle Tinayre şi Réincarné de dr. Lucien Graux. Asta face aproape opt sute de pagini. Pentru o zi, e niţel cam mult, o recunosc, dar asta n-a putut să-mi provoace, în orice caz, indispoziţia, căci au fost cazuri şi mai şi: au fost zile în care am citit peste o mie de pagini, mai dificile decât Hellé bunăoară – ce copilării, Dumnezeule! Cât priveşte Réincarné de Lucien Graux, n-are nimic nou pentru mine toată această teorie. O cunosc deja. Ceea ce mă supără niţel e că toată această poveste s-a petrecut în realitate.

Grozav de frumoasă e Primăvara! Grozav de frumoasă! Sunt mulţumită să scriu uneori. Da, foarte mulţumită. Pentru că pot să scriu tot ce vreau. Tot ce-mi trece prin cap, tot ce-mi vine în minte, fără să cumpănesc, fără să cizelez. Pot scrie totul, căci scriu pentru mine. Pentru că nimeni, niciodată nu va citi aceste caiete. Şi totuşi, de ce nu scriu chiar totul? De ce există lucruri care nu se scriu? Lucruri şi idei ce alcătuiesc, poate, fondul caracterului şi temperamentului meu. Nu le scriu – pe de o parte – din lene, pentru că sunt foarte greu de aşternut pe hârtie. Ca să le pun pe hârtie, trebuie să le definesc, să le torn în cuvinte. Trebuie găsite cuvintele ce caracterizează mai bine, care se apropie cel mai mult. Care pot mai limpede să precizeze sensuri, să lămurească mai bine gândul căruia vreau să-i dau viaţă. Şi mă căznesc, şi mă trudesc, iar, când recitesc, îmi dau seama că întreaga mea muncă a izbutit doar să-mi deformeze gândul sau, chiar dacă nu l-a deformat, să-l schimbe, în orice caz, cu totul. Totul e atât de clar şi cert în mintea mea, iar când încerc să scot ceva – buf! totul cedează.

Şi – pe de altă parte – din laşitate. Pentru că nu-s niciodată sigură. Iar dacă, din întâmplare, vine cineva să parcurgă textul, n-aş vrea să citească toată această complicaţie produsă de capul meu. Toată nebunia, sminteala ce constituie uneori gândirea mea. Eşti câteodată teribil de fericit să poţi spune: nicicând şi nimeni, nicicând şi nimeni nu va şti că am gândit asta sau aia. Niciodată nimeni nu va şti ce este în mine, în acest cap şi această inimă care formează eul meu. Ce bizară fericire: să ai un colţ al tău, inaccesibil! Un colţ pe care nimeni nu-l ştie. Un colţ unde ideile sunt ferme şi limpezi, un colţ unde uneori gândirea îţi hoinăreşte sub semnul extravagantului şi al fantasticului. Un colţ care uneori plânge când toată lumea o vede pe Jenny râzând. Râzând vesel, vesel, în vreme ce, de fapt, colţul plânge, suferă şi se crispează. O, fericire amară şi mare – această facultate de a putea spune, în timp ce râzi şi povesteşti: sufăr, dar nimeni nu poate şti; dispreţuiesc, dar nimeni nu ştie şi, uneori, îmi bat joc, îmi bat joc, o, cum îmi mai bat joc de toţi în vreme ce discut cu ei serios. O, cât e de bine să râzi singură-singurică în interiorul tău şi să-şi baţi joc în mintea ta.

*

26 aprilie [1935], vineri

Isus! Isus! Isus care, cu ani şi ani în urmă, a suferit, în decursul acestei săptămâni. A pătimit martiriul. A pătimit, pentru că a văzut limpede. Au existat, probabil, de la el încoace şi înainte de el, şi alţii care au văzut limpede. El însă a văzut poate mai clar decât toţi. Şi, de asemenea, el era mai bun şi mai curat decât toţi. Datorită purităţii sale, defectul cel grozav ce roade sufletele şi care se numeşte egoism nu exista în fiinţa sa. Şi atunci a vorbit. Fiul omului a vorbit. Cât e de greu să vorbeşti despre aceste lucruri! E aproape cu neputinţă. Trebuie să ai în faţă pe cineva care, şi el, vede limpede şi care astfel să poată „prevedea“. Dacă nu, atunci nimeni nu înţelege. Şi totuşi, Isus a vorbit. A vorbit cum li se vorbeşte copiilor. A spus să se facă aceasta sau aceea, şi să nu se facă aceasta sau aceea. A spus ce e bine şi ce e rău. A explicat totul, într-un fel în care putea accede la mintea oamenilor. Pentru că Isus a înţeles că nimeni n-ar înţelege dacă ar fi vorbit altfel. Şi totuşi, din pricina resemnării sale, el n-a fost înţeles. Cum să fi fost? Iar oamenii continuă să nu-l înţeleagă. Cum l-ar înţelege? Şi oamenii îl celebrează săptămâna asta. E Paştele. Se duc la biserică. Pregătesc prăjituri, fac ouă roşii. Unii chiar ţin post şi se spovedesc. Preoţii se roagă în biserici şi cântă. Şi totuşi, nimeni nu se gândeşte la Isus. Căci acesta e adevărul: nimeni nu se gândeşte cu adevărat la Isus.

*

Duminică, 12 mai 1935

A venit, a venit, mi-a venit fratele![7] Ce ciudat! De ce se-ntâmplă aşa? Ciudat: o bruscă bucurie! O bucurie ca o suferinţă. Bucuria de a auzi această voce! Cum mai tresalt în astfel de clipe! Apoi, tristeţe. De ce sunt tristă în aceste momente de bucurie? Da, totul e bucurie azi, „pe stradă şi în casă“. Eu însă simt ceva ca o nenorocire. Ştiu: sunt lugubră fără motiv. Dar nu e nimic de făcut. Joie de rue, douleur de maison.[8] Teribil Daudet cu această ultimă propoziţie din Numa Roumestan. În cazul meu, maison reprezintă sufletul meu. Devin îngrozitor, lamentabil de sentimentală. Nimic de făcut, cum s-ar zice. De ce e omul atât de complicat? Cel puţin aşa îl văd eu, judecând după mine. Oare toată lumea e ca mine? Oare toată lumea e altfel decât mine? Uneori cred că da, alteori că nu. Aşa e mereu: uneori da, alteori nu. Iar uneori nu e nici una, nici alta. Uneori – când crezi că e una – e alta, şi invers. Sunt în mod hotărât un filozof nepriceput. Cum de se pot interesa oamenii de asemenea prostii? Din ce plămadă-s făcuţi? Nu-nţeleg. Şi nimeni nu-nţelege. Şi-aşa mai departe, în veci de veci, nimeni nu-nţelege, de fapt, pe nimeni. Şi fiecare crede că e singurul care înţelege pe toată lumea şi că vede lucrurile din perspectiva bună. Şi eu cred că înţeleg lumea şi sunt sigură că o văd din perspectiva cea bună.

Fac o filozofie stupidă, cum e, de altminteri, întreaga filozofie. E stupidă, pentru că e inutilă. Iar ceea ce e inutil nu poate fi decât stupid. Şi ce nu e inutil? Şi ce nu e, aşadar, stupid? Un singur lucru nu e stupid: Dumnezeu. Iar pe Dumnezeu nu-l cunoaştem. Iată ironia sorţii. Un singur lucru nu e stupid, iar acest lucru nu-l cunoaştem. De altminteri, probabil tocmai pentru că nu-l cunoaştem nu e stupid. Asta da ironie. Râdeţi, aşadar. Trebuie să râdem, să râdem.

*

24 martie [1936]

N-am ieşit azi. Era prea frumos pentru mantou. Aşa că am citit Misunderstood. Sunt foarte mulţumită că am reuşit, în cele din urmă, să-nvăţ engleza. E o mulţumire cât se poate de pământeană. Asta e. Există o puzderie de lucruri pământeşti. E-ngrozitor, dar nu e nimic de făcut.

„Estetică interioară“ – mi-a spus Arşavir. Mi-a spus să-mi fac o estetică interioară, pentru că pe cealaltă n-o putem face, din lipsă de posibilităţi materiale. Cred că e singura fiinţă pe care am cunoscut-o vreodată, cu o asemenea delicateţe sufletească. (Sună cam rococo acest fel de a-l descrie, dar nu văd altul ca să-l definesc.) Toate – mârşăvia umană, singurătatea, suferinţa rarelor fiinţe pe care le iubeşte – par să-l facă să sufere. Cred că suferim cam din pricina aceloraşi lucruri. Numai că, în comparaţie cu el, eu sunt îngrozitoare: sunt uneori atât de rea, de nervoasă, impulsivă… Nici măcar suferinţa nu-mi iese cum trebuie. Il iubesc mult, foarte mult, mă face uneori să sufăr. Sunt atât de furioasă că nu pot face nimic să-l ajut. Îl văd suferind – şi sunt neputincioasă, nu-mi rămâne decât să strâng din dinţi.

Texte scrise în limba română

16 august [1935]

Ora 2

E[ugen Ionescu] a venit chiar când scriam. A[rşavir] nu era acasă, aşa că a rămas cu mine. Ne-am jucat cu pisica. A făcut nişte versuri trăsnite, fără cap şi fără coadă. Mi le-a recitat, apoi a citit din Les Fleurs du mal. Citeşte bine. Mai rar acest lucru. Şi le şi simte, ceea ce e şi mai rar. După una dintre cele mai frumoase strofe, despre moarte, îl întreb: „De ce oare, în clipele în care vezi limpede suferi?“ „Pentru că ţi-e frică de moarte.“ „Dar chiar: de ce să-ţi fie frică? N-are sens, din moment ce vezi limpede viaţa şi moartea deopotrivă. Una cu inutilitatea ei şi amândouă cu misterul lor. Mai cu seamă viaţa, cu inutilitatea fiecărui gest, a fiecărei acţiuni, de orice fel. De ce suferim când ne dăm seama de asta? Ar trebui, dimpotrivă, să fim netulburaţi, calmi…“ „Pentru că, înainte de moartea deplină, există o mulţime de alte morţi. Pe care le vedem pierind: moartea speranţei etc. etc. Atunci, suferim. E metafizica mea. Valabilă, probabil, doar pentru mine.“ A spus toate acestea firesc, cu o voce sprintenă, răsfoind cartea. M-a impresionat mai ales modul său de a rezuma ideea şi frazele vagi, din care mi-am dat seama că n-are dispoziţie să pornească o discuţie. Poate din lene? De altminteri, nici eu n-aveam chef. În ce mă priveşte, ştiam că asta nu duce nicăieri. Stai şi-o-nvârţi pe toate părţile, fără nici un rezultat. Ce rezultat?

*

11 martie [1936], ora 1 ½ p.m.

O să iau masa numaidecât, tocmai am venit. Toată dimineaţa, am citit la bibliotecă. La prânz, am avut un curs cu Nae I[onescu]. M-am dus – şi iată-mă. E o vreme foarte frumoasă: soare, cer albastru. Veneam încetişor pe stradă, moleşită de plăcuta căldură de primăvară. Strada – aproape goală, oră de masă. Trecând prin dreptul unei porţi, am auzit jazz care răsuna vesel şi râsete. Apoi, niţel mai departe, în dreptul unei alte porţi, pregătiri de înmormântare. Tocmai se adusese sicriul, pe care-l introduceau în casă. Era complet negru şi, gol cum era, nu cântărea mare lucru în mâinile bărbaţilor care-l duceau. Mi-am zis atunci: a murit probabil cineva, aşa s-ar zice după pregătiri. Trebuie spus că veneam de la un curs de logică. Atunci, am dedus foarte logic din tot ceea ce vedeam că cineva murise. Spuneam asta – iar lăuntric, absolut nici un răsunet. Nici unul. Şi mi-am zis: într-o zi, o să fiu şi eu moartă şi, foarte probabil, aşa mi se va aduce sicriul, care, în mod sigur, va fi mai întâi gol şi, poate, negru (nu am preferinţe). Şi, de asemenea, cu câteva porţi mai departe, va exista o casă din care va răsuna muzică, e foarte posibil, ba chiar mai mult decât probabil, iar asta n-are nimic tragic. E însă tot atât de posibil ca această întâmplare să nu se petreacă în felul ăsta. Bunăoară, pot foarte bine să fiu înmormântată într-un sicriu maro sau alb – ori tricolor, dacă mor ca eroină naţională (totul e cu putinţă în lumea noastră – de-atâtea ori ni se tot repetă-n viaţă, c-o ştiu şi eu, la nouăsprezece ani), după cum e posibil să nu existe sicriu deloc. Mă va ucide războiul, de pildă (iar asta nu e chiar atât de rar pe cât s-ar crede, am alcătuit chiar o statistică), sau iubitul meu, care, pentru a se debarasa de mine, mă va pune în acid sulfuric. S-a mai văzut aşa ceva şi-ncepe să nu mai fie chiar aşa de rar. Toate astea au, aşadar, posibilităţi egale să se petreacă. Aici voiam să ajung: în toată această istorie cu moartea, doar un lucru – unul singur – e sigur. Acela că, într-o bună zi („bună“ e un fel de a zice, căci s-ar putea să nu fie deloc aşa), voi muri. Eu voi muri. Nu de altcineva e vorba. Remarcaţi că nu găsesc nimic ieşit din comun în faptul că toată lumea moare. Toată lumea urmează să moară şi toată lumea poate muri. Asta pricep. Dar că eu voi muri, eu, eu: mi-e cu neputinţă să-mi închipui aşa ceva. Şi totuşi, e singurul lucru sigur pe care-l ştim. Iar asta e aşa nu doar în cazul meu. Nu trebuie să te duci departe. Eugen [Ionescu], când spune: „Mor, moor, mooor. Emposibel“, zice acelaşi lucru. Şi nu e doar el, există atâţia alţii.

*

4 mai [1936], ora 7 p.m.

M-am sculat foarte târziu din pricina guturaiului. Cred că e aproape pe sfârşite. Toată ziua, a fost o vreme posomorâtă, întunecată, a plouat. Acum, e răcoare, nu mai e înnorat. Nu m-am dus la bibliotecă. Lene. Ar trebui să mă-mbrac, să mă urc într-un taxi – dar la ce bun să mă duc la bibliotecă? N-am chef să citesc filozofi. La ce bun? Iar M. este, de ceva vreme, de un umor nimicitor. Mă stinghereşte – ca şi ceilalţi. N-am chef de discuţii filozofice, nici de oameni prea interesanţi. Mi-e teamă până peste cap de persoane care se socotesc interesanţi. E o boală. M-am dus la cinema, dar am ieşit de acolo aşa cum am intrat, adică în ghearele unei tristeţi de moarte, dezgustată şi plictisită până la nebunie. Mă-ntreb dacă mă voi schimba vreodată. Ceea ce aş vrea ar fi să iubesc. Ştiu că, dacă aş iubi, aş suferi cumplit, dar cel puţin aş suferi pentru ceva, în vreme ce aşa… Da, cred că este ceea ce mi-ar trebui, mi-ar ocupa cu siguranţă gândirea şi n-aş mai avea timp să reflectez la toată această inutilitate existenţială, la tot acest sinistru plictis. Nu m-aş mai învârti în acest cerc vicios. Ar fi desigur un pas înapoi, dar prin acest pas mi-aş face pe deplin intrarea în viaţă. Aş fi pusă în mişcare de pasiuni ca toată lumea, trăind ca toată lumea. Dacă aş suferi, aş încerca, cel puţin, chinurile prin care trece toată lumea. În vreme ce, în felul acesta, sunt un compromis intoxicat de luciditate. Îmi urăsc luciditatea. Mi-e de-ajuns. Mă otrăveşte în fiecare minut – şi e inutilă. Există o limită dincolo de care nu mai poţi şti nimic. Stai şi-ţi spargi capul pe-ntuneric – şi-o faci fără milă. Doamne! Cât e de dureros! Capul însă nu se sparge. E dur!

*

16 iunie [1936]

Ora 22

Jazz, noapte, aproape linişte; cel puţin, nu se mai aud voci. Tot e ceva. În acest moment, simt că aş putea face orice: chiar lucruri pe care lumea le numeşte ireparabile. Lucruri definitive. Dacă aş muri în clipa asta, cred că asta nu m-ar mira. (Năstruşnică frază!) Aş vrea să pot pleca în lume. Să străbat continente, mări, să nu mă opresc. Să văd mereu alte şi alte lucruri. Să nu aprofundez nimic, nimic să nu cunosc foarte bine. Să ating în treacăt şi să trec mai departe. Să uit de mine. Să mă preocup de lucruri frivole, să mă las absorbită şi să mă simt prinsă-n joc. Fără luciditate. M-am săturat să-mi fiu propriul spectator!

Miezul nopţii

Simt că-mi pierd minţile din pricina suferinţei. De ce toate astea? Aproape că am plâns. „Aproape“, pentru că e mai rău decât să plâng. Mi-am muşcat pumnii până mi-a dat sângele, dar n-am simţit nimic.

Cât sunt de reci cuvintele! Niciodată nimic nu există care să poată fi identic. Sufăr, sufăr, sunt un strigăt, sunt ceva care se contorsionează, îmi simt capul plin şi greu şi gândesc neînchipuit de repede. Şi nimic nu iese, nimic nu iese. Să scriu? Inutil să scriu. Literatură. Construcţie. Nici măcar asta. Nici nu pot măcar să scriu. Îngrozitor de singură. Asta-i viaţa! Asta se numeşte viaţă. Da, trăiesc! Ce vreau, de fapt? Nu vreau să trăiesc. Dacă asta-i viaţa, nu vreau aşa ceva. Atunci ce? Să mor? Nu, nu vreau să mor. Nu pot să vreau să mor. Cum să vrei ceva despre care nu ştii ce este? Mi-e groază de viaţă. Mi-e teamă de moarte.

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, nu vreau să-mi pierd minţile! Iată, sunt un mic lucru, unul mic de tot, şi trebuie să ai milă de mine. Iartă-mă, Doamne, nu ştiu ce spun, dar ştiu ce gândesc, şi ştii şi tu. Trebuie să ştii. Dacă nu, nu mai ştiu ce-mi mai rămâne de făcut. Nu mai ştiu nimic, pentru că uneori ştiu prea multe lucruri, iar asta nu e bine. Asta face să suferi. Doamne, sunt în agonie! Doamne, nu ştiu să spun, nu am cuvinte. Oamenii au luat cuvintele şi au făcut cu ele literatură. Iar acum, eu nu mai pot să-ţi spun cât sufăr. Dar tu înţelegi, tu vezi. Ai milă de mine, Dumnezeule!

De-aş putea să dorm…

*

3 august [1936]

Trebuie să fie târziu. Nu ştiu cât e ceasul. M-am dus în fundul grădinii. Luna – plină, luminoasă, învăluită de un abur verzui – a răsărit de dincolo de munte şi mă priveşte cu un aer de prunc sinistru. Noaptea e încremenită într-o tăcere punctată de un freamăt surd. Frunzele de porumb fâşâie în vânt, un greiere cântă în răstimpuri, merele cad cu un zgomot greu.

*

5 august [1936]

Am avut aseară câteva momente de spaimă cumplită. M-am văzut în prag de moarte, cu sentimentul nemijlocit al dispariţiei inevitabile şi al teribilei mele neputinţe în faţa ei. Mi-era foarte teamă ca moartea să nu se instaleze înainte să pot înţelege, înainte să-mi treacă această panică înspăimântătoare, înainte să-mi revină calmul şi, odată cu el, sentimentul stupidităţii a tot şi a toate. Nu e cu-adevărat nimic de făcut. Nu mai ştiu nimic. Nimic despre ce trebuie să fac, nimic despre ce trebuie să spun. Nimic despre viaţă, despre viaţa mea. Ce e asta? N-am cuvinte să descriu lamentabila stare în care mă aflu.

*

Joi, 13 februarie 1941

Sculat pe la 9, mers la Fundaţie, citit din Le Mysticisme et la logique de B[ertrand] Russell. Era Nuni [Dona], cu care stat de trăncăneală şi mers, pe urmă, pe străzi. Trecut pe la Librăria Italiană şi luat o hârtie frumoasă, cu care mi-am legat caietul de note şi caietul Clubului. Pe la ora 6, i-am telefonat lui M[arieta Sadova] şi m-am dus pe la ea. Era o beznă grozavă prin oraş. La M[arieta], Corina [Constantinescu], din ce în ce mai slabă. Avut cu M[arieta] o discuţie penibilă despre spectacolul de aseară [Iphigenia de Mircea Eliade – n. ed.]. M-a întrebat cum l-am găsit şi i-am spus, obiectiv, calităţile şi defectele. S-a înfuriat groaznic şi a început să spună că spectacolul a fost desăvârşit în totul, ca decoruri, costume, regie etc. etc. Adică tot ce a fost, de fapt, urât. Avea aerul să spună că boicotez piesa. A început să insulte lumea şi, evident, şi pe mine. Că nu ne pricepem la adevărata artă, stilizare etc. etc. Că „să-i dau voie să aibă mai multă cădere în aprecierea unui…“ etc. etc., „mai multă pregătire…“ etc. etc., că n-o interesează nici gustul, nici părerea nimănui… Era penibil… Am încercat să spun lucrurile pe un plan obiectiv, dar e atât de acrită de tot ce i se întâmplă, încât a fost imposibil. Îşi azvârlea toată furia personală într-o discuţie despre un spectacol de artă. Or, nu asta interesează.

Manuscris Jeni Acterian, 13 febr. 1941
Manuscris Jeni Acterian, 13 febr. 1941 © Editura Humanitas

De fapt, M[arieta] e îngrozitor de furioasă, probabil, pe mine, pentru că începe să-şi dea seama că am avut dreptate în tot ce spuneam despre fanatismul lor legionar. Faptul că nu m-a ascultat îl plăteşte acum destul de scump. Lucrul acesta nu l-ar recunoaşte însă odată cu capul şi, din cauza asta, e furioasă pe mine. O enervează că am stat şi continui să stau întotdeauna departe de toate absurdele lor frământări politice. În fond, ceea ce ar vrea este să mă compromit şi eu şi să trăiesc şi eu împreună cu ea stupida şi sociala lor transă. Cum i-ar fi oare posibil să înţeleagă că există şi astfel de transe, infinit ori mai chinuitoare, din otrava cărora se nasc singurătăţile şi amărăciunile. Cum aş mai putea suferi eu pe motive sociale şi politice, când sunt imunizată împotriva lor (de copil) de imensa mea tristeţe şi blestemata asta de luciditate?! Nu m-a interesat nicicând istoria. Trecutul şi viitorul – ca şi prezentul – unei omeniri formate, în marea majoritate, din indivizi făcând mai mult parte din speţa bestiilor decât a oamenilor constituie pentru mine o preocupare egală cu aceea pe care o constituie nu ştiu care mamifere din era terţiară. Nu mă interesează. […][9]

_______

*

Vineri, 21 martie 1941

Sculat devreme, din cauza lui M[arieta Sadova] şi a Silviei [Pop]. Nu le pot înţelege cum pot trăi dormind atât de puţin şi prost. Probabil că din cauza asta nu sunt sănătoase. Pe la 10, plecat: M[arieta] spre Jilava, şi eu spre casa Silviei (zicea ea că are să-mi vorbească). De fapt, totul se reducea la o discuţie asupra purtării absurde şi incoerente a lui M[arieta]. Se datoreşte, în mod vădit, parţial unui temperament inegal şi parţial unei detracări organice (ceea ce, de fapt, se reduce la acelaşi lucru). Am fost de acord asupra acestor lucruri, cât şi asupra faptului că nu se poate face nimic pentru ea.

De la Silvia, plecat pe la 11 şi mers la Mac Constantinescu[10], să-i duc carnetul de şofer din partea lui M[arieta]. A fost tare simpatic. Fuma pipă şi mirosea a tutun bun, dintr-acela din care fumează H[aig]. Mi-am adus spontan aminte de el (mania mea a mirosurilor) şi mi-a dat un fior chinuit prin inimă. Nu ştiu ce cap trebuie să fi făcut, pentru că, privind spre Mac, am văzut că se uită curios la mine. M-am scuturat şi i-am dat o jumătate de explicaţie, spunând că H[aig] are acelaşi tutun de pipă. Pe urmă, am schimbat iute vorba şi-am început să râd pe nu ştiu ce fleac. Mi-e o milă groaznică de H[aig]. Îi văd zâmbetul copilăros şi încăpăţânat… dragul de el idiot… cum pot exista oameni cu atât de puţină perspicacitate, încât să-l bage în ocnă pe cel mai inofensiv dintre muritori… Nenorocirea a început, desigur, în momentul în care s-a băgat în legionarism… Qu’est-ce qu’il cherchait dans cette galère?!!![11] … A căutat probabil o certitudine… a crezut că găseşte, în sfârşit, o soluţie pentru toate îndoielile care îl chinuiau, pentru frica de moarte, pentru frica de viaţă… de ratare… Cum nu pot oamenii rezista lucizi multă vreme? Simt probabil, la un moment dat, că sunt la capătul disperărilor, şi-atunci se aruncă în prima credinţă, în prima certitudine care le iese în cale. Pentru H[aig] şi A[rşavir] a fost legionarismul… Mare ghinion… Mai bine se călugăreau, sau treceau la catolicism, sau la budism… sau la orice [părere] apolitică…

*

7 februarie 1945

O, spaima singurătăţii! Cercul se închide în jurul capului meu. Şi această panică nebună, ce se tot duce şi vine. Insuportabila tristeţe a omului în faţa vidului care se-nverşunează la capătul fiecărui gând, golul obstinat din juru-ne. Sunt îngrozitor de laşă faţă de mine însămi. Fug de mine ca în delir şi, când nu mă pot evita, tremur ca o zdreanţă dinaintea lucidităţii mele. Sunt o zdreanţă dezgustătoare. Spaima de moarte care mă năpădeşte – în zadar mă tot gândesc, nu e cu siguranţă doar o detracare fizică. Şi cât de cumplit de singură în faţa acestei panici! Sunt vasul ce se scufundă. Chiar şi şobolanii trebuie să caute să fugă pe undeva. Încerc uneori să vorbesc cu câte cineva despre moarte. Îmi compun atunci o voce obiectivă şi rece, ce stârneşte scântei de mirare în creierul meu. I-am vorbit despre asta într-o bună zi lui Rori [Nasta], între o conversaţie despre iubire şi ultima prăjitură pe care am inventat-o. Am discutat vreo cinci-şapte minute, şi Rori mi-a mărturisit că ei nu i-a fost niciodată frică de moarte şi că ea socotea asta cât se poate de firesc şi deloc terifiant. Nuni [Dona], pe care am întrebat-o într-o bună zi dacă-i e teamă să moară, cu tonul de a o fi întrebat dacă găseşte plăcut să intre într-o cameră întunecoasă, mi s-a părut să aibă aceeaşi supremă indiferenţă. Şi… n-aş mai termina să-i înşir pe toţi cei care probabil manifestă aceeaşi indiferenţă dinaintea obiectului cotidienei mele torturi. Presupun că e normal, şi totuşi nu mi se pare mai puţin incredibil. Am avut o criză de panică într-o noapte, tocmai în clipa în care urma să mă strecor în pat. Uşa era deschisă şi m-am dus, sub efectul impulsului, să-mi vărs deznădejdea la căpătâiul lui Ar[şavir]. Tremuram din toate încheieturile. L-a cuprins, în mod sigur, mila. Ce putea însă face dragul de el? M-a trimis la culcare, drept cea mai bună soluţie. Mult sânge rău trebuie să-i fi făcut asta, şi-l înţeleg. Am văzut în colţul ochilor săi că, în bună parte, punea asta pe seama unei crize isterice. Nu e oare, de altminteri, ceva adevărat în asta? Nu faptul de a socoti asta drept isterie, neurastenie sau Dumnezeu ştie cum va fi lucrul care va reduce, chiar şi cât un fir de păr, neliniştitoarea tulburare care a pus cu totul stăpânire pe mine la ideea morţii. Teribilă spaimă!

*

8 martie 1945

Plonjez şi mă las purtată, ca o săgeată domoală, pe apa liniştită. Mă opresc apoi, şi se petrece o întoarcere asupră-mi, un moment de reculegere. E cam aşa ceva, dar nu e, cu siguranţă, nici pe departe atât de plăcut. (Nostalgia voluptăţii.) Ceea ce e ciudat e că vara 1942 rămâne, în amintirea mea, drept cea mai agreabilă. Dacă o privesc mai îndeaproape, era o caznă incoerentă. Dimineţile erau sinistre la C.A.F.A., iar acasă erau doi bolnavi. Şi totuşi, odată scăpată din iadul birocratic, mă duceam în viteză să înfulec ceva, îmi puneam o rochie de creton peste un costum de baie şi o-ntindeam singură singurică pe malul lacului. Întinsă la soare – lenevire şi toropeală, iar când îmi era prea cald, apa era acolo, deopotrivă răcoroasă şi călduţă, şi înotam până începeam să gâfâi uşor şi aveam senzaţia de a mă fi răcorit până-n măduva oaselor. Cel mai agreabil cred că era însă momentul în care, la lăsarea serii, îmi puneam pe umerii încă umezi rochia uşoară, picioarele goale în espadrile şi o porneam printre arbori. Nimic nu e ca sănătatea şi sportul – ca să uiţi de toate. (Vreau să spun de moarte, evident, dar mă sfiesc.)

*

9 martie 1945

Mă scrutez, mă privesc bănuitor şi cu un strop de dispreţ blazat. Ceea ce mă amuză în viaţă e stupida banalitate a tuturor lucrurilor. Totul are un aer de operetă ridicolă, iar moartea, pusă alături, are ceva – nu ştiu ce – necuviincios şi deplasat, ce şochează simţul de ordine şi de logică al omenescului meu creier. Cum am chef să iau lucrurile cât mai uşor cu putinţă (pe cât de des e posibil, din păcate nu se poate prea des), îmi zic că bătrânelului Creator însuşi, dacă vreau să cred că e înzorzonat cu toate calităţile cu care e împodobit, îi lipseşte cu siguranţă o calitate esenţială unui gentleman: nu discerne cu exactitate ceea ce se face de ceea ce nu se face. Nu-l poţi, desigur, acuza că are simţul armoniei împins la extrem şi, în ce mă priveşte, îi socotesc felul de a ne fi decis soarta drept destul de lipsit de consideraţie. Nu în felul ăsta lipsit de tact va câştiga simpatia oamenilor – de-o va fi căutând.

*

20 martie 1945

Azi – ca ieri, ca mâine. Aceeaşi stupidă dimineaţă. Voi îmbătrâni dacă ţine aşa, şi sunt furioasă. O să îmbătrânesc în orice caz şi, uneori, nu-mi pasă. E rece şi urât afară, primăvara e totuşi aici – şi asta se simte. Îmi vine să mă duc să vânez. Cu desaga în spinare, picioarele goale şi mâinile, calm, în buzunare. Mereu sete de soare. Ar trebui să trăiesc în ţări mai calde. Aici, trei sferturi din an mi-e frig şi stau zgribulită. Asta-mi afectează viaţa.

Am reluat obişnuitul meu du-te-vino. E foarte bine, e lucrul de care am nevoie. Anxioşii, nostalgicii, neurastenicii. Trebuie să li se facă seama ca atare. Nimic nu e ca simplitatea. A devenit pentru mine „filozofia de viaţă“. Râd ironic de toate astea, fac haz de mine însămi, dar o ţin tot înainte. Într-un singur fel poţi combate suferinţa şi teama: să fii sănătos. Şi caut cu insolenţă să fiu astfel.

Citesc fleacuri. În biblioteci, nu e nimic interesant, şi tare am chef de o carte bună. Odată cu vârsta, ai tot soiul de nevoi. Capeţi o puzderie de obiceiuri, iar când eşti privat de ele mormăi nemulţumit. Mi-e dor de o carte bună, am chef de un film bun, am poftă de un înot pe cinste. Dor teribil de Balcic. Era atât de bine şi e atât de departe, încât uit. Şi furam această magnifică plăcere vieţii. Era, din această pricină, sfâşietor. Nicicând n-am avut vacanţă adevărată. Toate temerile, remuşcările, sensibilităţile de care viaţa e plină la această vârstă. Iar acum, acest război idiot, care nu se mai sfârşeşte. Şi n-are, de altminteri, aerul că se va termina prea curând. Voi avea, cu siguranţă, cu mult peste treizeci de ani.

Nu mai am chef să scriu. Poftă să nu fac nimic. Mereu poftă de a nu face nimic.

*

2 aprilie 1945

Zilele limpezi ale primăverii. Umblat ieri multe ceasuri. Sâmbătă a fost [ajunul] Paştelui la catolici. Am intrat în Biserica Italiană cu Clody [Bertola] şi Laetiţia [Zevedei]. Continuă să-mi facă impresia de păgânism şi de idolatrie. Tămâia, lumânările şi psalmodia nazală şi ininteligibilă a preoţilor. Ai zice, într-adevăr, ritualul pieilor roşii sau un templu indian oarecare. Toate aceste istorii religioase se aseamănă până la confuzie. Mă întreb cum fac oamenii ca să creadă în Dumnezeu în aceste condiţii. Viziunea generală pe care o am şi care otrăveşte totul. Asta nu mă-mpiedică să iubesc soarele, culorile, marea şi să mă bucur de toate.


[1] Jeni Acterian (1916, Constanţa–1958, Bucureşti), soră a lui Haig şi Arşavir. După absolvirea școlii Notre-Dame de Sion, în Bucureşti, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, pe care o absolvă în 1940, cu o teză de licenţă pe o temă de logică matematică: Raţionamentul prin recurenţă. La terminarea facultăţii, este ajutată de Mircea Vulcănescu – subsecretar de stat la Finanţe – să se angajeze pe un post de referent la C.A.F.A. (Casa Autonomă de Finanţare şi Amortizare). Se înscrie, după o vreme, la Conservatorul de Artă Dramatică (1947), Secţia regie. Totodată, face asistenţă de regie pe lângă Marieta Sadova şi Liviu Ciulei la Teatrele „Odeon“, Municipal şi Tineretului, sub numele de scenă Jeny Arnotă. Traduce piese din franceză şi engleză. După ce-şi ia diploma de regizor, se angajează la Teatrul Municipal, iar ulterior la Teatrul Tineretului; regizează unele piese şi în teatre de provincie. Se căsătoreşte cu tânărul actor Adrian Georgescu, dar căsnicia cu el o dezamăgeşte în asemenea măsură, încât se cufundă în ceea ce azi s‑ar numi depresie severă: timp de o lună şi jumătate, se închide în casă şi, rămânând într-o muţenie absolută, nu mănâncă şi nu face nimic altceva decât să fumeze încontinuu. Revine apoi la o viaţă normală, dar nu se duce în provincie, unde fusese mutată cu slujba, ci stă acasă, traducând piese de teatru. Se îmbolnăveşte de maladia Hodgkin (limfogranulomatoză malignă), pe atunci practic incurabilă. În ultimii patru ani de viaţă, este îngrijită, cu dragoste, de Arşavir. Moare în vârstă de numai patruzeci şi doi de ani.
[2] Arşavir Acterian a pregătit, în anii 1980, pentru Editura „Eminescu“ o dactilogramă cu texte „judicios alese“ din caietele-manuscris ale surorii sale, pe care le-a prevăzut cu note explicative de natură biografică. Cenzura fratelui stătea sub semnul redimensionării aspectelor cu trimiteri politice (bunăoară, admiraţia autoarei-studente faţă de profesorul Nae Ionescu) şi de atenuare a impactului unor tuşe socotite de el prea severe în descrierea anumitor persoane / personalităţi „încondeiate“ de autoare. Jurnalul a văzut lumina tiparului abia în 1996, dar cu textul „aranjat“ din perspectiva cerințelor anilor ‘80. În cursul pregătirii ediției integrale, apărute în 2015, s-a renunțat, desigur, la toate anterioarele eliminări și reformulări de text, prilej cu care s-a putut constata cu exactitate proporția și natura intervențiilor lui Arșavir. Iată un singur exemplu: alineatul al doilea al consemnării de la data de 13 februarie 1941 („De fapt, M[arieta] e îngrozitor de furioasă, probabil, pe mine, pentru că începe să-şi dea seama că am avut dreptate în tot ce spuneam despre fanatismul lor legionar. Faptul că nu m-a ascultat îl plăteşte acum destul de scump. Lucrul acesta nu l-ar recunoaşte însă odată cu capul şi, din cauza asta, e furioasă pe mine. O enervează că am stat şi continui să stau întotdeauna departe de toate absurdele lor frământări politice. În fond, ceea ce ar vrea este să mă compromit şi eu şi să trăiesc şi eu împreună cu ea stupida şi sociala lor transă. Cum i-ar fi oare posibil să înţeleagă că există şi astfel de transe, infinit ori mai chinuitoare, din otrava cărora se nasc singurătăţile şi amărăciunile. Cum aş mai putea suferi eu pe motive sociale şi politice, când sunt imunizată împotriva lor [de copil] de imensa mea tristeţe şi blestemata asta de luciditate?! Nu m-a interesat nicicând istoria. Trecutul şi viitorul – ca şi prezentul – unei omeniri formate, în marea majoritate, din indivizi făcând mai mult parte din speţa bestiilor decât a oamenilor constituie pentru mine o preocupare egală cu aceea pe care o constituie nu ştiu care mamifere din era terţiară. Nu mă interesează. […]“) devine, în textul „rearanjat“ de Arșavir, alineatul al cincilea, cu următorul conținut: „Sunt evenimente și frământări care nu mă interesează. Dacă n-ar fi H[aig] la mijloc, m-ar durea în coate. Față de frământările pe care le socot sterile, există altfel de transe infinit mai chinuitoare din otrava cărora se nasc singurătățile și amărăciunile. Sunt zvârcoleli împotriva cărora sunt imunizată [de copil] de imensa mea tristețe și blestemata asta de luciditate.“
[3] Un singur exemplu dintr-o multitudine: am utilizat, în traducere, pentru culoare personală, în context local și temporal, termenul „a flana“ (< fr. flaner „a hoinări, a colinda, a cutreiera, a se plimba“), prezent în epocă, dar care nu s-a dovedit viabil în timp (fiind simțit actualmente, limpede, drept franțuzism; l-am mai întâlnit, relativ recent, părând tot o „relicvă interbelică“, la Samuil Rosei, Jurnal întârziat. Simțiri din afara sistemului, Fundația Anastasia, București, 2009, carptim.
[4] Am parcurs cu admirație – și folos – textele acteriene „românești“, în vederea realizării – pe baza aspectelor contrastive româno-franceze – a necesarelor simetrii, a coerenței și continuității stilistice, a compatibilităților semantice.
[5] Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit, ediție integrală îngrijită, traduceri din franceză și engleză, prefață și note de S. Skultéty, Editura Humanitas, București, 2015.Selecția textelor îți dă satisfacția că prezinți cititorului tot ce este mai bun. În cazul lui Jeni Acterian, ai impresia, mai ciudată, că n-ai ales tot ce trebuia – într-atât de multe sunt textele frumoase – de fapt, toate!
[6] Dedicația lui Mircea Eliade este redată de Jeni Acterian în românește.
[7] Haig Acterian (n. ed.).
[8] Cf. proverbul provensal Gau de carriero, doulou d’ostau „În lume bucurie, lăuntric durere“, la care face referire A. Daudet (n. ed.).
[9] Lipsă din manuscris (n. ed.).
[10] Mac Constantinescu (1900–1979), sculptor şi grafician (n. ed.).
[11] „Ce căuta el în acest haos?“ (lb. fr.) (n. ed.).

Lasă un răspuns