Un nou tip de arhitectură – forma generată de calculator

0
682

interviu cu Augustin Ioan, Profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ioan Mincu”, București

Clădirea despre a cărei manieră de proiectare se va discuta se numește Soho Galaxy și a fost construită la Beijing, în zona centrală a capitalei chineze. „Institutul Cultural Român” din Beijing își desfășoară acolo activitatea, așa că am fost de mai multe ori în iulie 2016 – invitat de instituția noastră la mai multe întâlniri profesionale, dar și pentru un recital de poezie. Am fost încântat de ceea ce am văzut, atât la interior, cât și la exterior: o clădire de o rară armonie, cu forme curbate care trec neașteptat în linii drept, incitantă, o bucurie de privit. Am vrut să aflu mai multe de la un specialist reputat, așa că am apelat la Augustin Ioan.

Din câte știu, cunoașteți bine stilul de proiectare al arhitectei britanice de origine irakiană Zaha Hadid.

Augustin Ioan
Augustin Ioan

Am avut adesea privilegiul de a asista la conferințe susținute de arhitecţi care lucrau în biroul doamnei Hadid, inclusiv, la Dessau, a șefului diviziei de coduri de la Zaha Hadid Architects, care ne explica modul de generare a formelor în maniera pe care ar fi făcut-o Zaha Hadid. La marile firme de arhitectură, cum este și ZHA – este foarte interesant chiar și dincolo de domeniul arhitecturii – există clienți care vin și vor ceva à la manière de Zaha Hadid. Dar Zaha Hadid s-a mutat în alte teritorii, spre altceva decât maniera care a făcut-o celebră la un moment dat. Un alt exemplu: mi-a mărturisit un arhitect japonez că are câțiva colegi de breaslă care lucrează și proiectează în maniera lui de acum câțiva ani. Ei au distilat însă un limbaj arhitectural mai propriu, ca să spun așa, decât o putea face chiar el însuși! În cazul arhitectei Zaha Hadid s-a întâmplat altceva: arhitecții au transformat în coduri de proiectare această manieră a ei de a genera forme. Și ne-a făcut o demonstrație: a generat un teren aleatoriu pe computer și a început să-l proiecteze de la partea de urbanism, la partea de generare a formei, până la curțile interioare de la Soho Galaxy Beijing de care vorbim aici, până la detaliile de interior, toate sunt concrescute în această manieră pe care o generează. Nu au cum să iasă altfel!

Chiar așa, am văzut curbe, detalii incredibile aidoma formei clădirii!

Așa este, exact cum ați remarcat. Așa iese forma: dintru început apare cu aceste trăsături, devreme ce procesului de auto-generare, de emergenţă, îi sunt solicitate exact aceste lucruri, iterând datele iniţiale.

Adică astăzi nu mai lucrează fiecare arhitect o bucățică și după aceea, la sfârșit, se armonizează întreg proiectul…

Nu. Forma arhitecturală, ați făcut și dumneavoastră această observație, are o complexitate sporită: nu este o clădire, nu sunt trei clădiri, ci, la Soho Galaxy Beijing, este vorba de un ansamblu urban cu proprietăți urbane: are curți interioare, are pasarele, are bulbii aceștia care sunt spațiu de birouri, dar are și magazine, dar are și spațiu public. Întreg acest ansamblu de forme arhitecturale are caracter fractal. Cu alte cuvinte, nivelul de complexitate al obiectului se menține la fiecare dintre niveluri, inclusiv la nivelul urban. L-ați fotografiat din diferite unghiuri, toate sunt diferite … de fapt nici unul nu este strident în raportul cu ansamblul. Le vedeți pe toate ca decurgând unul din celălalt. Iată și sensul acestei ”metafore” mai degrabă când vă spun că este fractal: așa se generează forma. Nu are cum să iasă altfel. Acest lucru mi se pare simptomatic pentru un mod mai general de a proiecta, nu numai în interiorul biroului de arhitectură ZHA.

Metodă care s-a dezvoltat în ultimii 10 sau 15 ani ?

Putem spune chiar mai mult, dar nu mult înainte de 1990, căci ţine de apariţia capacităţii de procesare a computerelor. Patrik Schumacher a denumit acest mod de proiectare  parametricism, iar el este cel care a rămas acum șeful firmei după moartea arhitectei Zaha Hadid. Schumacher a ținut conferințe, a vorbit la Bienala de la Veneția din 2008, a fost adus şi la Bucureşti.

S-a trecut de la termenul proiectare parametrică la parametricism, ceea ce duce de acum către intenţia unui stil. Este un mod privilegiat de a proiecta în lumea contemporană. Privilegiat, dar nu generalizat, pentru că este mai degrabă excepția decât regula, încă, pentru că nu toată lumea proiectează cu asemenea coduri. Aceasta și pentru că nu toată lumea are acces la sistemele IT necesare, dar şi pentru că nu s-a întâmplat nimic grav cu metodele de proiectare obişnuite, ca să nu le zic chiar tradiţionale.

Sediul ICR, Soho Galaxy, Beijing © foto Peter Sragher
Sediul ICR, Soho Galaxy, Beijing © foto Peter Sragher

Probabil că sunt foarte scumpe aceste softuri…

Unii și le scriu singuri. La marile facultăți la care eu am fost, la arhitectură se predă scripting, se predă robotică.

Și la noi?

Nu, nu s-a ajuns la nivelul acesta, dar scripting se face. Sunt studenți din aceia care sunt obsedați de crearea de softuri, sunt şi câţiva tineri profesori care predau cursuri opţionale. Eu le vorbesc studenţilor despre parametricism ca metodă de problem-solving în proiectare, dar îi trimit către aceste domenii, pentru a găsi ei soluțiile. La Dessau, în Germania, sunt arhitecți de la ZHA invitaţi în corpul profesoral, de asemenea se predă la AA (Arhitectural Association) din Londra, unde a făcut școala chiar şi Zaha Hadid. Este astfel un mod de a trimite în lume „apostolii”, care predau în școli și fac prozelitism pentru acest mod de a proiecta.

Soho Galaxy, Beijing © foto Peter Sragher
Soho Galaxy, Beijing © foto Peter Sragher

Despre Soho Galaxy Beijing. Putem spune că Zaha Hadid a avut un rol în proiectarea acestei clădiri ?

Da, evident. Procesul este determinat de o serie de parametri de proiectare, pe care îi avansează şi îi controlează arhitectul. Nu știu dacă ea a proiectat efectiv parametrii iniţiali, dar cu siguranță a supervizat proiectul, a văzut cum se desfășoară elementele generale de proiectare, dar după aceea întreg procesul de morfogeneză, de generare a formei este automat. Întrebarea este – și este o întrebare generală, și nu știu cum a fost rezolvată, dar am avut doctoranzi care au lucrat pe această temă – ce se întâmplă dacă beneficiarii nu sunt mulțumiți de rezultatul final ? Le-am dat datele inițiale, algoritmul ales iterează, cum i-am spus să o facă – eu, ca arhitect, le-am scris pe toate – eu îi dau procesului parametrii de performanţă, care îi spun când să se oprească. Când ai atins următoarele caracteristici, de obicei te oprești din generare. I

Și dacă rezultatul nu este pe măsura așteptărilor ?

Da, este o dilemă legitimă. Ce se întâmplă dacă nu-mi place? Pentru că întrebarea este următoarea: asta este o schimbare a întregii noțiuni de estetică! Dumneavoastră ați folosit un termen de estetică tradițional foarte frumos. Ce înseamnă foarte frumos ?!? De unde știți că acest ansamblu, Soho Galaxy Beijing, este foarte frumos ? În raport cu ce ? Căci modul de proiectare –  care controlează absolut orice etapă a procesului de generare din arhitectura dintotdeauna până la parametricism – este bazat pe această nălucă, pe această fantomă care este obiectul final. Arhitectul își cam imaginează cam cum o să arate în cele din urmă obiectul și-l controlează până ajunge acolo. Acest lucru nu mai este posibil în computer. La un astfel de nivel de complexitate a datelor, ce-i drept, le introduc inițial, dar nu știu unde se va opri totul. Habar n-am. Procesele acestea produc niște obiecte care sunt ascalare. Nu au dimensiuni. Arhitectul îi propune dimensiunea. Cum se întâmplă la Soho Galaxy Beijing: oprește-te când ai ajuns la 18 niveluri. Dar procesele de generare pot continua la infinit.

O astfel de clădire care se bazează pe forme foarte rotunjite din punct de vedere constructiv este dificil de realizat?

E mult mai puțin dificil de realizat decât dacă ar fi fost bazată pe niște unghiuri înfricoșător de complicate cum erau primele clădiri ale Zahei Hadid. Stația de pompieri de la Vitra, Germania, a fost una dintre primele ei lucrări. Primele ei clădiri aveau unghiuri foarte ascuțite, foarte greu de executat și, mai cu seamă, greu de folosit. Noi, arhitecții, numim clădirile acestea cu spații în unghiuri ascuțite ”locuri de ficus”. La altceva n-au – din punct de vedere fizic – la ce să folosească. Pe curb, tensiunile acestor unghiuri ascuțite – foarte puțin tradiţionale (cum este moda la noi, în România, acum toți își fac case feng shui, adică sunt șui, dar nu mai sunt feng) dispar, ele se varsă dintr-unele în altele, perceperea este fluidă.

Aduceți-vă aminte de pictura ”Nud coborând pe o scară” de Marcel Duchamp, acele intersecții îngrozitoare, dacă am fi văzut procesul prin care corpul gol coboară scara este bazat pe curbe. Trecerea de la o stare la alta este mai degrabă o curbă decât unghiurile din pictură. Acolo e ca la stroboscop, într-o discotecă. Deci ea a trecut de faza stroboscopică și a ajuns la aceste curbe.

Zaha Hadid a proiectat un cartier la Istanbul, de fapt o zonă urbană, care ea însăși este bazată pe aceste curbe și clădirile cresc toate într-un anumit ritm, în valuri. Nu se observă stridența aceasta de-a pune o clădire mică lângă la o clădire mare. Să știți că ea are discipoli. Dacă nu mă înșel, un arhitect turc a proiectat o operă la Izmir. Și nu există nici un dubiu că este sub influența ei. Mulți vorbesc despre în ziua de azi despre  hadism. În Turcia a făcut foarte mulți discipoli. De asemenea, la Viena se găsește un atelier de proiectare al  biroului ZHA. Acolo lucrează un tânăr arhitect pe care-l cunosc care, culmea, îl cheamă Bogdan Zaha. Chiar anul trecut, Bogdan Zaha a ținut, la Iaşi, o conferință despre parametricism. Patrik Schumacher a fost în România. E la modă.

Cum vă explicați că Zaha Hadid a făcut atâția discipoli?

Să știți că n-a început cu succes cariera ei. În 1988, a fost expoziția de la MOMA New York, denumită Deconstructivism.  Au fost vreo 10-15 ani de tensiune între deconstrucție – ca metodă filosofică – şi deconstructivism; nici Jacques Derrida și nici cei care fuseseră promovați sub această etichetă nu se recunoșteau ca fiind reprezentanți ai deconstructivismului, pentru că ei spuneau că se revendică de la constructivismul rus. Titlul inițial, ne spunea Mark Wigley, al expoziţiei a vrut să fie Reconstructivism: deci, era vorba de preluarea tipului de investigație formală propriu avangardei ruse, care n-a fost dusă la capăt din motivele pe care le cunoaștem și care toate trebuiau să poarte un nume și li s-a spus Stalin. Dar experimentele erau interesante. Zaha Hadid a continuat acest tip de experiment până la niște consecințe. În momentul când a început să producă, desigur, cu ajutorul IT-ului și când s-a văzut că există un mod complet diferit de a produce formă cu valențe arhitecturale, generând forme nemaivăzute, căci n-a mai existat asemenea putere de calcul, ca să poți genera altfel, ei bine, asta a fost un declic pentru foarte mulți arhitecți. Faptul că se poate proiecta cu totul altfel, radical diferit. N-am să spun că este un mod opus de proiectare, căci nu este așa, ci un mod complet diferit. Nu mai este bazat de apropierea de un model final, ci este bazat exclusiv pe date inițiale și pe proces. Accentul se mută  de la obiect la proces.

Într-un fel, mă gândesc că și în domeniul muzicii s-a întâmplat ceva asemănător, chiar dacă mai înainte. În 1973 a apărut sintetizatorul electronic. Keith Emerson de la formația de rock progresiv ”Emerson, Lake & Palmer” a spus că începe să producă o serie de sunete, începe să le proceseze și după aceea nu mai are controlul asupra lor, dar e și el uimit și totodată entuziasmat la ce se ajunge…

Exact așa se întâmplă și aici în sensul că rezultatul se desprinde de datele inițiale. Prin sintetizator se puteau aproxima sau genera anumite sunete care, deși electronice, imitau ceva. Ei bine, la un moment dat n-au mai imitat nimic și au devenit autonome. Cam așa și aici, în cazul parametricismului, procesul se autonomizează în raport cu datele iniţiale. Nivelul de contact, totul stă sub paradigma complexității și a apărut ca posibil tehnic, tehnologic, poate fi gândit un mod de a genera complexitate în care obiectul complex – nu mai există ca deziderat! Putem opri acum, peste 3 sau 4 iterații, putem opri peste 10 iterații ș.a.m.d., putem oricând opri procesul. Cu același proces de proiectare putem genera un obiect pe care putem sta și putem proiecta și o galaxie… Și orice între. Pentru că noi atribuim dimensiuni obiectului, căci el este ascalar.

Soho Galaxy, Beijing © foto Peter Sragher
Soho Galaxy, Beijing © foto Peter Sragher

Incredibilă dezvoltare în tehnologie și arhitectură…

Stați să vă spun de ce este fabulos. Procesul prin care am generat un obiect pe care putem sta este procesul prin care am generat Soho Galaxy Beijing și prin care pot să generez galaxia, dar formele arată complet diferit una față de alta. Au aceeași mamă, ca să spun așa, dar nu mai seamănă absolut deloc. A apărut un concept care are legătură cu industria. Modul de generare a formelor.

Nu este vorba de 3D-printing?

Acesta este procesul prin care convertim un rezultat al proiectării în obiect. Despre ce vorbesc eu este un mod de a face oricât de multe obiecte în care nici unul nu este identic cu celălalt. Se numește mass customization. Pot genera diversitate fără să mă coste mai mult. Era o problemă a industriei care se plângea că generează obiecte prea asemănătoare.

Mă gândesc la Soho Galaxy Beijing și încerc să raționelizez de ce îmi plac atât de mult. În primul rând rotunjimile, dar îmi place și îmbinarea curburilor și rotunjimilor între ele. Creează niște spații pe care eu practic nu le-am mai văzut.

Vă pot da mai multe exemple, dar mă limitez la unul al unei colege mai tinere care a proiectat un obiect tridimensional: un ansamblu în spatele ”Teatrului Evreiesc de Stat”, pe spațiul viran de acolo. Pornim de la premisa că nu mai exista sistem de străzi, fiind un spațiu demolat. Ceva care crea locuințe deasupra, spații publice dedesubt, atât micro-spații, câteva unități de locuințe, cât și la nivelul mai amplu, apărea și o piață la un moment dat. Asta rezultă, încă o dată, din modul care genera tot ansamblul, de la o unitate. Nu este tocmai fractal, dar este bazat pe principiul fractalității. Așa iese. Nu este ceva despre care să ne mirăm. Eu, unul, am dificultăți. Și mă ocup de această chestiune de câțiva ani. Cum să o numim ? Dumneavoastră i-ați spus că această ansamblu de clădiri, de fapt un ansamblu urbanistic este frumos, îndrăzneț. Vedeți însă că noi folosim, totuși, termenii cu o încărcătură estetică din limbajul de dinainte. A vrut Zaha Hadid să iasă chiar așa Soho Galaxy Beijing ? Nu știm. N-o să știm niciodată. Cu siguranță știm că a existat această intenție de a fi atât spațiu de birouri, cât și mall, dar și de socializare, traversările, coridoarele, pasarele – nu trec dintr-un bulb în altul toate lucrurile acestea. Dar unde, cu ce sens funcțional, astea toate sunt generate de procesul de morfogeneză.

Și ea trebuie să se consulte, adică biroul de arhitectură și cu beneficiarii proiectului.

Evident. Dar în cazul unei clădiri de birouri lucrurile sunt mai simple, pentru că un open space, chiar fluid poate fi partiționat. Și la noi se fac clădiri de birouri. Este mai liberă forma. Poți genera o formă mai stranie, chiar este în interesul închirierii sau vânzării.

Și cum în Soho Galaxy Beijing lucrează mii de oameni a fost necesar și un mall…

Gândiți-vă că este o mică așezare. Care are mașini, oamenii trebuie să mănânce la prânz, să-și facă cumpărături pentru acasă.

Să cumpere pantofi, haine. Este un micro-cartier.

Chiar așa.

Cât de fericiți trebuie să fie oamenii care apreciază o astfel de perlă arhitecturală. De jur împrejur vezi numai clădiri patrate, colțoase, cu mult beton la vedere, care sunt lipsite de orice feeling arhitectural.

Acum să ne înțelegem: nu este nici o calitate proprie curbei și niciun defect propriu colțului. Zaha Hadid însăși a trecut de la la o arhitectură foarte colțuroasă, chiar ascuțită la generarea acestor forme denumite curvations

Soho Galaxy, Beijing © foto Peter Sragher
Soho Galaxy, Beijing © foto Peter Sragher

… problema este că vorbeam de acele clădiri patrate care fuseseră construite pe la începutul schimbărilor din China, la începutul anilor opzeci ai secolului trecut.

La începutul boom-ului în construcții.

Încercaseră ceva mai modern atunci, dar Soho Galaxy Beijing în contrast cu celelalte clădiri e o bijuterie…

Sunt în China multe clădiri concepute de mari arhitecți, precum Rem Koolhas, BIG şi mulţi alţii și sunt foarte unghiulare. Și sunt cu unghiuri tridimensionale. Iată sediul televiziunii CCTV, realizat de OMA şi Rem Koolhas. A avut și un incident clădirea, pentru că a ars acum vreo doi ani. E o clădire absolut spectaculoasă și este cât se poate de unghiulară. Nu în unghi sau în curbă stă calitatea spațiului, ci că te poți strânge la un moment dat în jurul unui copac și a unei bănci care este – cum ați observat și dumneavoastră – la fel proiectată ca și ansamblul, împrejurul unei curți mai mari…

… se creează în opinia mea o armonie, un sentiment de armonie și aș spune mai mult: când intri, ca om, nu când vezi totul dinafară, ești pătruns de un sentiment de bine. Nu datorită faptului că ar fi curat, nu datorită faptului că totul este alb, dar ai un sentiment care la un moment dat îți este dat de această armonie a formelor, de această combinație între spații care – generate cum au fost – practic nu ai mai văzut așa ceva. Poate asta este revelația la Soho Galaxy Beijing.

Chiar aveți dreptate. Asta ține de noutatea modului de proiectare. De proiectat se proiectează multe astfel de clădiri și se proiectează relativ ușor. Problema este dacă ți-o primește cineva la construit. Pentru că este foarte dificil s-o construiești, pentru că fiecare bucățică a clădirii este diferită de cealaltă. Nu se pot confecționa prefabricate. Nu se pune problema de standardizare. Totul este construit centimetru cu centimetru. Și nu este aceasta clădirea cea mai complicată.

Am un exemplu care-l cunosc foarte bine, al lui Peter Eisenman, la începutul parametricismului. Arhitectul Peter Eisenman a fost unul dintre primii adepți ai acestei metode. Este vorba de Facultatea de Arhitectură de la Cincinatti, SUA (DAAP), unde mi-am făcut studiile. Acolo l-a întrebat cineva despre o parte din clădire și  l-am auzit spunând că așteaptă și el cu nerăbdare să vadă ce iese din computer. Și noi ne-am zis, fireşte, cu mintea de atunci, că este un farsor, cum adică să iasă din computer fără ca arhitectul să ştie ce va ieşi? Noi toți ne spuneam: Cum, nu știe ce a proiectat ? Trăiam cu mitul acesta, al arhitectului demiurg. Dar omul avea dreptate. Și vreau să vă spun că este atât de unghiulară acea clădire, încât a fost nevoie să se aducă … constructori de şantier naval. Patru sau cinci colțuri ai unui perete erau date cu trei dimensiuni!  Era geometrie descriptivă. Pur și simplu puneai coordonatele și structura așa ieșea. Nu puteai să știi dinainte cum arată. Și această clădire este concepută în perioada 1989-1991. În 1991 am văzut proiectul al Bienala de la Veneția, iar în 1994 a început construcția. Acum, când vezi clădirea utilizată, este spectaculoasă și i se atribuie funcțiuni. Asta are a face și cu un fel de a fi al ființei umane, și anume calitatea de a coloniza, de a-şi apropria orice fel de spațiu. Dacă ți se dă un spațiu anume pe care trebuie să-l locuiești, în cafeneaua aceasta unde facem interviul, imediat te organizezi: punem niște mese ca să putem dormi, undeva să putem lucra, mai păstrăm o masă, muzica poate o închidem, etc. Și asta ține de zecile de mii de ani în care am colonizat peșteri. Creierul nostru ancestral, reptilian, ne spune să ne organizăm într-un astfel de spațiu. Așa se întâmplă și aici. Și să știți că acesta este un răspuns. Pentru că nu la el, ci la Frank Gehry este problema. Că el efectiv face sculpturi: sculptotectură. Dă echipei sculpturile, echipa scanează clădirea (macheta ei) cu un fel de tomograf tridimensional și o echipează cu funcțiuni. Acesta este cu totul opus modului în care se practica arhitectura în 1930 sau 1940, funcționalismul. Înainte se pornea de la funcțiune, ce se va întâmpla în interiorul clădirii. Și de la această funcțiune se genera clădirea. Aici este exact invers. Ai aici obiectul, spune-mi cu ce vrei să ți-l umplu. Vrei apartamente, merge și cu apartamente. Este la fel de bine sau la fel de rău.  Este doar diferit.

Apropo de noutate. La un moment dat se va consuma și fenomenul de noutate și ne vom gândi foarte serios care sunt problemele acestui mod de a proiecta. Deja au apărut critici. Există și o rezistență la parametricism. Adică nu este lumea extaziată la nesfârșit. Se vor popula vizual o vreme, apoi va apărea autorepetiţia. Pentru că este vorba de forme care n-au existat, generate de computer. Creierul n-a avut o astfel de capacitate, și anume să controleze tot de la clanță la ansamblul urban.

Această prezentare necesită JavaScript.

Lasă un răspuns