Yu Hua, Ziua a șaptea

0
31
traducere și prezentare de Luminița Bălan
traducere și prezentare de Luminița Bălan

Yu Hua este unul dintre cei mai apreciați scriitori chinezi contemporani, fiind, totodată, un reprezentant de seamă al avangardismului literar chinez din anii ’80. Treptat însă, Yu Hua a renunțat la experimentalismul inițial și s-a îndreptat spre realismul cu accente critice. Creația sa, tradusă în peste patruzeci de limbi străine, cuprinde cinci romane, șase volume de nuvele, precum și o serie de volume de eseuri. Una dintre temele predilecte în scrierile sale este rezistența chinezilor în fața istoriei tumultoase, autorul încercând să aducă în prim-plan specificitatea etnică, trăsăturile psihologice, calitățile, dar și tarele neamului său. Dincolo de poziția critică adoptată adeseori, în povestirile lui Yu Hua transpar valorile umane universale, căci, mai mult decât orice, scriitorul încearcă să surprindă, adeseori cu umor și compasiune, esența ființei umane, să reflecte suferințele oamenilor, dar și strategiile supraviețuirii lor. Este primul scriitor chinez care a primit Premiul James Joyce (2004), la care se adaugă numeroase premii și distincții naționale și internaționale. Romanul Ziua a șaptea (2013), apărut recent în traducere românească la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, dezvăluie o poveste emoționantă – călătoria lui Yang Fei între viață și moarte, pe fundalul unui tablou necruțător al lumii chineze contemporane.

Cei din zona VIP discutau despre cât de scumpe fuseseră veșmintele lor și urna funerară, pe când cei de pe scaunele de plastic făceau comparații să vadă cine a scos un preț mai mic și a izbutit să achiziționeze cele mai bune lucruri. Pe rândul din fața mea, stăteau doi, din discuția cărora am aflat că amândoi cumpăraseră veșmintele de la același magazin cu obiecte funerare, dar unul plătise cu cincizeci de yuani mai puțin.

— Nevastă-mea nu se pricepe să se târguiască la preț, a spus ca pentru sine cel care cheltuise mai mult, însoțindu-și vorbele cu un oftat.

Am observat că cei din zona mea purtau toți veșminte funerare – unele erau tradiționale, în stilul dinastiilor Ming și Qing[1], altele erau moderne, în stilul tunicilor chinezești din vremea lui Mao sau al costumelor occidentale. Eu însă purtam o pijama albă, în stil chinezesc, cu nasturi în față și tare mă mai bucuram că, atunci când ieșisem pe ușă, îmi dădusem seama cât de nepotrivit era paltonul acela lălâu pe mine, așa că mă schimbasem cu pijamaua albă. Chiar dacă arătam prost îmbrăcat, puteam să mă strecor și eu lângă cei care stăteau pe scaunele de plastic.

Dar eu n-aveam urnă, nici măcar vreuna ieftină, de genul „Întoarcerea la rădăcini” sau „Tristețe Nemărginită pentru vremurile trecute”. Neliniștea începuse să pună stăpânire pe mine. Oare unde avea să ajungă cenușa mea? Avea să fie împrăștiată în largul mării? Era cu neputință, pentru că acela era locul unde se ducea cenușa oamenilor măreți – transportată cu un avion special sau păzită de o navă militară, pentru ca apoi să fie împrăștiată în mare, în suspinele și bocetele familiei. Cenușa mea avea să fie scoasă din cuptor, adunată cu mătura și fărașul, pentru ca apoi să fie aruncată la cazanul de gunoi.

Un bătrân care stătea alături s-a răsucit și s-a uitat un pic la fața mea, după care a întrebat surprins:

— Nu ți-ai curățat trupul? Nu te-ai aranjat?

— Ba mi-am curățat trupul, am răspuns eu. M-am curățat singur.

— Fața ta…, a spus bătrânul. Ți-a ieșit ochiul stâng, ai nasul strâmb și bărbia foarte alungită.

Mi-am adus aminte că atunci când îmi curățasem trupul, uitasem de față, drept care am zis rușinat:

— Așa-i, nu m-am aranjat.

— Ai tăi sunt cam neglijenți, a continuat bătrânul. Nici nu te-au aranjat, nici nu te-au machiat.

Mă simțeam nespus de însingurat. Yang Jinbiao, tatăl care mă crescuse, se îmbolnăvise de o boală necruțătoare și se prăpădise pe neașteptate în urmă cu mai bine de un an. Părinții mei biologici, aflați într-un oraș din nord, la mare depărtare, habar n-aveau că eu în clipa aceasta eram deja într-o altă lume.

O femeie de lângă mine, care trăsese cu urechea la discuția noastră, mi-a cercetat hainele cu privirea și a spus:

— Cum se face că arăți de parcă ai fi îmbrăcat cu o pijama?

— Sunt îmbrăcat cu o haină funerară, am zis eu.

— Haină funerară? a întrebat ea, cam neîncrezătoare.

— Eu am un veșmânt mortuar, a răspuns bătrânul. Când spui „veșmânt mortuar”, îți pare că sună mai bine, ca și cum ar fi de bun augur.

Eu am luat aminte la fețele celor doi și am băgat de seamă numaidecât că amândoi aveau un strat consistent de machiaj, de parcă se pregăteau mai degrabă să urce pe scenă, interpreți într-un spectacol, nu să meargă la cuptor pentru incinerare.

Unul dintre cei care așteptau pe scaune i s-a adresat nemulțumit bărbatului îmbrăcat în haine de culoare albastră:

— Aștept de atâta timp și nu mă strigă nimeni!

— Tocmai este condus pe ultimul drum primarul, a răspuns bărbatul. De dimineață au apucat să incinereze trei, după care s-au oprit, ca să intre întâi primarul în cuptor. Abia după ce iese el vă vine și dumneavoastră rândul.

— De ce trebuie să așteptăm întâi să fie incinerat primarul și abia pe urmă să ne vină nouă rândul? s-a interesat unul dintre cei care așteptau acolo.

— Habar n-am.

— Câte cuptoare aveți? a întrebat cineva.

— Două – unul este de import, iar celălalt este produs autohton. Cel de import deservește VIP-urile, în timp ce cuptorul autohton este pentru dumneavoastră.

— Nu cumva primarul este VIP?

— Ba da.

—Primarul are nevoie de două cuptoare pentru incinerare?

— Primarul ar trebui să folosească cuptorul de import.

— Cuptorul de import deja a fost păstrat pentru primar. De ce mai trebuie să i se păstreze și cel autohton?

— Asta nu mai știu. Știu doar că au fost oprite ambele cuptoare.

Un VIP din zona fotoliilor și-a fluturat mâna către lucrătorul îmbrăcat cu hainele albastre, iar acesta s-a dus degrabă la el.

— Cât mai durează ceremonia de rămas-bun organizată pentru defunctul primar? l-a întrebat acel oaspete important.

— Nu mi-e foarte clar, a zis lucrătorul. Apoi, a făcut o mică pauză și a continuat: Cred că mai este un pic. Vă rog să aveți răbdare și să așteptați.

Unul care întârziase pentru incinerare tocmai intrase și, auzind discuția lor, s-a oprit în mijlocul culoarului, după care a spus:

— În oraș, toți funcționarii, de la mic la mare, plus funcționarii din toate districtele, și aceia de la mic la mare, peste o mie de oameni cu totul, își iau rămas-bun de la defunctul primar, unul câte unul. Nu pot să grăbească pasul, ci merg încetișor. Unii mai și varsă lacrimi.

— Dar ce este așa nemaipomenit la un primar? s-a interesat cel care aștepta, fără prea multă convingere în glas.

Cel care întârziase a continuat:

— A început totul de dimineață, când s-au închis principalele străzi din oraș, iar mașina funerară care îl transporta pe primar a pornit foarte încet, în ritmul unui om care străbate drumul la pas. De aceea, cele câteva sute de mașini care veneau în cortegiu au parcurs un drum de o jumătate de oră în mai bine de o oră și jumătate. Acum, principalele străzi sunt tot închise și vor fi deschise abia după ce urna funerară a primarului va ajunge acasă.

În oraș, toate bulevardele mari erau închise, ceea ce însemna că, inevitabil, celelalte străzi erau extrem de aglomerate. Atunci, mi-am adus aminte de accidentul de mașină pe care îl văzusem de dimineață, pe când mergeam prin ceața groasă, precum și de haosul stârnit după aceea. Și mi-am amintit cum, în urmă cu două săptămâni, în ziare și la televizor erau numai știri despre moartea subită a primarului. Explicația oficială fusese aceea că primarul s-a îmbolnăvit de inimă pe neașteptate, din pricina surmenajului, și de aici i s-a tras sfârșitul. Versiunea neoficială, care circula pe internet, spunea că primarul tocmai se afla în pat, într-un apartament de serviciu dintr-un hotel de cinci stele, cu o damă de companie și exact în momentul orgasmului, a făcut un atac de cord. Tânăra s-a speriat așa de tare că a luat-o la fugă pe culoar urlând, fără să-i mai pese că era în fundul gol.

I-am auzit pe oaspeții importanți din zona fotoliilor confortabile discutând despre mormânt. Despre același lucru comentau și cei de pe scaune, însă, în timp ce aceștia din urmă aveau un mormânt de un metru pătrat, ceilalți aveau de la un mu[2] în sus. Probabil că, auzindu-i, un oaspete de pe fotoliu a zis cu voce tare:

— Cum este cu putință să stai într-un mormânt de numai un metru pătrat?

În momentul în care cei de pe fotolii s-au încins la discuții despre luxul lor uluitor, peste zona scaunelor de plastic s-a așternut liniștea deplină. Cinci dintre cele șase VIP-uri aveau morminte amplasate pe vârful unui munte foarte înalt, ceea ce le îngăduia să stătea cu fața spre mare, cufundați în nori. Erau morminte luxoase, de unde puteau admira atât peisajul montan, cât și pe cel maritim. Cel de-al șaselea avea mormântul pe valea unui munte cu păduri bogate, pârâiașe cu apa cristalină și ciripit de păsărele. O stâncă naturală, înfiptă acolo în urmă cu sute de ani, ținea locul pietrei funerare. El spus că în zilele noastre se pune preț pe hrana organică, dar iată că el avea parte de o piatră funerară organică. Doi dintre cei de pe fotolii aveau pietre funerare ca niște monumente în miniatură – unul reprezenta o grădină în stil chinezesc, celălalt – o vilă în stil occidental. Alți doi aveau pietre funerare oficiale, lăudându-se cu faptul că ei nu se afișau cu chestii pompoase de genul acesta. Ultimul dintre ei a spus ceva surprinzător pentru toată lumea, și anume că piatra lui funerară este o reproducere întocmai a Monumentului Eroilor Poporului din piața Tian’An Men, doar că fraza dăltuită în stilul caligrafic al lui Mao Zedong – „Recunoștință veșnică eroilor poporului” – a fost schimbată în „Recunoștință veșnică tovarășului Li Feng”. Caracterele „tovarășul Li Feng” fuseseră căutate de familia lui în textele caligrafiate de însuși președintele Mao și reproduse întocmai, fiind apoi sculptate pe piatra funerară.

— Chiar eu sunt tovarășul Li Feng, a ținut să precizeze el, ca să fie limpede pentru toată lumea.

— E cam periculos să ai o asemenea piatră funerară! a spus cineva. Într-o bună zi, o s-o pună la pământ guvernul.

— Guvernul deja a investit bani ca s-o monteze, a răspuns Li Feng, foarte sigur pe el, doar că ziariștii n-au voie să facă publice aceste informații. Rudele mele au trimis acolo doisprezece polițiști care să păzească piatra funerară ca pe ochii din cap. Doisprezece oameni – taman bine, înseamnă o trupă. Or, cu asemenea protecție, eu cred că pot să dorm liniștit.

Deodată, lămpile montate pe două rânduri în sala de incinerare s-au aprins brusc, iar amurgul s-a transformat în amiază, bărbatul îmbrăcat cu haină de culoare albastră pornind în grabă către poartă.

Atunci și-a făcut apariția primarul, purtând un costum occidental de culoare neagră, cu cămașă albă și cravată neagră la gât. S-a apropiat, fără să aibă nici cea mai vagă expresie pe chip, însă machiat cum se cuvine, cu sprâncenele negre și groase, iar buzele date cu un ruj roșu aprins. Imediat a fost întâmpinat de un bărbat îmbrăcat cu haine de culoară albastră, care l-a condus cu multă solicitudine:

— Domnule primar, vă rog să veniți să vă odihniți un pic în sala de lux pentru VIP.

Primarul a încuviințat ușor din cap și l-a urmat. Sala avea două uși batante uriașe, care s-au deschis ușurel și tot ușurel s-au închis în urma primarului.

Oaspeții de pe fotolii au fost brusc reduși la tăcere, căci se pare că sala de lux pentru VIP era incomparabil mai bună decât zona de fotolii, destinată oaspeților de seamă. Iată că banii deveneau umili în fața puterii.

În zona noastră cu scaune de plastic se vorbea când mai tare, când mai în surdină, căci discuțiile se purtau în continuare pe tema mormântului. Toată lumea se plângea că un mormânt a ajuns să fie mai scump decât o locuință. Într-un cimitir înghesuit peste măsură și aflat la mare depărtare, un mormânt de numai un metru pătrat ajungea, în mod surprinzător, la nici mai mult, nici mai puțin de treizeci de mii de yuani, cu drept de proprietate doar pe douăzeci și cinci de ani. Chiar dacă prețul caselor era mare, de bine de rău aveai drept de proprietate pe șaptezeci de ani. Unii care așteptau incinerarea s-au arătat foarte indignați, pe când alții erau copleșiți de griji, întrebându-se ce vor face după douăzeci și cinci de ani. Era de presupus că, dacă în douăzeci și cinci de ani creștea prețul mormintelor, familiile n-aveau cum să mai poată prelungi dreptul de proprietate pe locul respectiv. Prin urmare, cenușa lor avea să ajungă nici mai mult, nici mai puțin decât îngrășământ pe ogor.

— Nici să mori nu mai poți să-ți permiți! a spus cu durere în glas unul care stătea pe rândul din față, în așteptarea incinerării.

— Nu trebuie să vă mai gândiți la ce va fi apoi, a spus cu blândețe în glas bătrânul care stătea lângă mine.

După aceea, el mi-a povestit că, în urmă cu șapte ani, cheltuise trei mii de yuani, ca să-și cumpere un mormânt de un metru pătrat, iar acum prețul acelui loc sărise la treizeci de mii de yuani. Era foarte bucuros că la vremea aceea avusese o intuiție extraordinară, fiindcă, dacă ar fi fost să-l cumpere acum, în mod cert nu și l-ar mai fi putut permite.

— În șapte ani, a crescut prețul de zece ori, a conchis el, oftând.

La un moment dat, în sala unde se aștepta incinerarea au început să fie strigate numerele, semn că de acum se isprăvise cu primarul. Urna în care îi puseseră cenușa, acoperită cu steagul partidului, a fost așezată cu grijă în mașina funerară, de culoare neagră, care a pornit cătinel pe drum. În urma ei, câteva sute de limuzine veneau, și ele, în același ritm domol. Drumurile blocate răsunau a jale… Oaspeții importanți aveau un număr cu litera V în față, în timp ce numerele noastre, ale oamenilor de rând, erau precedate de litera A. Poate că pentru un VIP de rangul primarului exista vreo altă literă sau poate că asemenea personaje n-aveau nevoie de nici un număr, cine știe!

Au intrat mai întâi cei șase oaspeți din categoria V, după care au început să fie strigați cei din categoria A. Exact așa cum spunea cel îmbrăcat în haine albastre, la foarte multe numere nu răspundea nimeni – uneori erau strigați mai bine de zece, unul după altul, și nici un răspuns. Deodată, l-am observat pe cel îmbrăcat în haine albastre, pe culoarul de lângă mine. Mi-am ridicat privirea către el și atunci a strigat din nou cu voce sfârșită de oboseală:

— Toți cei care n-au răspuns când le-a fost strigat numărul sunt fără mormânt.

Cum eu n-aveam urnă funerară, nici mormânt, m-am întrebat în sinea mea: „Atunci de ce a trebuit să vin aici?”

Apoi, am auzit numărul A64, care era chiar numărul meu, dar nu m-am ridicat. După ce a fost strigat de trei ori, s-a trecut la numărul A65, moment în care s-a ridicat femeia care stătea lângă mine. Era îmbrăcată cu o haină funerară tradițională, parcă în stilul dinastiei Qing, cu mâneci largi care-i fluturau încoace și-ncolo în timp ce se îndepărta de noi.

Bătrânul de lângă mine aștepta și tot vorbea. Spunea că, deși mormântul lui se afla într-un loc îndepărtat, unde se ajungea destul de greu cu mijloacele de transport în comun, totuși peisajul de acolo era deosebit, având un lac nu foarte mare în față și câțiva copaci tineri, plantați recent. A ținut să precizeze însă că, odată ajuns în locul acela, nu avea să-l mai părăsească niciodată, așa că, până la urmă, depărtarea și transportul anevoios chiar nu mai reprezentau o problemă. După aceea, s-a interesat în ce cimitir se află mormântul meu.

— Eu n-am mormânt, i-am răspuns, scuturând din cap.

— Păi, dacă n-ai mormânt, unde o să te duci? a întrebat el surprins.

Am simțit în clipa aceea cum trupul meu se ridică și mă poartă afară, părăsind sala de așteptare a crematoriului.


[1] Ultimele două dinastii din istoria imperială a Chinei – dinastia Ming (1368–1644) şi dinastia Qing (1644–1911). Bărbaţii purtau la vremea aceea robă lungă.
[2] Unitate de măsură tradiţională pentru suprafeţe, echivalentă cu aproximativ 200 de metri pătraţi.

Lasă un răspuns