Dinu Luca: „La sfârșitul anilor 1990 am descoperit avangarda chineză”

0
767

Dinu Luca este cel mai tînăr dintre cei trei traducători români ai scrierilor lui Mo Yan, dar primul care s-a apropiat de un text al lui, în 2008. În toamna anului 2012, când scriitorul chinez devenea laureat al premiului Nobel pentru literatură, una din cărţile lui, Obosit de viaţă, obosit de moarte, tradusă de Dinu Luca se afla sub tipar şi a putut fi lansată la Târgul de carte Gaudeamus. Absolvent al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, secţia limbi şi literaturi orientale (chineză), Dinu Luca şi-a început activitatea didactică la facultatea pe care a absolvit-o, iar cea de traducător abordînd unul dintre cele mai dificile texte clasice, Dao de jing. Deşi în prezent predă la „National Taiwan Normal University, Graduate Institute of European Cultures and Tourism” şi are o bogată activitate ştiinţifică, continuă să transpună în limba română romane ale avangardiştilor chinezi.

Dintre traducerile din limba chineză menţionăm: Laozi, Cartea despre Dao şi Putere cu ilustrări din Zhuangzi, traducere din limba chineză, introducere, note și comentarii, Humanitas, 1993; Mo Yan, Sorgul roşu, traducere din chineză, Humanitas, 2008; Mo Yan, Obosit de viaţă, obosit de moarte, traducere din chineză, Humanitas, 2012; Su Tong, Lumea de orez, traducere din limba chineză, Humanitas, 2015.

Deşi activitatea didactică este atât de complexă şi cere atât de multă muncă de pregătire pentru fiecare oră, aţi dedicat timp şi traducerii din chineză. De ce v-aţi apropiat în primul rând de Dao de jing?

Sînt mulți ani de cînd m-am gîndit prima oară să traduc Dao de jing — nu mai e mult și se fac treizeci. Călătorind cu mintea la mine cel de atunci, cred că răspunsul corect la întrebarea dvs. ar fi că am tradus Dao de jing de teamă. De teamă că parcursul meu din facultate se încheie fără ca eu să fi apucat să mă apropii îndeajuns de textele esențiale. De teamă că se încheie o etapă și că nu m-am confruntat de dinăuntru, cu adevărat și de unul singur, cu niciunul dintre marile repere ale culturii chineze. În fine, de teamă că las o lume fascinantă, pe care am avut privilegiul să o descopăr în China în librării și în biblioteci, să-mi rămînă străină — este vorba de lumea filologiei clasice (sau moderne) chineze, a exegezei minuțioase, a filigranului comentarial sau, dacă vreți, a „chinezăriei” intelectuale cele mai profunde. În fața acestor temeri, probabil întărite de întregul context în care m-am trezit în primăvara anului 1990 — beneficiar al unei burse în China care îmi permitea doar să visez la cărți, nu să le și cumpăr, supus unei discipline universitare stricte și trebuind să mă gîndesc la un subiect pentru lucrarea de licență pe care urma să o susțin peste un an — , am ales Dao de jing. O primă versiune a fost gata relativ repede și a reprezentat anexa de la lucrarea de licență (dedicată limbajului în Dao de jing), peste cîțiva ani apărînd și traducerea de la Humanitas.

Manuscris (cerneală pe mătase) al Dao de jing, al doilea secol î.Hr., descoperit la Mawangdui. Sursa: Mawangdui Silk Manuscript Volume First, Wen Wu Publishing, Beijing, China, 1980-03
Manuscris (cerneală pe mătase) al Dao de jing, al doilea secol î.Hr., descoperit la Mawangdui. Sursa: Mawangdui Silk Manuscript Volume First, Wen Wu Publishing, Beijing, China, 1980-03

Aţi putea menţiona care au fost cele mai mari dificultăţi întâmpinate în traducerea Dao de jing?

Îmi e greu să menționez detalii concrete după atît de mulți ani, mai ales că, între timp, am mai vizitat o dată în detaliu textul (în 2007, fără a publica însă traducerea) — drept care amintirile mele s-ar putea să se amestece. Mi-au rămas totuși în minte o sumă de dificultăți generale, pe care le-am abordat într-un fel în 1993, în altul în 2007 și pe care le-aș aborda acum într-o a treia manieră. Prima dintre aceste dificultăți ține de chestiunile de critică textuală — un domeniu în care filologia chineză și cea occidentală nu îmi par a se afla în deplină convergență. În acest sens, nu cred că aș mai avea astăzi nechibzuința de a încerca să „stabilesc” o ediție (în îndelunga, dar — aș spune acum — problematica tradiție a studiilor care informau traducerea mea din 1993). Aș regîndi, de asemenea, cu mai multă circumspecție decît am făcut-o în 2007 poziționarea fragmentelor descoperite la Guodian față de manuscrisele de la Mawangdui și de tradiția textuală. Aș petrece de asemenea o bună bucată de vreme parcurgînd remarcabilele studii dedicate culturii Chu sau, în genere, culturii manuscrise pre-Han publicate în ultimii cinci-zece ani. Însumînd, dificultățile legate de ideea de text în cazul Dao de jing pe care le-am resimțit acum două decenii și jumătate nu s-au diminuat deloc, dimpotrivă, nu au făcut decît să se nuanțeze și să se ramifice.

O altă dificultate pe care am perceput-o mai pregnant decît în cazul tuturor celorlalte texte pe care le-am echivalat în română privește poziția traducătorului în cazul unei text atît de deschis ca Dao de jing — atît de mișcător, istoricește vorbind, atît de laconic, dar și atît de „greu”, atît de încărcat de istorie comentarială și hermeneutică, nu numai în tradiția chineză, ci și în cea occidentală. Este vorba, desigur, de cuțitul măcelarului și de imposibilul ascuțiș fără de grosime. Sau, dacă vreți, de textură: o țesem cînd aceasta lipsește, „corectînd” și „suplimentînd” alături de exegeza clasică și, mai ales, de cea din prima jumătate a secolului 20? Tindem să o facem mai diafană (traducînd rima, să zicem, cu riscul însă de a isca disonanțe și deturnări) sau îi reprezentăm exact așa-zisele asperități (căutînd, de pildă, imposibile echivalențe pentru regionalismele din Chu)?  Cît netezim, cît nivelăm? Nu cred că m-a frămîntat ceva mai mult, dincolo de un context sau altul, în anii în care am lucrat la Dao de jing.

Cu siguranţă, pasajele a căror rezolvare v-au adus multe satisfacţii au fost numeroase. Aţi putea aminti măcar unul?

Nici una dintre multele confruntări de atunci cu textul nu mi-a rămas pregnant în minte peste ani. Îmi amintesc însă că, nu de puține ori, rămîneam blocat în jurul unui pasaj sau al altuia zile la rînd. Problemele nu erau produse atît de descifrarea propriu-zisă (deși au existat și din acestea), cît de necesitatea de a hotărî între lecturile posibile. Chiar primul capitol al textului, după cum știți, e necruțător în acest sens. Cert este că nu am predat manuscrisul pînă nu am fost convins că fiecare dintre opțiunile mele are o bază temeinică. În texte pe care am lucrat mai recent, cum sînt de pildă Wenxin diaolong, Huainanzi, Shiji, Hanshu sau diverse rapsodii, m-am confruntat în schimb cu situații în care o asemenea bază e greu, dacă nu imposibil, de dobîndit. Fiecare rezolvare personală rămîne, în asemenea situații, prilej de mulțumire, dar și de îndoială. Țin minte în acest sens structurile scurte, de patru caractere, în zan-urile din Wenxin, de pildă, sau de trei caractere, în cîteva pronunții sibilinice din ultimele capitole din Shiji sau Hanshu. În acest ultim caz, un prieten sinolog mi-a găsit echivalările inacceptabile — deși porneau de la glose prezente repetat în exegeza contemporană — , un altul le-a apreciat…

Cum se face că în ultimii ani v-aţi îndreptat atenţia spre texte din literatura contemporană?

Interesul meu pentru literatura contemporană provine de la sfîrșitul anilor 1990, cînd am descoperit avangarda chineză și experimentele extraordinare ale unui Yu Hua, Su Tong, Mo Yan sau Can Xue. Am predat mulți ani un curs de literatură chineză post-1949, suplimentat o vreme de un seminar de traduceri în cadrul căruia lucram cu studenții anului IV direct pe o sumă dintre textele acestor scriitori. În 2001, și apoi ceva mai tîrziu, am și tradus și publicat cîteva proze ale lor; pe de altă parte, am coordonat destul de multe lucrări de licență dedicate avangardei sau altor autori din anii 1980–1990, cîțiva dintre foștii mei studenți rămînînd pasionați de această literatură și devenind la rîndu-le traducători. Pe acest fundal au venit și traducerile din Mo Yan, Su Tong sau Ma Jian. Dincolo de plăcerea de a lucra pe texte atît de speciale, mă deranja mult și reticența cititorilor români față de o mare literatură, reticență semnalată de altfel limpede de absența cvasi-totală a echivalărilor din literatura chineză contemporană de pe piața românească de carte din anii 1990–2000. M-a bucurat enorm că Nobelul lui Mo Yan a redus sau poate chiar eliminat reținerile cititorilor români față de literatura chineză de astăzi.

Ce probleme ridică trecerea de la traducerea din limba chineză clasică la cea din limba contemporană?

În toți acești ani, am tradus, publicînd sau nu, și din limba veche și din cea contemporană, dar n-am resimțit dificultăți deosebite la trecerea de la una la alta. Textul clasic necesită, desigur, o disciplină anume în felul în care este abordat și tratat, precum și o atenție specifică la nuanțe, amîndouă diferite de solicitările la care te supune lucrul pe text modern. Pe de altă parte, acesta din urmă te obligă să fii extrem de atent la registru, să respecți complexități sintactice și idiosincrazii lexicale, să cumpănești bine între ce păstrezi în zona exoticului (cîteva caractere chinezești figurează de pildă ca atare în echivalările din Mo Yan și în Su Tong) și ce domesticești („Yama, regele iadului” în Obosit de viață… înlocuiește o combinație de tip „Yama” + notă de subsol). De asemenea, trebuie să surprinzi cum se cuvine specificitățile stilistice și să iei hotărîri importante în privința lor: păstrezi, de pildă, dialogurile nemarcate ale lui Su Tong?; decupezi sau nu, ca traducător, frazele nesfîrșite prin care de Lumea de orez se construiește uneori ca simplă juxtapunere de bucăți complet nelegate între ele și în care oricum ești obligat, ca cititor, să pui ordine (participînd așadar la scrierea textului)? Revenind însă la întrebarea dvs., cred că atîta vreme cît plăcerea traducerii rămîne vie, dificultățile de adaptare sau readaptare la un mediu sau la celălalt sînt în mare măsură neglijabile.

Scriitura lui Mo Yan nu se lasă uşor transpusă în altă limbă, dar cititorilor le-aţi oferit lecturi foarte incitante. Puteţi să ilustraţi printr-un scurt pasaj în română şi chineză o problemă de traducere care v-a solicitat mai mult?

Avangardei, ca semn al pasiunii subversive de care se găsește animată cînd își lansează atacurile insidioase la adresa autorității de orice fel, îi place mult să se joace cu timpul, și mulți scriitori, ca Su Tong sau Can Xue, folosesc cu măiestrie limba pentru a tulbura siguranțele cititorului în acest sens; același lucru se petrece în primele pagini din Sorg, unde temporalitățile se amestecă și unde am ezitat mult înainte de a face opțiunea finală. Aici și sintaxa e uneori dificil de urmărit în detaliu, în cîteva instanțe dezvoltîndu-se, mi s-a părut mie, destul de nefiresc, de parcă Mo Yan însuși era înecat de șuvoiul prea bogat al celor pe care vroia să le spună. În genere însă, dificultățile cele mai însemnate pe care le-am întîmpinat nu au fost legate de echivalarea unui pasaj întreg, ci de identificarea sensului regionalismelor din Shandong, pe care nici măcar dicționarele specializate nu le consemnează, sau de descifrarea unui număr de elemente legate de civilizația rurală ori urbană din China secolului 20. Aici mi-a fost de ajutor internetul, care mi-a permis de pildă să aflu cum își poreclesc cei din Shandong vecinii sau să descopăr cum arătau pieptănăturile la modă în anii 1960. Exemplele de acest gen sînt destul de numeroase (mai ales cînd e vorba de utilizările dialectale ale unor termeni altminteri uzuali în chineza standard) și pun multiple probleme atît cititorilor nativi (după cum am constatat cînd mi-am bombardat prietenii cu liste întregi de contexte problematice, cerîndu-le să mă lămurească) și traducătorilor (după cum am aflat verificîndu-mi opțiunile cu variantele la care au ajuns traducătorii de limbă engleză sau franceză ai lui Mo Yan). Mo Yan însuși e probabil conștient de acest lucru: Noël Dutrait, renumitul traducător al multor autori chinezi contemporani în franceză, povestea că Mo Yan își împarte traducătorii în buni (cei care-i scriu să-l întrebe ce a vrut să spună într-un context sau altul) și ceilalți (care nu-i scriu și deci nu ajung să priceapă exact sensul unui pasaj sau al altuia). Cum nu i-am scris niciodată lui Mo Yan… Dincolo de glumă, este interesant că am întîmpinat dificultăți similare atît în cazul traducerii din Ma Jian (unde nefamiliaritatea cu cultura tibetană, la fel ca și lipsa unor echivalări de tradiție în română pentru terminologia budistă, mi-au pus multe probleme) cît și în al celei din Su Tong (unde oralitatea cu iz ușor de mahala s-a lăsat mai greu surprinsă decît cea, mai frustă, a lui Mo Yan). Dar asemenea provocări — parte, de bună seamă, din experiența fiecărui traducător — nu fac desigur decît să sporească farmecul acestei întreprinderi care ne fascinează, și pe dvs. și pe mine, atît de mult.

Lasă un răspuns