Jeni Acterian – „Despre armenitate și rude“

0
321

Cum se spune adesea, rudele nu ți le alegi, ci te pomenești că ele sunt ale tale, moştenite din oficiu, dar poate nu ți-o dorești și nu vrei să ai de a face cu ele. Când ești mai mic, atunci n-ai ce face, așa că trebuie să înduri, iar când crești, cum se vede și la Jeni Acterian, nu-i înghiți pe unii, dar trebuie să continui să înduri, ca să nu rănești familia, sau mândria familiei, adică pe mama, pe tata, pe fraţi, pe bunici şi numeroase alte rude.

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR
Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

Așa se face că, cu mici excepții, Jeni Acterian, o fire critică în sensul bun al cuvântului, prefera să fie în mijlocul prietenilor, pe care îi alegea după afinități elective, așa cum ar spune Johann Wolfgang von Goethe.

Cu toții, să ne vedem și să fim în momentele noastre cele mai intime, cele mai frumoase alături de oameni care ne înțeleg și cu care avem ceva în comun, din punct de vedere spiritual, acei oameni care prin farmecul lor, fără a scoate nici un cuvânt, fără a face nici un gest, ne dau o senzaţie de bine, ne fac să ne simţim în largul nostru, aşa că devenim cu timpul conştienţi de faptul că nu ne leagă doar „datoria sfântă” a sângelui de clan. Că este o dorinţă iluzorie să se păstreze, uneori, legăturile, vezi Doamne, Să nu se piardă familia. Se pare însă că familia armenească Acterian, nu a ținut în mod deosebit la cultivarea limbii strămoșilor. Cei trei frați Acterian nu știau decât câteva cuvinte în limba maternă, fiind, de fapt, asimilați de majoritatea românească. Atitudinea prolegionară a celor doi frați, Haig și Arșavir, a fost, ințial, de mirare pentru noi, deoarece armenii erau minoritari şi nu pe placul mişcării naţionaliste care promova drepturile majorităţii ca o politică de stat. Poate însă că în avântul hiper-naționalist al perioadei interbelice, așa gândeau ei că puteau scăpa de eventuale persecuții ori s-au lăsat de curentul intelectualității de dreapta din România acelor timpuri ori n-au vrut să-şi piardă prietenii români, făcând ce le era pe plac. Oricum, ca efect al acțiunilor interbelice a fraților, Jeni Acterian a simțit nevoia de a-și schimba numele după război, luând numele Jeni Arnotă. Care a însemnat, cel puțin la nivel formal, o îndepărtare de rădăcinile ei. Interesant de știut că mai ales mulți evrei și-au schimbat numele, de frica continuării persecuțiilor din perioada legionară și antonesciană, după cele de-al II-lea Război Mondial. Și nu numai ei – au fost și germani de la noi din țară care – tot de teama persecuțiilor, odată ce mulți au fost deportați în Donbas, la minele de cărbuni, ani de zile – și-au românizat numele de familie.

Vă oferim câteva fragmente din Jurnal care se referă la armenitate şi familie.

 

(ro) Duminică, 2 [octombrie 1938]

Jurnalul unei fete greu de mulțumit, ediție integrală îngrijită, traduceri din franceză și engleză, prefață și note de S. Skultéty, Editura Humanitas, București, 2015
Jurnalul unei fete greu de mulțumit, ediție integrală îngrijită, traduceri din franceză și engleză, prefață și note de S. Skultéty, Editura Humanitas, București, 2015

Sculat târziu. Citit reviste. După-masă, citit câteva pagini din Pedagogia generală. La 4, m-am dus în „vizită“ la rude. Ca să scap de gura mamei. Am stat pe jar, într-o penibilă plictiseală, timp de o oră. Erau mulți și atât de infinit de străini mie, încât aveam senzația că sunt înconjurată de altă specie de animale. Cred că n-aș avea o senzație diferită dacă m-aș găsi între niște papuași. În plus, ar fi, cel puțin, mai neobișnuit. Când am ieșit din casa aceea, aveam aripi. Am alergat pe străzi și am dat buzna în primul cinematograf. […]

(ro) Marți, 4 [octombrie 1938]

Dimineața, Fundație. Răsfoit istorii de filozofie medievală și bârfit cu Mircea B[erindei]. Pe urmă, ne-am dus la casa-muzeu Simu. Văzut un Daumier cu niște oameni în tren sau un vehicul oarecare. Atmosferă foarte „Dickens“. Mi-a plăcut un Grigorescu, reprezentând un tânăr cu o tunică verzuie. Costum elizabetan. După-masă, am încercat să citesc ceva. N-a mers. Au venit și niște rude stupide. M-am îmbrăcat și m-am dus la cinematograf. Veșnicul refugiu la îndemână.

(ro) Vineri, 28 [octombrie 1938]

Dimineața, dormit. După-masă, Fundație, apoi la Al[ice Botez], ca să nu vin acasă. Am umblat pe străzi cu Al[ice] și vorbit multe fleacuri, din cauză că nu mă puteam deloc exprima. Noaptea, iarăși neurastenie din cauza rudelor.

(ro) Sâmbătă, 29 [octombrie 1938]

Dimineața, în pat. N-am putut face absolut nimic zilele astea din cauza continuei enervări a nopților. Îmi este absolut imposibil să dorm cu cineva în cameră. După-masă, am făcut o criză de nervi impresionantă. Aflasem că „rudele“ mai stau două zile. Simt că nu mai pot duce o noapte ca ultimele. Ajung la balamuc. Am ajuns la limită. […]

(ro) Duminică, 30 [octombrie 1938]

Au plecat rudele și am avut o adâncă ușurare. După-masă, m-am dus la Muțica [Buholtzer]. […] Când am venit acasă, i-am găsit pe Marieta, Haig și Țuțea, cei doi din urmă, entuziasmați că stătuseră toată după-masa de vorbă cu Brâncuși. Haig (doar nu degeaba mi-e frate), cu spiritul de exagerație pe care mi-l cunosc numai mie în familie, spune că e cea mai extraordinară personalitate pe care a cunoscut-o. Că e mai mare, în genul lui, decât Enescu etc. etc. […]

(ro) Duminică, 20 [noiembrie 1938]

[…] După-masă, au venit rude și am fost silită să plec, ca să scap de atmosferă. Am intrat în alt cinematograf. […]

(ro) Duminică, 27 [noiembrie 1938]

Dimineața, citit o carte de Knut Hamsun. După-amiază, din Tratatul de logică a lui Goblot. Telefonat la Mircea B[erindei]. Apoi, venit niște rude și Satinic [profesoară de la Notre-Dame de Sion – n.ed.], cu care am vorbit toată după-masa de filme și de rochii. Seara, citit din Goblot.

(ro) Duminică, 25 [decembrie 1938]

[…] Când am sosit acasă (întârziasem), erau la masă Marieta, Haig, Țuțea și niscaiva rude. Ascultat radio, apoi discutat cu Haig, indignat, și Țuțea, admirativ, despre „limitele artei“. […]

(ro) Duminică, 8 septembrie 1940

[…] După-masă, mers la rude (obligat mama – plictiseală). Seara, la Al[ice Botez], învârtit radio. […]

(ro) Marți, 17 septembrie 1940

Prin casă până spre seară. N-am făcut nimic. [Au] fost rude. Spre seară, mers la M[arieta Sadova]. […]

(ro) 1 ianuarie 1941

Terminat cartea lui Gorki. M-am blazat oarecum de „drama rusă“. După-amiază, rude. Noroc de cadouri, că altfel nu i-aș fi suportat. […]

(ro) Luni, 13 ianuarie 1941

[…] Mers la gimnastică, dar nu s-a făcut, din cauza reparațiilor ce se fac în urma cutremurului. Mers la tanti A. și luat masa acolo. Ce tagmă de cretini! Le-aș lua banii și i-aș da afară din țară. Spurcă pământul cu prostia lor. Mi-e imposibil să cred că am rude. Pe cât posed de mult noțiunea de familie, pe atât n-o am pe aceea de rudenie. Mi-e peste putință să stabilesc vreo relație între noi trei și toți armenii ăștia bogați și puturoși. Mi-au fost dintotdeauna nu numai străini, dar prin ei am realizat prima oară ce este aceea a face corvezi. Și continui să le fac aceste corvezi (de două ori pe an, și totuși) din cauza mamei. […]

(ro) Duminică, 9 februarie 1941

Dimineața, prin casă. La masă, M[arieta Sadova], după-masă Emil Botta și rude etc. etc. etc. Plecat puțin cu M[arieta] și Emil spre seară. Simțeam că mă sufoc de plictiseală. În oraș, întuneric și pustiu. A trebuit să mă întorc imediat acasă. La 8½, nu se mai poate circula. Dimineața, venise Barbu [Brezianu] și-mi spusese că portretul meu este și azi expus la „Dalles“. Ne-am dus cu M[arieta], dar tocmai i-l trimisese cuiva, care-l cumpărase. Doamna [Lucia Demetriade-]Bălăcescu ne-a primit foarte entuziast, dar oricum îmi pare rău că nu l-am văzut măcar. Prea mi-a spus toată lumea că e reușit.

(fr.) 7 iunie 1945

[…] Farmecul ciudat al lucrurilor perisabile. Sfâșietoarea, nostalgica splendoare a efemerului. Devin lirică, zău. De atunci… mi-e dor să călătoresc. Nevoia de variație este, la mine, o maladie. Posed asta probabil de la strămoșii mei nomazi. Se pare că stră-străbunicul meu bătea drumurile de-a lungul și de-a latul Asiei și Europei, aducând caravane de mărfuri din Orient spre Occident. Era bogat și-i făcea soției câte un copil de câte ori se oprea o săptămână acasă. Asta trebuie să-l fi amuzat pe bătrân. Mi-l imaginez jovial.

(fr) Joi, 9 august 1945

Un fel de verișoară prin alianță și-a pierdut mințile. Mătușa mea face [din asta] o dramă și, de altminteri, pare că toată familia face o dramă. Trebuie să fi căzut ca un trăsnet în mijlocul acestei burghezii imens de bogate și imens de inerte. Nebunia, ca și adulterul, este ceva rușinos, de care se vorbește în șoaptă și care iese complet din orizontul lor. Am intenția să mă informez în amănunt duminică, la masa de prânz de la mătușa mea. Trebuie să fi fost probabil o criză de isterie.

(fr) 16 august 1945

M-am trezit în panică. […] De-aș putea să mă obișnuiesc cu ideea morții! De-aș putea crede în Dumnezeu! Asta ar fi un lucru admirabil! De-aș putea crede într-o viață după moarte! De-ar putea cineva sau ceva să mă convingă despre asta! Se pare că [verișoara] Adina, de când și-a pierdut mințile, se crede Bunul Dumnezeu. De-aș putea crede că sunt Dumnezeu însuși, chiar de-ar fi cu prețul [pierderii] bunului-simț. Puțin îmi pasă de sănătatea mea mintală! Dacă posedarea unui minți solide se plătește cu prețul acestei atroce lucidități, prefer să fiu nebună. Doar că eu sunt dintre cele a căror nebunie e plină de zbucium, probabil. Gândesc uneori necugetat. […]


* din Jurnalul unei fete greu de mulțumit, ediție integrală îngrijită, traduceri din franceză și engleză, prefață și note de S. Skultéty, Editura Humanitas, București, 2015

Lasă un răspuns