Comunitatea traducătorilor, Partea a II-a

0
177

III

Spunerea (Le dire). Și pornind de la ideea acestei spuneri, voi deduce ceea ce trebuie sǎ fie, îmi pare, ținta cititorului și cea a traducǎtorului.

Traducere de Fabiana Florescu
Traducere de Fabiana Florescu

Aceea a cititorului, mai întâi și mai precis, aceea a criticului. Sigur, criticul poate face tot ce dorește. Și dacǎ el decide sǎ vadǎ într-un poem un simplu document supus unei cǎutǎri pe care el a hotǎrât sǎ o întreprindǎ, aceea, spre exemplu, a istoricului, a psihanalistului ori a sociologului, îi va fi îngǎduit sǎ opereze în materia verbalǎ tot felul de decupaje care-i vor revela acolo planuri de semnificație și despre fiecare dintre ele îi vor dezvǎlui structurile semnificante utile necesitǎților sale. El va putea sǎ se intereseze astfel în legătură cu impactul nevrozei în scrierea Annabel Lee sau în cea a Domeniului d’Arnheim la Edgar Poe, asupra influenței convingerilor religioase specifice epocii elisabetane în teatrul lui Shakespeare, sau asupra vechilor orientǎri politice la un scriitor sau altul: analizǎ, în acest caz, pe care ajung sǎ o întreprindǎ de altfel însuși poeții, așa cum Rimbaud râdea pe seama unui anume domn de Kerdrel în poezia Ceea ce i se spune poetului în legǎturǎ cu florile. Aceste lecturi parțiale au o rațiune de a fi atâta vreme cât se știu parțiale, atestând prin aceastǎ acceptare a relativitǎții lor cǎ poezia nu se reduce la semnificațiile extrase din profunzimea textualǎ.

Și nimic nu mai împiedicǎ cititorul sǎ se joace cu frazele pe care textul i le oferǎ spre lecturǎ, punând în relație un element sau altul pentru construcțiile care determinǎ propriul sǎu vis. Dar atunci trebuie ca interpretul sǎ înțeleagǎ – sau sǎ înțelegem noi pentru el – cǎ realizeazǎ ceva grav. A lǎsat sǎ se înțeleagǎ, de fapt, cǎ a respectat poemul ca poem, cǎ a lucrat doar pentru a revela polisemia care ar constitui și abundența sa. Dar, în realitate, ce a fǎcut dacǎ nu sǎ se dedice rețelelor de semnificație acolo chiar unde ar fi trebuit sǎ recunoascǎ preeminența unei spuneri, și sǎ știe a aminti faptul cǎ aceastǎ spunere este specificǎ poetului, vorbirii fǎrǎ de care poezia nu ar fi posibilǎ? Sǎ ne lǎmurim: aceastǎ activitate a lecturii în principal ludicǎ nu este dezvoltarea progresivǎ a substanței poemului, este necunoașterea vocației poetului de a da sens vieții, de a fi responsabil de aceasta, și este deci cenzura poeticii. Ceea ce explicǎ de ce dǎm dovadǎ de o așa mare neliniște în fața exegezelor care sunt cu siguranțǎ ingenioase dar care nu ne șocheazǎ mai puțin prin plǎcerea, evident, gǎsită în raționamentele lor, în timp ce acestea mascheazǎ ceea ce este totuși esențialul. Mǎ gândesc astfel la lecturile poemului Pisicile de Baudelaire; sau la acele câteva poeme de Paul Celan pe care am hotǎrât sǎ le considerǎm eliptice, ce ne-ar permite sǎ adǎugǎm tot ceea ce vrem din semnificațiile presupuse ca fiind ascunse.

De fapt, dacǎ vrem sǎ citim un poem pentru ceea ce este cu adevǎrat – adicǎ o intuiție cu siguranțǎ estompatǎ, atunci când nu este compromisǎ, în cazul celui care scrie acolo, de alte elemente pe care le urmǎrește vorbirea – cu alte cuvinte, dacǎ vrem realmente sǎ descifrǎm poezia ca poezie, trebuie sǎ uitǎm, cel puțin în primele clipe, toate acele eforturi ale analizei parțiale și toate acele jocuri pe text: cǎci spunerea, ceea ce am numit spunere, este, în acest plan al specificificității poeticului, cea care conteazǎ, singură care conteazǎ. Câteodatǎ aceastǎ spunere este cât se poate de simplǎ, am amintit-o deja, este pe cât de simplǎ pe atât de explicitǎ, se aseamǎnǎ înțelepciunii colective pânǎ la punctul în care pare un truism; spunerea, spre exemplu, conchide așa cum face Yeats în Among School Children cǎ viața spiritului și cea a corpului trebuie sǎ fie același „dans”. Aceasta este o idee ce poate pǎrea mai puțin nouǎ decât este de admirabilǎ expresia ei și totuși nu-i cere un efort mai redus cititorului care este în ochii mei poezia însǎși: a-i da acestei gândiri plenitudinea sensului sǎu, reprezentându-se cu mijloacele vieților noastre, în sânul sensibilitǎților noastre, situațiilor de viațǎ pe care ea le reprezintăǎ, – și a le reinventa, în acest fel, a le recolora, reexalta, dându-le în noi intensitatea pe care n-o mai aveau.

Și e adevǎrat, câteodatǎ se întâmplǎ ca aceastǎ spunere a poemului sǎ fie ascunsǎ, obscurǎ, și sǎ se caute în formulǎri nesigure, care solicitǎ mai întâi analize ce le-am putea desemna ca fiind textuale. De aici reiese cǎ, mergând spre poem, vom risca sǎ ne rǎtǎcim, sǎ fim în dezacord cu alți cititori, la fel de precauți totuși fațǎ de ceea ce este poetica, ba chiar sǎ ne trezim prizonieri ai prestigiilor lecturii multiple, acum mai seducǎtoare ca niciodatǎ. Dar atenție! Aceste divergențe, aceste pericole, vor putea chiar și în acest caz, sǎ nu fie exercițiile prin excelențǎ ludice de care am vorbit, este posibil sǎ nu sublinieze faptul cǎ trebuie sǎ numim poezie pluralitatea textualǎ, deorece în aceste tatonǎri nimic nu împiedicǎ menținerea ideii existenței unui adevǎr al poemului, o spunere pe care fiecare dintre noi trebuie sǎ caute în mod onest sǎ o cunoascǎ, gata sǎ rectifice modul sǎu de gândire dacǎ altcineva îi dovedește cǎ a decriptat mai bine, cǎ a înțeles mai bine. În cazul dificultǎților de interpretare, trebuie sǎ avem în minte faptul cǎ poemul a fost locul unei experiențe care a încercat sǎ fie rostitǎ, care nu a reușit decât pe jumǎtate, dar care, pentru faptul de a se fi încurcat, nu a fost mai puțin un singur gând, atât în cǎutarea sinelui cât interesatǎ în primul rând de asentimentul cititorului. Ținta acestuia din urmǎ este urmǎtoarea: a nu uita cǎ nevoia poeziei, în cazul celor care o creeazǎ, este și problema unui adevǎr partajabil.

IV

Și misiunea traducǎtorului? Ei bine, dacǎ acesta nu este un simplu istoric, dacǎ nu vrea doar sǎ ne facǎ a ști care erau în Divina Comedie numele și uneltirile interlocutorilor lui Dante în infern sau în purgatoriu, dacǎ vrea sǎ traducǎ poezia ca atare, trebuie și el sǎ admită cǎ primul obiect al atenției sale nu trebuie sǎ fie labirinturile semantice ale materiei textuale, ci ritmul, muzica versurilor, entuziasmul materiei sonore, care i-au permis poetului sǎ depǎșeascǎ în cadrul frazei planul în care cuvântul este înainte de toate un concept. Și pentru a fi astfel atent, ce îi trebuie lui dacǎ nu sǎ se lase cuprins el însuși, în mod naiv și imediat, de aceastǎ muzicǎ, pentru ca ea sǎ trezeascǎ în el – în el, cel care va rosti iar sensul – aceeași stare poeticǎ, aceeași „stare muzicalǎ” creată de către poet ? Sǎ știe astfel sǎ asculte, sǎ rǎspundǎ, sǎ reacționeze: și o muzicǎ, de acum înainte o muzică a lui, se va naște în el, de aceastǎ datǎ în sânul propriei sale limbi, va pune stǎpânire pe cuvintele traducerii sale în curs de desfǎșurare și un drum se va deschide spre experiența Prezenței, spre cunoașterea vieții, pe care numai aceastǎ muzicǎ a cuvintelor o putea face posibilǎ. – Dupǎ care nu mai are importanțǎ dacǎ aceste ritmuri noi se diferențiazǎ prin prozodie, prin timbru, de ritmica specificǎ operei originale: cǎci esențial este ca un adevǎrat raport cu materialul sonor sǎ se stabileascǎ în cazul traducǎtorului devenit poet, și destul de vane îmi par tentativele care se chinuie sǎ imite în francezǎ metrica lui Keats sau pe cea a lui Yeats. Cu siguranțǎ forma operei participǎ la intuiția sa de ansamblu și trebuie din aceasta sǎ simțim sensul. Dar traducerile făcute picior metric cu picior metric, rimǎ cu rimǎ restrâng supǎrǎtor spontaneitatea traducǎtorului; și în orice caz, nicio limbǎ nu este capabilǎ în materie de prozodie sǎ se exprime prin structurile unei alte limbi. Ceea ce este necesar, este ca accederea la muzica versurilor sǎ suscite o stare grație cǎreia, conștiința traducǎtorului adâncindu-se în sine, simplificându-se, spunerea poemului sǎu sǎ devinǎ clarǎ, evidentǎ, iar din acel moment își propune, își propune o trăire în toată puterea cuvântului: o trăire pe care, dacǎ traducǎtorul o face a sa, nu va fi cu siguranțǎ, în anii ce vor urma, o piedicǎ în munca sa! Cǎci prin cuvintele pe care știm sǎ le folosim în propria noastrǎ existențǎ se scriu cel mai bine poemele. Și nu traducem bine decât dacǎ putem participa în mod plenar la ceea ce dorim sǎ traducem.

Rezumând: traducǎtorul nu trebuie sǎ se lase prins în capcana pluralitǎții semnificațiilor din text; ceea ce trebuie sǎ facǎ, în fața acestei polisemii pe care o conștientizeazǎ, este sǎ retrezeascǎ unicitatea spunerii sale în persoana care reprezintǎ mișcarea în sine prin care poetul știuse de acum sǎ o transfere în semnificația sa fǎrǎ fond. Doar cu prețul acesta, printr-o activitate a Eului aspra sinelui prin traducere, poezia va fi durabilǎ. Iar în ceea ce privește semnificațiile care rezidǎ în consistența textualǎ, ele vor fi prezentate privirii traducǎtorului ce lucreazǎ din chiar unghiul prin care autorul însuși le întâlnise, suferise, uneori le dominase: ceea ce nu ar fi fost cea mai nefericitǎ modalitate de a se descurca printre ele, de a le înțelege, de a constata cǎ semnificațiile sunt active și în viața pe care aceștia o duc și de a-și asuma la rândul lor riscul pe calea cǎutatǎ dincolo de ele.

Și de altfel cititorul – nesatisfǎcut de modul prin care un traducǎtor a parcurs nivelul semnificației într-un poem care-l intereseazǎ – va putea întotdeauna sǎ reînceapǎ procesul, ceea ce, dacǎ se plaseazǎ la rândul sǎu sub semnul specific poeticului, va declanșa de la o traducere la alta o devenire. Cititorul chiar și de această dată va permite aceste depǎșiri fǎrǎ sfârșit pe care le numeam tradus, fǎrǎ a mai fi vorba acum de a juxtapune lecturile, pentru o desfǎșurare treptatǎ a corpului textual în care fiecare dintre acestea ar fi fost un parcurs, ci va aborda din perspective diferite masivul în centrul cǎruia, în opera originalǎ, se înalțǎ mai sus intuiția prezenței pe care se fundamenteazǎ poezia decât discursul conceptului. Aceastǎ experiențǎ a prezenței, a evidenței este rarǎ și repede uitatǎ în banala societate. Trebuie deci sǎ îi oferim cât se poate de multe ocazii, pentru care nu ne este de ajuns doar creația poeticǎ din cadrul societǎții în care o trǎim. Și este astfel de preferat ca marile opere ale poeziei universale, acelea care atestǎ în mod vizibil poetica, sǎ fie constant reconsiderate, redescoperite de cǎtre traducǎtori capabili: schimbǎrile din conștiința lumii, datorită evoluției civilizației, le cer acestor noi interpreți sǎ reia studiul anumitor poeme, urmând alte scopuri, mai accesibile epocii lor. Reînceperea, în tradusul (le traduire) acestora din urmǎ, nu este decât nevoia de a retrǎi prin vorbire un moment nou în istoria afirmării prezenței, în sine neistoricǎ, pe care au îndeplinit-o aceste opere. Și cum acest reînceput este de asemenea, în aceleași zile ce mǎsoarǎ timpul societǎții, încercarea celor ce scriu poezie pornind doar de la ei înșiși, traducǎtorii și poeții nu se vor simți deloc diferiți. Ei formeazǎ aceeași comunitate.

Acum o remarcǎ asupra acestui aspect. Atunci când vorbeam ceva mai devreme de comunitatea traducǎtorilor așa cum o concepe gândirea care identificǎ poezie și text, ceea ce se prolifera acolo, am vǎzut, era speranța de-a descifra ceea ce e implicit în texte, de a aduce la suprafața unei noi lecturi rețelele subterane ale elementelor lor semnificante. Traducǎtorul ar potența puțin câte puțin vorbirea, scoțând la ivealǎ noi puteri ale ei, noi tǎrâmuri verbale, lucrând așadar la îmbogățirea unei limbi ce-ar sta în puterea minții și, în fine, ar repara dezastrul Babel. Dar vedeți acum critica pe care pot sǎ o aduc acestui proiect și acestui tip de speranțǎ. Aceastǎ limbǎ în curs de formare, nǎscutǎ dintr-o serie de interogații în cadrul textelor, a ceea ce nu este acolo decât semnificație, folosire conceptualǎ a semnelor, ea însǎși nu ar putea sǎ fie de fapt, decât o articulare de concepte. Și oricât de diferențiate ar fi acestea, oricât de apte de a analiza cu precizie realitatea obiectualǎ care este corelatul lor natural, o astfel de devenire a limbajului nu ar avea astfel mai puțin ca efect faptul de a face mereu mai dificilǎ recâștigarea atenției prin muzicǎ, deschiderea față de evidența pe care aceasta o reprezintǎ, față de unitate – ar înstrǎina de spiritul timpului ce va veni mereu și mai mult practica de-a-fi-în-lume de care se face responsabilă poezia. Pe scurt, aceastǎ limbǎ totalizantǎ  nu ar face decât sǎ extindǎ materialul, ajungând să șteargă pânǎ la limita memoriei ceea ce poate fi o relație specificǎ omului cu pǎmântul. Nu este nimic bun – pentru relația din urmǎ, pentru viațǎ – în a spera la niște limbaje care nu ar fi decât mereu mai subtil conceptuale. Aceastǎ abundențǎ este valoroasǎ pentru științǎ, dar ea nu ne-ar oferi acele câteva mari simboluri și arhetipuri pe care gândirea poeticǎ știe sǎ le regǎseascǎ cu mijloacele limbilor în forma în care ele existǎ astǎzi, fiecare dintre acestea putând fi consideratǎ, de la începuturile vremii, ca poetic suficientǎ.

Și deci nu este o limbǎ a viitorului, ultimǎ și completǎ, care trebuie sǎ vrea a obține traducǎtori și sǎ aibǎ un tradus: dar acesta din urmǎ, acest act fǎrǎ sfârșit, nu tinde mai puțin spre o țintǎ, el are un obiect care, în colaborare cu poeții, poate sǎ-l ajute sǎ dea la o parte broboanele de brumǎ de care acesta este acoperit. Acest obiect este ceea ce numim rațiune.

V

Rațiunea? Poate vǎ veți mira cǎ întâlniți acest cuvânt, aceastǎ idee într-o reflecție asupra poeziei. Este mult mai întâlnită asociarea poeților cu visul, cu iraționalul visului, cu fantasmele și cu fantasmagoriile sale cele mai absurde, și pentru aceastǎ acțiune putem sǎ recurgem la destule exemple, ce par de netǎgǎduit. Ce este rațional în Iluminǎri? Ce este rațional în poemele lui Breton sau ale lui Henri Michaux? Constatǎri pe care teoreticienii lecturii textuale cautǎ de altfel sǎ le ia în considerare, cǎci ele definesc textul literar ca scrierea eliberată de orice constrângere, ca cea care își asumǎ toate contradicțiile, toate incoerențele și ar avea valoare, totuși, dar în mod precis, prin însuși acest fapt. Scriitura ar deschide drumurile. Atât criticului cât și filosofului le-ar reveni, în și prin studiul lor asupra mecanismelor scriiturii, misiunea adevǎrului, uiversalitǎții, nu  a celui care scrie textul.

Dar în imaginea mea despre poezie aceasta este, o știți de acum, memorie, ba chiar experiențǎ a unei stǎri originale, indivizibile, a prezenței noastre în lume. Intuiția poeticǎ depǎșește semnificații care ne priveazǎ de aceasta și respinge astfel mirajele, fantasmele, miturile neplǎcute ce se nasc din distanța dintre cuvinte și lucruri. Rezultǎ din aceastǎ vocație a poeziei cǎ ea permite, pur și simplu, spiritului sǎ cunoascǎ datele fundamentale ale vieții, prin ceea ce ele au mai elementar și universal, și chiar acolo este terenul unde, înarmat cu logica sa, ființa umanǎ poate sǎ menținǎ aceastǎ reflecție liberǎ de orice atașament fațǎ de interesele personale pe care o numim rațiune. Poezie? Ceea ce scoate la ivealǎ aceastǎ gândire a universalului, explorare a marilor aspecte și nevoi ale ființei-în-lume, ale cǎilor expresiei fantasmatice, consecință a închiderii persoanelor în moduri particulare de a fi. Și, subliniez în trecere, cu siguranțǎ nu este o întâmplare dacǎ principalele momente ale invenției poetice au coincis în istoria Occidentului cu cele în care rațiunea se elibereazǎ de dependența unde era pǎstrată pânǎ în clipa dogmelor fǎrǎ adevǎr. Sǎ ne gândim la Dante, scriind imediat dupǎ acest efort de raționalizare, de claritate, care a fost filosofia tomistǎ. Sǎ ne gândim la Petrarca, foarte “luminat” de primul spirit al Luminilor, cel care coloreazǎ cu inimitabilǎ veselie începuturile Renașterii. Sǎ ne gândim, dupǎ Galilei, la Poussin, acest pictor dar care a fost cu desǎvârșire poet, apoi, dupǎ Enciclopediști în Franța, sǎ ne gândim de asemenea la cei ce nu au fost, în ciuda  aparențelor, rivalii lor, la Hölderlin, la Wordsworth, la Leopardi, la Nerval. Sǎ ne gândim la aproape toți adevǎrații poeți și sǎ ne întrebǎm reciproc dacǎ, în mare, dificultǎțile poeziei de la acest sfârșit de secol XX, incapacitatea sa, chiar frecventǎ, de a crede în vocația sa nu este de asemenea, sau în primul rând, consecința invadării societǎții noastre de ideologiile de-acum brutale, care descurajeazǎ rațiunea noastrǎ.

De unde și ultima mea remarcǎ pentru ziua de azi. Grație, de altfel, activitǎții traducǎtorilor, din ce în ce mai inventivǎ pe parcursul secolului XX, am fǎcut mai multe progrese în Occident în ceea ce privește cunoașterea trǎsǎturilor civilizațiilor care sunt specifice altor țǎri, altori limbi. Strǎinul a devenit aproape familiar; numeroase aspecte, ieri încǎ necunoscute, ale vieții unor societǎți diferite de a noastrǎ au devenit obiecte ale reflecției atente, și cu siguranțǎ că acesta este un lucru bun. Totuși, de câțiva ani, aceastǎ cunoaștere crescândǎ este însoțitǎ de o gândire din ce în ce mai obstinent afirmatǎ. Aceste civilizații,  sǎ spunem, sunt fiecare dintre ele frumoase și respectabile și trebuie sǎ le luǎm în considerare, dar la fel de bine sǎ le lǎsǎm sǎ existe fǎrǎ a interacționa cu principiile lor, având în vedere cǎ este în ele, în fiecare dintre ele, o coerențǎ care-și asigurǎ ființa sa proprie și care ar fi în sine ireductibilǎ în fața oricǎrei alteia. Am putea, da, sǎ luǎm cunoștințǎ de aceste culturi, dar nu sǎ le criticǎm, ar trebui sǎ facem loc diferenței lor. Și aceastǎ gândire este mândrǎ de sine, cǎci, vǎzându-se atât de tolerantǎ, ea trage concluzia cǎ este deschisǎ, primitoare. În raportul nostru cu strǎinul nu ar mai exista astfel etnocentrism.

Dar nu sunt atât de optimist. Deoarece aceastǎ deschidere care-i lasǎ Celuilalt dreptul sǎ se închidǎ asupra stadiului prezent din evoluția sa istoricǎ renunțǎ, fǎcând asta, la aceastǎ voințǎ de cercetare, de reinterogare, pe care rațiunea despre care tocmai vorbeam,  rațiunea și nevoia sa de valori ce nu pot fi decât universale; rațiunea are totuși datoria de a se apleca asupra oricǎrei ființe umane, fie cǎ aceasta ar fi acțiunea altora, fie a noastrǎ. Acceptându-l pe celǎlalt fǎrǎ a ne oferi dreptul de a-l critica, pierdem din vedere nevoia pe care totuși o avem de a cǎuta, împreunǎ, valori care ar fi pentru toți  un mod mai bun de a fi și de a gândi. Acolo este deci, dupǎ mine, nu un progres al spiritului, ci un grav reînceput, a cǎrui intenție secretǎ se gǎsește la cel care se dedicǎ prezervǎrii propriilor rezerve de himere: pretinsul sǎu raport cu alte culturi nefiind în ultimǎ instanțǎ decât o formǎ și o ocazie de indiferențǎ, ceea ce demonstreazǎ destul de clar egoismul cu care America și Europa lasǎ societǎțile mai puțin favorizate sǎ se zbatǎ în nefericirea lor, fǎrǎ a le oferi vreun ajutor. Acolo unde ar fi necesarǎ aceastǎ veritabilǎ deschidere – care ar fi simpatia dar și judecarea, o judecatǎ unde de altfel, și în primul rând, ne punem întrebarea asupra propriului sine, ceea ce permite deci un schimb, de aceastǎ datǎ unul adevǎrat – urmeazǎ sǎ spunem: „sunt în acest fel, este felul lor de a fi” și presupusul respect al diferenței nu mai este astfel decât o formǎ modernǎ și sofisticatǎ a rasismului, de care acesta profitǎ încǎ o datǎ pentru a se extinde în formele sale cele mai grosolane.

Pe scurt, aprofundarea cunoașterii celorlalți care este unul dintre cele mai fericite produse ale traducerii romanelor, eseurilor – a tot ceea ce putem desemna ca prozǎ a societǎților – nu poate duce la nimic bun dacǎ nu va fi decât o acceptare necriticǎ a culturilor prin abandonul gândirii universale. Și aș vrea sǎ închei prin a spune cǎ traducerea poeziei, atâta vreme cât este bine direcționatǎ, este de asemenea, vin sǎ o sugerez, descǎtușarea universalului, redeschiderea câmpului rațiunii și, în fine, traducerea poeziei are din acest punct de vedere o funcție beneficǎ în societatea de astǎzi. Ea este cea care pentru început, poate alege acei poeți la care se regǎsește  atât de intens reprimarea fantasmelor, adicǎ o criticǎ directǎ a iluziilor și minciunilor societǎții și limbii lor: este cea care poate scoate în evidențǎ faptul cǎ a citi Shakespeare nu înseamnǎ pur și simplu a lua cunoștințǎ de cultura elisabetanǎ, ci a redescoperi, dincolo de ambiguitǎțile acestor piese, interogația fațǎ de viitorul spiritului care se gǎsește sǎ spunem, în Hamlet, sau în Furtuna.  Și tot ea este cea care, înarmatǎ cu aceste frumoase exemple, poate ajuta cititorii prin același tip de depǎșire a alienǎrilor, a tergiversǎrilor. Pentru atât cât știe sǎ recunoascǎ esența poeziei și vrea în mod manifest sǎ-i rǎmânǎ fidelǎ, traducerea poemelor este astǎzi, cu siguranțǎ mai mult ca niciodatǎ, necesarǎ. Ea este una dintre activitǎțile timpului nostru nefericit care ar putea sǎ contribuie la salvarea lumii.

Lasă un răspuns