Restitutio in integrum – „Jurnalul unei fete greu de mulțumit“ de Jeni Acterian

1
672

Ediția princeps, integrală și necenzurată a Jurnalului unei persoane greu de mulțumit de Jeni Acterian, admirabil îngrijită de dl. S. Skultety (care semnează, de asemenea, traducerile din franceză și engleză, prefața și notele, ediție apărut la Editura Humanitas, 2015) va trebui de aici înainte privită ca adevăratul text al acestei scrieri cu un destin atît de special, pe măsura destinului tragic al autoarei sale. O scriere care, alături de jurnalul lui Mihail Sebastian, e considerată astăzi – cvasi-unanim – drept o capodoperă a jurnalelor intime ale literaturii române interbelice și nu numai. O capodoperă involuntară, desigur, sortită în principiu focului, și salvată aproape miraculos de fratele supraviețuitor Arșavir. În vederea stabilirii textului, editorul a consultat și reprodus fidel, cu lecțiunile aferente, toate cele 23 de caiete-bloc notesuri-agende păstrate la Arhivele Culturale Române de către Fabian Anton, care le-a obținut în anii `90 de la pictorița Nuni Dona. Întîmplarea face ca, în decursul lungii mele colaborări la Ararat, periodic al Uniunii Armenilor din România, să fi citit – în suplimentul din iulie 2005 al revistei – mai multe pagini necenzurate, recuperate și publicate de Fabian Anton. Ele erau, efectiv, spectaculoase, și dădeau măsura cenzurării „fraterne” a acestui text pe cît de intim, iată, pe atît de incomod. Le regăsim, cu precizările de rigoare, în ediția din 2015.

Paul Cernat
Paul Cernat

Noutățile prezentului ansamblu princeps, restituite în sfîrșit integral, sunt, țin să subliniez, nu doar masive, ci și (pe alocuri) spectaculoase, chiar dacă poate nu în măsura și nu pe intervalul la care ne-am gîndit mulți dintre cei care am comentat jurnalul în varianta lui anterioară. Nu e cu totul exclus să apară unele surprize din manuscrisele aflate la Dobra, județul Hunedoara, unde au fost trimise de Arșavir în anii `50, spre păstrare. Noua ediție, de o amploare apreciabilă, conține oricum peste 200 de pagini suplimentare, iar lectura ansamblului, corelată cu noile traduceri ale textelor în limbi străine, te face să crezi că ai în față o altă carte, pe alocuri o cu totul altă carte decît cea din ediția Doina Uricariu. E drept, printre recuperări se află și mult balast textual – ciorne, citate extrase din diverse opere, ba chiar și un oracol școlar în deschidere. „Balast” – literar vorbind, pentru că totul e important, documentar și biografic vorbind, și totul contribuie la senzația de autenticitate brută, necontrafăcută, prin comparație cu autenticismul binișor regizat de Arșavir.

Însemnările de după 1947 sunt, din păcate, frustrant de puține: arid-telegrafice, mai mult detalii de regie al unor piese; nimic intim, autoarea lor (cu numele de scenă Jeni Arnotă) devine complet de nerecunoscut. Ultimele note datează din februarie 1953, sunt complet anodine și au o relevanță strict documentară. Ele par aproape postume, dintr-o viață moartă sau dintr-o moarte vie. N-ai cum să nu te întrebi ce s-a întîmplat cu Jeni A. după notele atît de pasionate din 1947 – să fie oare teama față de ingerințele noului regim? Să fie altceva? Dar ce? Autoarea nu ne oferă nici un indiciu, lăsînd totul „sub pecetea tainei”. Față de coerența precedentelor trei ediții (Humanitas 1991, 2007, Ararat 1998), prezentul volum are un caracter inform, dar mult mai autentic – îmi vine să spun: „ca viața însăși”. Aflăm, printre altele, din prefața dlui S. Skultety că autoarea și-a intitulat caietele Jurnal intim, titlul deja consacrat – Jurnalul unei fete greu de mulțumit – fiind „creația” lui Arșavir (cu „ontologizarea” strategică binecunoscută din 1991, cînd „ființe” lăsa locul frivolului „fete”). Din rațiuni de expresivitate, ediția de față nu poartă titlul lăsat de autoare. O concesie, dar cred că e mai bine așa.

Știam de mult că Arșavir Acterian a operat, pregătind pentru tipar textul surorii sale, o cenzură nu doar „etică” și „politică” (eliminînd mai multe notații politice antilegionare ale autoarei, dar și considerații prea intime, de natură să afecteze imaginea unor persoane apropiate sau aflate, la acea dată, încă în viață), ci și o „operație estetică”. Textul fasonat de el pentru scena publică arată mult mai literar – aproape ca un roman diaristic, cu un discurs încheiat la toți nasturii, nu în, să zicem, negligé sau nuditate deplină. Nu bănuiam însă defel amploarea acestei cenzurări, care ar putea face oricînd deliciul criticii genetice. Multe însemnări sunt neglijente, debutonate, uneori impudice, cu colocvialisme și mici licențiozități de jeune fille.

Mai tîrziu, viața erotică e consemnată cu brutalități dificil suportabile de cei implicați (dacă prima pasiune a lui Jeni, filosoful Alexandru Dragomir, nu iese tocmai rău, aspirantul S. E. este, eufemistic spus, de compătimit – e vorba, Nota Bene, Alexandru Elian, viitorul mare bizantinolog, iar nu Sandu Eliad, de la Teatrul Evreiesc, cum apare în precedenta ediție). Nu le mai reproduc aici.

Țin să reproduc însă, din dimensiunea „politică” ocultată a jurnalului, un fragment tulburător la adresa Mariettei Sadova și a fraților legionarizați. Fragmentul e plasat la finalul însemnării din 13 ianuarie 1941, în plină rebeliune:

„De fapt, M(arieta) e îngrozitor de furioasă, probabil, pe mine, pentru că începe să-și dea seama că am avut dreptate în tot ce spuneam despre fanatismul lor legionar. Faptul că nu m-a ascultat îl plătește acum destul de scump. (…) În fond, ceea ce ar vrea este să mă compromit și eu și să trăiesc și eu împreună cu ea stupida și sociala ei transă. Cum i-ar fi oare posibil să înțeleagă că există și altfel de transe, infinit mai chinuitoare, din otrava cărora se nasc singurătățile și amărăciunile. (…) Nu m-a interesat nicicând istoria. Trecutul și viitorul – ca și prezentul – unei omeniri formate, în marea majoritate, din indivizi făcînd mai mult parte din speța bestiilor decît a oamenilor constituie pentru mine o preocupare egală cu aceea pe care o constituie nu știu care mamifere din era terțiară…”.

O întreagă discuție ar putea porni de la asemenea secvențe. În rest, personajul e la fel cum îl știm: atașant, strălucitor, inenarabil. Îi datorăm, probabil fără voia ei, una dintre cele mai autentic existențialiste scrieri ale literaturii române și cea mai vie cronică intimă a tinerei generații interbelice. Nu există, la nici unul dintre scriitorii noștri – cu excepția lui Eugen Ionescu – o asemenea angoasă a morții, o asemenea panică metafizică, intens somatizată, față de care Kierkegaard sau Cioran par niște cabotini. O angoasă care coexistă cu o mare bucurie de a trăi clipa și toate „nimicurile” cotidiene, în fine, cu un „absolutism” dramatic al prieteniei și iubirii.

O mențiune specială merită calitatea grafică a acestei ediții pe care o putem numi, aproape de lux: splendidă, ornată cu numeroase facsimile și cu o bogată arhivă foto despre Jeni, familia și prieteni/prietenele ei. Chiar dacă, din motive de spațiu, au fost lăsate pe dinafară corespondența și paginile ludice, cvasi-urmuziene din caietele clubului „Pana Trăznită”, volumul reconstituie o imagine cît se poate de fidelă a diaristei – o intelectuală „privată” excepțională și fără de noroc.

1 COMENTARIU

  1. Excelent număr, excelentă și contribuția domnului Paul Cernat, pe lângă materialele domnilor Șahighian și Skultety. Revista asta capătă greutate pe zi ce trece, prin sumarul fiecărui număr și valoarea contribuțiilor, cum ar zice anglofonii.

Lasă un răspuns