Despre bucuria traducerii

0
33

Cartea În numele familiei, consacrată de Sarah Dunant creșterii și descreșterii familiei Borgia, începe în Florența, epicentrul Renașterii italiene, și te poartă prin toată Italia, alături de personaje faimoase și controversate, precum Cesare și Lucreția Borgia și tatăl lor, devenit papa Alexandru VI, sau Niccolò Machiavelli. A fost o bucurie s-o citesc și s-o traduc.

Irina Bojin
Irina Bojin

Întâi m-a bucurat titlul, asupra căruia nu trebuia intervenit. Mi s-a întâmplat de destule ori să nu pot traduce un titlu ca atare: fie că nu suna bine în română, fie conținea un joc de cuvinte sau o aluzie la un fapt arhicunoscut în limba-sursă, dar care, transpus în română, ar fi necesitat o notă de subsol, fie că, pur și simplu, nu părea să închidă în el tot sensul cărții. În cazul acestui roman, spun cu mâna pe inimă, nu se putea găsi un titlu mai potrivit; niciodată o traducere mot à mot nu mi-a făcut mai multă plăcere.

O calitate remarcabilă a textului este că, deși scris în engleză, evocă în mod izbitor limba subînțeleasă a povestirii – italiana. Cred că este cea mai convingătoare sugestie pe care o poate face un scriitor, dincolo de reconstituirea contextului istoric, a personalității personajelor etc. De aceea, traducând, mi-am permis să folosesc un număr mai mare de cuvinte pe care altminteri le-aș fi ocolit, fiindcă în acest fel am considerat că mă apropii mai mult de italiana subînțeleasă (de exemplu, vicisitudini, misiune, capricioasă, radios, fervoare, larghețe, ovații…)

În același timp, fiind atât de bine scrisă, cartea m-a făcut să doresc mai mult. E unul dintre marile câștiguri ale traducătorului. Drept care, în timp ce o traduceam, am citit, între altele, Principele lui Machiavelli (în minunata traducere a Ninei Façon – un câștig în sine), m-am documentat despre Vatican și Oficiul Papal și așa mai departe.

Am avut parte și de un mic episod detectivistic, pornind de la un cuvânt. Într-o zi, în timp ce lucra în Palazzo della Signoria ca funcționar al Republicii florentine, Machiavelli se gândește fugar la artistul care cioplea de nouă luni la o statuie a lui David dintr-un „block of flawed marble”. Nu știam ce fel de defect avusese acel bloc de marmură, așa că am căutat detalii despre celebra statuie a lui Michelangelo; am citit despre artist; apoi despre tehnicile sculpturii și materialele folosite; despre diferitele tipuri de marmură, caracteristicile și defectele ei; am recitit până și povestea biblică a lui David și Goliat. Până la urmă, am aflat că blocul de marmură de Carrara era crăpat; fiind și foarte îngust, era foarte greu de prelucrat, drept care primul artist angajat de Signorie să facă o statuie a lui David (un mesaj politic trimis dușmanilor Florenței) a fost nevoit să renunțe. Michelangelo, pe atunci în vârstă de douăzeci și șase de ani, a găsit o soluție, integrând spărtura între torsul și brațul drept al statuii.

Cele două fragmente de mai jos sunt reprezentative, fiecare în felul său, pentru atmosfera epocii, reconstituită de Sarah Dunant în volumul În numele familiei, Humanitas Fiction, Raftul Denisei.

Mărire și disperare. La fel ca bogăția și sărăcia, există una alături de alta în Roma. Dar contrastul e și mai violent în Castelul Sant’Angelo*, aflat pe malul Tibrului.

Când se plictisește de camerele lui din Vatican, aici se retrage papa, venind fără să fie văzut pe pasajul din vârful zidului care duce la acest mausoleu fortificat. Etajele superioare sunt luxoase; au fost de curând restaurate și decorate cu o grădină pe acoperiș, ferestre de sticlă, fresce și tapiserii pe pereți și vase în care ard ierburi aromate ca să parfumeze aerul și să gonească insectele.

Și temnița din subteranele castelului a fost renovată. Au fost săpate câteva carcere la adâncime și mai mare, mai întunecoase, fiecare având în mijloc o groapă cu apă, în care să se înmulțească șobolanii, așa încât prizonierii să fie nevoiți să se agațe de o platformă îngustă de teamă să nu cadă înăuntru. Cadavre putrezite s-au mai văzut în clădire, doar a fost mormântul împăratului Hadrian. Dar el măcar era mort când a ajuns acolo.

Celulele în care sunt închiși frații Manfredi sunt din fericire uscate, și pe fereastra îngustă, tăiată oblic, intră un fir de lumină, îndeajuns cât să poată deosebi ziua de noapte. Într-o cameră dorm, și în cealaltă își petrec ziua. Cei doi tineri au făcut tot ce le-a stat în putere ca să rămână în viață aici, sperând că norocul nu i-a părăsit cu totul. Nu toți prizonierii mor în celule și singura lor vină a fost că aveau ceva ce-și dorea cu ardoare Cesare Borgia: orașul Faenza.

În anul de când sunt încarcerați, temnicerii aproape că i-au îndrăgit. Au o lăută și câteva cărți și țin pe lângă ei un servitor care gustă mâncarea de fiecare dată înainte s-o mănânce ei, deși nu ca să le spună dacă e bună la gust. La început, au mai tras nădejde că vor fi eliberați. Astorre Manfredi, în vârstă de șaisprezece ani, a renunțat la titlul de duce de Faenza în schimbul promisiunii că viețile le vor fi cruțate și al propunerii de a se alătura armatei lui Borgia. Propriii lui cetățeni l-au sfătuit să nu facă acest pas, dar tunurile bubuiau, și în oraș nu mai erau câini care să fie mâncați.

De cum au dat mâna cu ducele Borgia ca să pecetluiască înțelegerea, au și fost puși în lanțuri.

De câteva luni, fratele mai tânăr – nu are decât doisprezece ani – a căzut într-o stare de melancolie. Plânge adesea și vorbește fără șir prin somn. Astorre Manfredi e mai rezistent. Face exerciții fizice, se plimbă înainte și înapoi prin celulă, se roagă regulat și, până când nu i-au luat instrumentele de scris, i-a trimis zilnic o misivă papei. Nu epistole plângăcioase, ci simple și elocvente, asigurându-l de loialitatea lui și de credința în Dumnezeu și rugându-l să li se îngăduie să plece din țară și să trăiască în pace altundeva.

Papa, care nu-i purta pică, le citea îndurerat, așa că, la un moment dat, a cerut să nu-i mai fie trimise. Acum, Manfredi scrijelește poezii pe zidurile celulei. A auzit de unii care s-au izbit cu capul de podea ca să poată ieși din închisoare și îi e teamă să nu facă și fratele lui la fel. Cât despre el, până acum a făcut față disperării.

În ziua aceea, când ușa se deschide și Cesare Borgia intră în cameră, își dorește să fi avut ceva cu ce să-și tundă barba.

— Fratele meu și cu mine suntem la ordinele tale, duce Valentino. – Știe, fără îndoială, ce urmează, dar va fi micul lui triumf să nu arate că a înțeles. – Suntem gata să mărșăluim alături de tine, neclintiți în loialitatea noastră față de tratatul negociat de noi cu bună credință acum cincisprezece luni.

— Și eu aș vrea să-l pot onora, răspunde Cesare, alegându-și cu grijă vorbele. Chiar aș vrea. Însă nu pot. Și e mai bine să-ți spun pe șleau. Am așteptat cât am putut și am amânat acest moment, dar, după cum știi mai bine ca oricine, siguranța orașului Faenza cere să aibă un singur conducător.

— Dar eu nu însemn nici o amenințare pentru tine, spune Astorre, arătând cu mâna spre zidurile temniței.

— Ești în viață.

Acum intră și Michelotto și închide ușa, trântind-o cu piciorul. Băiatul, care rămăsese într-un colț și urmărise scena cu gura căscată, începe să geamă, și se prăbușește din picioare, cu mâinile încleștate la piept.

— Nu-ți fie teamă, frate, spune Manfredi cu glas tare, fără să-și ia ochii de la Cesare. Voi fi alături de tine până la capăt. Duce Valentino, Faenza e a ta. Nu mai pot face nimic ca s-o salvez. Nici pe ea, nici pe mine. Un singur lucru îți cer. În numele lui Dumnezeu și al familiei.

Face un pas spre el. La celălalt capăt al celulei, Michelotto mârâie, însă Cesare îl amuțește cu un gest.

Manfredi se apropie și mai tare, cu capul plecat, și vorbește repede, cu jumătate de glas, ca să nu-l audă decât Cesare. Când termină ce are de spus, îl privește drept în ochi și întinde mâna cu îndrăzneală. După ce șovăie câteva clipe, Cesare scoate pumnalul din teacă și i-l întinde. Michelotto înjură în barbă, dar nu face nici o mișcare.

Manfredi se întoarce, ascunzând pumnalul sub braț, și se apropie de fratele lui, care stă ghemuit într-un colț și geme.

— Hai, frate, uită-te la mine. – Se apleacă în fața lui. – Nu. Uită-te la mine. Așa. N-au să-ți facă nimic, înțelegi? Hai, acum ridică-te. Să te pregătești. Vezi, e așa cum ți-am promis. Ai să scapi de aici. Hai, ridică-te. Așa. Așa, acum stai drept, ca să arătăm dușmanilor noștri din ce plămadă sunt făcuți cei din familia Manfredi.

Băiatul se supune, trage umerii înapoi, fără să-și ia ochii de la fratele lui. Astorre îl prinde într-o îmbrățișare sălbatică și înfige iute pumnalul, cu vârful în sus, în partea stângă a pieptului, drept în inimă. Băiatul scoate un țipăt înăbușit. Astorre îl ține strâns și îi vorbește fără încetare, o litanie de cuvinte de laudă și de alint, și îl susține când băiatul se lasă în cuțit.

Sarah Dunant

Michelotto mormăie din nou. Nu așa face el treaba.

Nu durează mult. Alunecă împreună la pământ, Astorre își ia fratele în brațe și îl ține așa, în timp ce gemetele de agonie se sting și moartea pune stăpânire pe el.

Când totul se termină, în cameră se lasă tăcerea, ca și cum ar fi cu toții impresionați de gravitatea plecării băiatului de pe lumea asta. Apoi, se aude din nou vocea lui Manfredi, dar nu rostește vorbe de consolare, ci o rugăciune.

— De ajuns, spune Cesare dintr-o dată mânios. S-a terminat. Ai avut ce-ai vrut. Dacă vrei iertarea lui Dumnezeu, atunci va trebui să mori ca s-o capeți.

E uimitor cum cineva care a fost cândva cardinal poate fi în așa măsură potrivnic rugăciunii.

În clipa următoare, se năpustesc toți trei. Manfredi, cu pumnalul întins ca o baionetă, se aruncă la Cesare, care e însă prea departe ca să fie atins. Oricum, n-ar fi putut ajunge la el, fiindcă Michelotto, mai iute decât ei doi, e deja în spatele lui și îi trece garota de oțel peste gât.

Îi trage capul înapoi și, în același timp, îl izbește peste picioare, îndoindu-se spre spate, ca să-l ridice de la pământ. Pumnalul cade cu zgomot pe dalele de piatră. În timp ce tânărul se zbate și horcăie, încercând disperat să apuce firul de oțel cu mâinile, Cesare apucă pumnalul și se întoarce spre el. Rămâne în fața trupului care se zbate, cu un rânjet sardonic pe față.

Michelotto smucește din nou garota, care pătrunde prin piele și scoate strigătul lui de luptă atunci când un șuvoi de sânge începe să se prelingă de sub firul de oțel. Capul lui Manfredi cade într-o parte, parcă rupt, și Cesare se apropie ca să termine treaba. Așa cum se cade când moare ultimul vlăstar al unei dinastii, curge o groază de sânge.

— Ai riscat prea mult, spune Michelotto, suflând greu, ostenit după ce a pus cadavrele unul peste altul. Dacă se mișca mai repede? Sau te înjunghia pe tine în locul lui frate-său?

— N-ai deloc încredere în natura umană, Miguel. Aș fi putut prezice ce va face din clipa când am dat mâna cu el pe câmpul de bătaie, spune Cesare cu ochii strălucind, căci a trecut ceva vreme de când a luat direct parte la un omor și uitase cum îi bate inima și cum îl îmbată priveliștea. Dacă marea nu m-a putut dovedi, ce sorți de izbândă ar avea un băiat înarmat cu un cuțit? Nu uita că m-am vindecat de sfrenție, de care nimeni nu se vindecă. Cu fiecare pas pe care îl fac intru în istorie.

Se leagănă înainte și înapoi pe picioare, asemenea unui boxer, și îi trimite un croșeu rapid lui Michelotto, în timp ce hohotele lui de râs răsună în celula stropită de sânge.

Veneția. Palate decorate cu dantelării de piatră, soarele lucind pe apă, bărci aurite și orice lux imaginabil, adus din cele mai îndepărtate colțuri ale pământului. Ce întâmplare minunată că a venit tocmai de acolo. Și cât de minunat e el însuși! Un poet patrician, care poate preschimba un compliment în versuri, nu e interesat de tunuri sau târfe și stăpânește la perfecție regulile după care poți face curte unei mari-doamne, căsătorită cu un duce. Exact ce trebuia ca să redea doamnei lor strălucirea de altădată și să aducă bucurie în viața ei. Ce deștept e bătrânul Strozzi! Doamnele s-au adunat în jurul bătrânului șchiop, îmbrăcat în culori țipătoare, ca un papagal, și l-au copleșit cu complimente, făcând mare caz de gustul lui în toate cele. Ce se mai bucură să fie iarăși în compania unor bărbați, cât le-au dus dorul. Mai ales a unor curteni rafinați cărora nu le displace bârfa.

— Să știți că e considerat cel mai bun scriitor al vremii lui, le șoptește Strozzi, în timp ce se îndreaptă spre salonul scăldat în lumina lumânărilor. Sunt zeci de femei la Veneția îndrăgostite de el. De fapt, chiar acum lucrează de zor la o operă epică dedicată naturii acestui sentiment.** Ascultați-mă pe mine, va schimba viitorul poeziei italiene. Iar Ferrara este locul ideal ca să-și continue scrisul. Pun rămășag că va fi încântat să-i arate lucrarea doamnei ducese.

Și așa a început o idilă poetică.

— Vă rog să vă închipuiți scena. Într-un amurg, curtenii stau în grădină, la răcoarea unei fântâni arteziene. Subiectul discuției lor sunt cele trei aspecte ale iubirii: chinurile ei, bucuriile și cea mai mare iubire dintre toate, care trece dincolo de înțelegerea omenească. Fiecare ipostază e susținută de un bărbat, pe care doamnele îl întrerup cu strigătele lor. Aerul din Asolo are o dulceață a lui și dezbaterea se prelungește până târziu în noapte…

Bembo se oprește ca să le dea răgaz să vadă cu ochii minții scena evocată de el. În jurul lui, asistența e vrăjită.

— Curteanul Perottino ia cuvântul primul și se lansează într-o diatribă împotriva iubirii omenești, care îi pare a întrupa toată decăderea și răul din lume.

— Stai! îl întrerupe Lucreția nerăbdătoare. Îl cheamă Perottino, nu? Un nume care, dacă îl rostești repede, sună cam ca Pietrobembo, nu credeți? În orice caz, seamănă mult mai mult decât cu… cum îi zice? … Gismondo, căruia i-ai încredințat apărarea iubirii. Cu alte cuvinte, te-ai inclus în poemul tău, signor Bembo? Asta înseamnă că ai suferit și dumneata chinurile pe care le descrie.

Doamnele încuviințează cu strigăte de bucurie. S-au regăsit cu totul în femeile din poezie și lenevesc cu ele în lumina amurgului de vară, chiar dacă, de fapt, se află în fața unui foc zdravăn, încins în vila unde Bembo și-a stabilit locul de lucru. Are să fie bine primit la curte, însă muncește cu multă seriozitate și, când vremea a fost mai bună, casa lui Strozzi, înconjurată de păduri și grădini, i-a oferit cadrul perfect pentru poemul lui bucolic. Dar acum, când iarna a început să-și arate colții, ar cam trebui să se gândească la întoarcerea acasă.

— Orice poet se inspiră și din viața lui, nici nu s-ar putea altcumva. Însă aș zice – sau, mai bine zis, îmi place să cred – că argumentele lui Perottino merg mult mai departe. El leagă amore – iubirea – de amara – amărăciune. Fiecare crește din cealaltă și el ne arată cum focul iubirii distruge și corupe, hrănind ura, gelozia, vrajba și deznădejdea.

— Cu toate astea, eu cred că pune cea mai multă patimă când vorbește de suferințele lui personale, zice Lucreția, malițioasă. Vorbele lui ne ard la fel de mult ca pe el. Nu încape îndoială că sunt spuse în aceeași măsură de om și de poet.

— Da! Da! Aici chiar te-a atins, Bembo, strigă Strozzi, în timp ce doamnele aplaudă. Ai face bine să muți locul acțiunii din Asolo în Ferrara, să știi. Numele locului ales de tine nu e nici pe departe la fel de plăcut urechii și, pe deasupra, nimeni nu știe unde se află.

Râd cu toții. E a treia întrunire a societății neoficiale de poezie din Ferrara și doamnele Lucreției, măcar că nu sunt prea înclinate spre studiu, arată o sete de învățătură egală cu plăcerea de a o vedea pe ducesa lor că se simte atât de bine.

— Am o întrebare, signor Bembo, flutură Nicola din mână, zâmbind nerăbdătoare. Dacă dragostea e așa de rea precum spui, atunci de ce anticii aveau un zeu al iubirii? Cum poate iubirea să fie rea?

— Doamnelor… nu e cinstit, spune Bembo și ridică mâinile ca și cum s-ar preda. Ați citit deja poemul.

— Ba nu, mă jur, paginile n-au fost decât în mâinile mele, protestează Lucreția. Am vorbit de el, fără îndoială, dar n-am pomenit deloc de Cupidon. A, uite că l-am numit acum!

Bembo oftează, prefăcându-se că se supără.

— Atunci m-ați lipsit de toate drepturile. O las pe doamna ducesă în locul meu, să-mi prezinte argumentele. Sunt sigur că o va face mai bine decât mine.

— Prea bine, spune Lucreția și îndreaptă spatele, ca un declamator. Poetul nostru… cum să-i spunem? Perottino Pietro Bembo vede în Cupidon simbolul a tot ceea ce e rău în dragoste. Întâi, e un copil, condiție la care sunt reduși toți bărbații. Apoi, lucru de rușine, e în pielea goală, și, la fel ca el, îi dezbracă pe toți cei care-i cad pradă. Are aripi și îndrăgostiții cred, în nesăbuința lor, că pot zbura. Și are un arc cu săgeți, care vorbește de rănile pe care le lasă iubirea.

— Bravo, spune el încet. Nu mai am nimic de zis.

— Chiar că nu mai ai, încuviințează Strozzi, ridicându-se de pe scaun. Deși data viitoare am aprecia mai multe argumente în favoarea iubirii. Și acum, eu unul aș vrea să-mi dezmorțesc picioarele strâmbe. Poate că unele dintre doamne ar dori să mă însoțească. Am cerut să ni se aducă răcoritoare în salon.


* Castelul Sant’Angelo, inițial Mausoleul împăratului Hadrian, a cărui construcție a fost terminată în anul 139 d.Chr., a fost ulterior folosit de papi ca fortăreață.
** Gli Asolani (it.), Oamenii din Asolo, un tratat în trei cărți, în formă de dialog, scris de Pietro Bembo, cuprinzând dialoguri imaginare despre iubire.

Lasă un răspuns