Încă o filă în dosarul „După 30 de ani”: Traducerile

0
45

În cursul anului trecut, revista România literară a propus un supliment tematic dedicat celor treizeci de ani care s-au împlinit de la căderea regimului comunist. Alături de perspectivele de ordin istoric și politic, au mai fost puse în discuție presa, literele, artele și educația din acest interval. În cadrul perspectivei asupra literelor și artelor ar fi fost poate bine-venită și o repede-privire asupra situației traducerilor din 1990 încoace.

Marina Vazaca

Pe lîngă faptul că în cultura română, prin veche tradiție, după cum se știe, s-a tradus mult și cu spor, dincolo de aportul substanțial, binecunoscut și el, al traducerilor pentru evoluția limbii literare moderne și dincolo de contribuția traducerilor la menținerea sănătății noastre intelectuale și a tonusului speranței în anii întunecați, ar mai trebui avută în vedere o realitate care este legată de oferta foarte generoasă de traduceri de pe piața de carte actuală. Și anume că, deloc întîmplător și deloc neglijabil pentru argumentarea rolului traducerilor și în acești ultimi treizeci de ani, toate editurile care s-au înființat după dispariția cenzurii, în dorința de a recupera ceea ce fusese interzis și, în același timp, pentru a ține pasul cu creația contemporană universală, au mizat cel mai mult (și au cîștigat) pe indefectibila tradiție a traducerii și pe potențialul reprezentat de buna reputație profesională a traducătorilor. De unde și interesul de a privi spre traducerile făcute în România în condițiile libertății. Ideal ar fi ca aprecierea lor să se bazeze și pe investigarea felului în care s-a remodelat sistemul editorial din România, cum s-a configurat comanda editorială sau cum funcționează ea mai mult sau mai puțin aleatoriu, dar de care traducătorul, spre deosebire de scriitor, depinde integral. Există aici multe zone de umbră, dar și zone luminoase spre care e preferabil să privim acum.

Dacă privim așadar spre lumină, trebuie să recunoaștem că, datorită libertății și ritmului în care se traduce de treizeci de ani încoace, probabil că sîntem pe cale de a recupera tot ce ne-am fi dorit să avem tradus în limba română și nu am avut pînă în 1989, atît în materie de literatură de ficțiune de toate genurile, cît și în materie de memorialistică, filozofie, teologie, psihanaliză, analiză socio-politică, studii de istorie, istorie a artei și multe altele; iar asta în paralel cu conectarea la creația autorilor contemporani din toate aceste domenii. Oricîte exemple mi-ar veni în minte pentru a ilustra această efervescență, ele sînt îndată blocate de ideea nedreptății pe care aș face-o prin omiterea altora. Este evident însă că traducerile susțin și acum piața de carte din România, după cum cel mai bine se vede în „vitrina” celor două tîrguri anuale, și că doar cantitatea mare de titluri deconcertante, bestselleruri de-o zi sau pur și simplu maculatură, bruiază din păcate evidențierea numeroaselor texte importante, oricum prea multe ca să le putem face față într-o viață, dar care vor spori zestrea noastră culturală pe termen lung. Și asta contează, de fapt. În toată această aventură foarte reconfortantă este și apariția unei noi generații de traducători, capabili să răspundă tuturor provocărilor, atît lingvistice, cît și tematice. Se remarcă în mod special, pe de-o parte, cei care s-au orientat spre noul pol de putere al lumii – China –, care se dovedește foarte interesant și din perspectiva creației literare contemporane, sau spre alte literaturi exotice, precum cea japoneză, turcă sau arabă; pe de altă parte, se remarcă cei temerari, care, împotriva tuturor curentelor potrivnice, continuă să se specializeze în limbi clasice. În ambele direcții, exista însă deja o tradiție și valoroși înaintași formatori. Și mai reconfortant încă este gîndul de perspectivă mai îndelungată că din imensa acumulare de traduceri din toate limbile, și din toate domeniile, efectuate în toți acești ani de numeroșii traducători dedicați muncii lor, limba română, ca și în secolul al XIX-lea, va ieși în cîștig. Acum, ca și atunci, pentru limba română deschisă brusc unor teritorii pînă nu demult inaccesibile sau interzise, traducătorul este exponentul tendințelor de înnoire a limbii, făcînd și oficiul de decident sensibil și de arbitru al dreptei măsuri în materie de echivalări idiomatice și împrumuturi lingvistice; adeseori, tot traducătorul girează, prin folosirea în premieră, intrarea în dicționar a unor cuvinte noi, după cum pe altele le respinge și le discreditează, făcînd apel la resursele propriei limbi, pe care le combină novator. În lupta destul de firavă și de puțin concertată care se duce împotriva degradării limbii române, traducerile alcătuiesc totuși o redută pe care se poate conta. Evoluția limbii române se poate aprecia foarte elocvent și prin scrutarea limbii traducerilor, prin compararea mai vechilor traduceri cu cele noi, în special cînd e vorba de aceleași texte, și cînd aceste texte sunt din categoria capodoperelor. Iar în acești ultimi treizeci de ani și cantitatea retraducerilor a fost apreciabilă, dintre ele distingîndu-se cîteva titluri pe care francezii le-ar numi „far” și pe care nu mă pot opri să nu le citez, lista fiind desigur incompletă: Iliada și Odiseea și, de asemenea, Eneida, retraduse de Dan Slușanschi, integrala Shakespeare a cărei retraducere de către echipa coordonată de George Volceanov se încheie curînd, Divina Comedie, din care Răzvan Codrescu a retradus deja Infernul, într-o ediție bilingvă (după ce Marian Papahagi a oferit, și el, propria versiune, tot după 1989), Confesiunile Sfîntului Augustin, retraduse tot într-o ediție bilingvă de Eugen Munteanu, opera poetică a lui François Villon retradusă de Romulus Vulpescu după propria versiune, Don Quijote retradus de Sorin Mărculescu, Dostoievski din a cărui operă Antoaneta Olteanu a retradus mai multe romane, sau În căutarea timpului pierdut de Proust revăzut de aceeași traducătore, Irina Mavrodin, sunt tot atîtea evenimente majore, a căror glorie ar putea părea doar de-o zi, pentru că deocamdată se pierd în vacarmul mediatic uniformizant, dar cărora timpul le va decanta valoarea.

Pînă cînd o evaluare critică de perspectivă va aprecia contribuția traducerilor la „creșterea” limbii noastre literare și la cultura noastră în general – și ea va trebui făcută la un moment dat, oricît de laborios va fi – aș propune, în spiritul unei dreptăți fie ea și de conjunctură față de traduceri și traducători, ca fiecare să încerce să-și alcătuiască un Top 30 al celor mai valoroase titluri de literatură universală (incluzînd aici și filozofia) traduse în ultimii treizeci de ani și un Top 30 al scriitorilor secolului al XXI-lea aduși în limba română în același interval. Și se va vedea cu atît mai limpede cît am cîștigat și prin traduceri în acești ani.

Lasă un răspuns