Liviu Cotrău: Eu cred că traducătorul trebuie să rămână invizibil

0
31

Liviu Cotrău s-a născut în 1949, la Arad. Este licenţiat în filologie, traducător, eseist. Teza sa de doctorat are ca subiect Fantasticul în opera lui Edgar Allan Poe. A fost profesor universitar la Universitatea Babeş-Bolyai (1972–2008), profesor asociat la University of Pennsylvania, Philadelphia (1990–1992), profesor asociat la University of Nevada, Reno, 2002–2003 şi profesor la Universitatea Creştină Partium (2008–2016). Timp de aproape trei decenii, şi-a asumat munca monumentală de traducere şi editare integrală în România a operelor complete ale lui Edgar Allan Poe. Este şi autorul unei monografii critice dedicate scriitorului american (Coasa timpului, 1995). Puteți asculta interviul realizat de către jurnalista Doina Borgovan sau puteți îl puteți lectura. (Fitralit)

Interviu realizat de Doina Borgovan, Radio România Cluj
Interviu realizat de Doina Borgovan, Radio România Cluj

Doina Borgovan: Domnule profesor, vorbim despre activitatea dumneavoastră de traducător. Când şi cum aţi început să traduceţi?

Liviu Cotrău: Am început cu versurile unui bun amic de-al meu, poetul John Balaban, american de origine română, care s-a nimerit să ajungă în Cluj la facultatea noastră ca bursier Fulbright şi lector de limba engleză. Era, pe atunci, poet consacrat în Statele Unite, publicase deja câteva volume de versuri, pentru care fusese premiat. El mi-a arătat un volum intitulat Letters from across the Sea, pe care am început să-l traduc: Scrisori de peste mare, volum care a apărut în limba română la Editura Dacia, în 1979, dacă nu mă înşel, cu o prefaţă semnată de Alexandru Căpraru. Acesta a fost debutul meu ca traducător de poezie.

Am mai tradus apoi o piesă de teatru, The Sandbox (Lada de nisip), publicată în revista Tribuna, cam tot prin acea perioadă. Ţin minte că apăruse pe ultima pagină a revistei, pentru că era o piesă scurtă, semnată de Edward Albee. Iniţial, dorisem să-mi scriu chiar doctoratul despre Albee, însă profesorul Mihail Bogdan, şeful de catedră de atunci, a spus că nu-mi recomandă un dramaturg şi că ar trebui să-mi aleg o altă temă. Drept care mi-am ales ca subiect de doctorat titlul lucrării mele de licenţă, „Fantasticul în opera lui Edgar Allan Poe”. Eram curios să văd în ce direcţie o s-o ia cercetarea mea pe acest subiect.

Între timp, am mai tradus alte câteva poezii ale lui John Balaban, care mi-au fost publicate în revista Steaua, şi, după susţinerea tezei de doctorat, în 1985 – ţin minte că era decembrie, la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, într-o sală rece, iar acolo se afla şi profesorul şi criticul Romul Munteanu, la acea dată directorul Editurii Univers –, deci pentru a doua zi după susţinerea tezei mele ne-am dat întâlnire la restaurantul Berlin şi, la o cafea, am convenit să scoatem o ediţie critică Edgar Allan Poe.

D. B.: Nu fusese tradus Poe în limba română până atunci?

L. C.: Ba da. Poe a fost tradus chiar şi de Veronica Micle, împreună cu Eminescu. E vorba despre o proză scurtă, Morella. Şi Caragiale i-a tradus vreo cinci piese. Alexandru Macedonski a tradus şi el Metzengerstein. Prin urmare, Poe era cunoscut deja în România graţie acestor traduceri realizate la îndemnul lui Titu Maiorescu, care-l cunoscuse pe Poe din traducerile lui Baudelaire. De altfel, aproape întregul secol al XIX-lea este axat pe traduceri în româneşte prin filiera Baudelaire. Iar poeziile lui Poe fuseseră traduse, în marea lor majoritate, în proză, tot după modelul lui Baudelaire şi Mallarmé.

D. B.: De ce s-a procedat aşa? Era foarte dificil să adaptezi versurile?

L. C.: Eu înclin să cred că acei traducători nu ştiau că acele poeme sunt în versuri cu rimă, dat fiind că-l cunoscuseră pe Poe doar prin intermediul acestor traduceri ale lui Baudelaire în limba franceză. La acea vreme, engleza nu era o limbă de circulaţie.

D. B.: Aşadar, Romul Munteanu v-a propus să începeţi să-l traduceţi pe Edgar Allan Poe.

L. C.: Mi-a propus să fac o ediţie critică. Am adunat din varii reviste şi volume publicate, tipărite la noi în ţară, traducerile poeziilor lui Poe. Aşa am constatat că doar jumătate dintre ele fuseseră traduse în limba română. O mare parte rămăseseră netraduse, şi astfel necunoscute, pentru că nu apăruseră în volumele în limba română publicate la noi. Aşa că am făcut rost de două ediţii americane, care cuprindeau integrala operei poetice a lui Poe. Şi am decis să traduc poeziile care nu mai fuseseră traduse înainte. Într-o primă secţiune a volumului, am introdus ceea ce, la vremea respectivă, am numit „varianta numărul unu” – posibil cea mai reuşită, după părerea mea. Volumul conţine şi un addendum foarte voluminos, în care am introdus restul poeziilor. De pildă, Corbul figurează în şaisprezece versiuni în acest volum. În secţiunea principală, am introdus traducerea lui Ştefan Augustin Doinaş. În addendum se găseşte şi versiunea lui Emil Gulian, din 1938. E bine de reţinut faptul că Emil Gulian a scos prima ediţie – nu integrală – a poeziilor lui Poe în traducere personală. A fost un eveniment literar la acea vreme, lăudat de Călinescu, de Streinu. Gulian a lăsat însă netraduse cele două poeme epice, Al Aaraaf şi Tamerlane, dar a scris o prefaţă substanţială, chiar un microtratat de traductologie, l-aş numi astăzi.

La doi ani după discuţia mea cu Romul Munteanu, acest prim volum al ediţiei critice întocmite de mine a apărut la Editura Univers, cu un bogat aparat critic.

D. B.: Volumul conţinea toată opera poetică a lui Poe?

L. C.: Aşa am crezut şi eu la acea vreme. (Râde.) Mă bazam pe bibliografia la care avusesem acces. Vă daţi seama: până în 1987, nu ieşisem din ţară şi nu aveam surse primare. În 1990, am ajuns la Universitatea Pennsylvania ca bursier Fulbright. Atunci am descoperit poemele lui Poe care nu ajunseseră la noi. Am descoperit ediţia lui Thomas Ollive Mabbot, care a publicat şi o ediţie a prozelor lui Poe, nuvelele. Sunt două volume fundamentale în exegeza lui Edgar Allan Poe. Am fost uimit, stupefiat. (Râde.)

Iar, în timp ce mă aflam în Statele Unite, la Univers a apărut al doilea volum, cel de proză scurtă, care conţine cam jumătate dintre prozele lui. Şi aici am introdus nuvele traduse deja de reputaţi traducători şi critici literari români, în special Ion Vinea, iar eu m-am apucat doar de textele care nu fuseseră încă traduse în româneşte.

Când am revenit în ţară, m-am apucat de tradus aceste poezii, pentru că-mi propusesem să public un volum cu integrala creaţiei poetice a lui Edgar Allan Poe. Volumul a apărut în anul 2001 la Institutul European, într-o ediţie bilingvă. Apoi, am reluat lucrul la nuvelele lui Poe, reuşind să le traduc integral. Sunt vreo optzeci de nuvele, iar la noi fuseseră traduse mai puţin de jumătate. Ele au apărut la Editura Polirom în 2003 şi în 2005, apoi ediţii revizuite în 2008 şi 2011.

În concluzie, proza scurtă şi poezia lui Poe sunt traduse integral în limba română. Un demers pe care mi l-am asumat şi forţat de împrejurări, nu neapărat din ambiţia de a nu lăsa nimic netradus. În prezent, sunt netraduse foiletonistica, scrisorile – apărute în două volume în Statele Unite, foarte interesante şi care ar merita să fie traduse.

D. B.: Plănuiţi să le traduceţi dumneavoastră?

L. C.: Posibil. Am început să traduc, din eseurile lui, articolele critice. A fost foiletonist, critic de artă chiar, critic literar, muzical. Incredibil cât a reuşit să scrie acest om în cei patruzeci de ani de viaţă.

Am mai tradus şi alte cărţi la solicitarea Editurii Polirom: volumul Minunatele oase (The Lovely Bones) de Alice Sebold, volum care a fost şi ecranizat, Acordorul de piane, un debut excelent al lui Daniel Mason, carte care a fost multă vreme pe lista bestsellerurilor din Statele Unite. Am mai tradus şi Va curge sânge, un titlu ciudat, pe care nu eu l-am formulat. Titlul original este Oil, de Sinclair Lewis, un roman voluminos din anii ’20.

În câteva rânduri, am tradus şi din română în engleză, un studiu al unui medic român din Viena despre varice. (Râde.) Titlul românesc este Varicele. Simptomul uzurpator.

D. B.: Sună de-a dreptul poetic.

L. C.: Da. (Râde.) Iar, la rugămintea unui bun amic numismat, am tradus o carte despre monedele romane şi greceşti din sud-estul Europei.

D. B.: Revenind la poezia lui Poe: care au fost dificultăţile pe care a trebuit să le depăşiţi?

L. C.: Poezia te încorsetează. Nu este neapărat talent, este obişnuinţă, o tehnică pe care o înveţi. Şi cred că poezia poate fi tradusă, în ciuda opiniilor contrare. Chiar un ilustru lingvist, Roman Jakobson, declara poezia drept intraductibilă, dat fiind că se reazemă pe paronomasie, jocuri de cuvinte şi aşa mai departe. Faptul că totul este, până la urmă, tradus demonstrează că ele pot fi traduse. Până şi Finnegans Wake a fost tradus în polonă, greacă, germană, franceză, în rusă chiar. În română încă nu s-a încumetat nimeni. Veghea lui Finnegan. Da, este un roman scris într-o limbă idiosincratică, pentru o singură persoană sau pentru un grup minuscul de persoane. Ar fi un tur de forţă pentru un traducător sau pentru o echipă de traducători. Revenind însă, părerea mea este că orice se poate traduce.

D. B.: Care e secretul meseriei de traducător? Şi până la urmă : este ea o meserie, o artă, un meşteşug?

L. C.: Este câte ceva din fiecare. Ca să fie une grande traduction, o traducere mare, cum sunt cele exemplare ale lui Baudelaire din Poe, e nevoie într-adevăr de talent, poate chiar de geniu. Iar Baudelaire a demonstrat acest lucru, dar într-un mod foarte ciudat, refuzând etalarea propriului său geniu, fiind extrem de literal, extrem de apropiat de litera – nu atât de spiritul – originalului. Baudelaire a tradus fiecare cuvânt, fiind avantajat şi de apropierile dintre engleză şi franceză.

D. B.: Această filieră franceză a fost un sprijin pentru dumneavoastră? Aţi recurs la versiunea franceză ca să-l traduceţi pe Poe în româneşte?

L. C.: Da, am avut mereu în faţă traducerea franceză, dar şi traducerile precedente în româneşte. E bine să iei distanţă faţă de predecesori şi să vezi mai limpede modul în care traducătorii români au transpus textul englezesc. E bine să ai în faţă aceste texte. Bine – atunci când sunt texte inedite, cum s-a întâmplat cu Acordorul de piane al lui Mason, nu m-am putut sprijini decât pe original. Nici acela n-a fost un text uşor. Eu am făcut pian în copilărie opt ani, aşa că, atunci când mi s-a propus textul, nu m-am speriat, credeam că sunt pe teren cunoscut. Abia apoi mi-am dat seama că una e să cânţi la pian, şi alta e să-l acordezi. E un alt vocabular, un registru tehnic foarte complicat, de aceea a trebuit să chem un acordor de piane care să-mi repare pianul pe care-l aveam, iar în acest timp eu să-l descos şi să-mi spună care sunt termenii româneşti pentru anumite părţi ale instrumentului. A fost o experienţă utilă, dar putea să degenereze.

Șir cuminte de poeți © foto Peter Sragher
Șir cuminte de poeți © foto Peter Sragher

D. B.: Cum procedaţi înainte de epoca internetului, când nu găseaţi un cuvânt?

L. C.: Soluţia era să merg la sala de referinţe, să consult enciclopedii, dicţionare. În ziua de azi, e mai simplu, nu mai cauţi prin biblioteci. Câştigi timp mai ales când faci o ediţie critică cu referinţe, diverse aluzii, autori obscuri pe care nu i-ai studiat, aşa că trebuie să te documentezi. Din fericire, în ziua de azi multe se rezolvă graţie accesului la net.

D. B.: Spuneaţi că Baudelaire se ţinea strict de textul pe care-l traducea. Dumneavoastră cum vedeţi lucrurile? Sunteţi adeptul metodei lui Baudelaire? Sau credeţi că este necesară o adaptare?

L. C.: Într-un fel, cuvântul este sacrosanct. Dacă autorul l-a aşternut pe pagină, el a făcut-o cu un anumit sens, cu o anumită intenţionalitate. Prin urmare, cred că este un păcat să pierzi din vedere cuvintele ca atare. În măsura în care se poate, ar fi indicat să le reproduci pe toate. Sigur, ţinând cont de diferenţele de limbă. Bine, când traduci poezie, acolo sunt şi alte elemente de luat în seamă, rime, ritm, diverse procedee stilistice, asonanţe, aliteraţii, mai puţin în poezia modernă, mult mai frecvente în poezia medievală. În Corbul lui Poe, vei găsi aliteraţie din belşug.

D. B.: Şi cum o rezolvi ca traducător?

L. C.: Căutând cuvântul potrivit. Sau poţi alege modelul lui Mallarmé, adică traduci în proză. Dar atunci pierzi întregul farmecul al unei poezii rimate, în schimb reuşeşti să păstrezi componenta lexicală, cuvintele ca atare. Este greu. Probabil că e şi o strategie pe care o alegi din capul locului. Eu am ţinut să redau cât mai multe cuvinte ale originalului, toate dacă se poate. Mai complicat a fost în cazul unor poeme ca acrostihurile şi Poe are asemenea poeme, patru la număr, ceea ce înseamnă că eşti constrâns şi de prima şi de ultima literă din vers, unde ai rima. În faţă, trebuie să înscrii un nume, bunăoară, pe verticală sau de-a curmezişul poeziei. La ele am lucrat cam jumătate din timpul pe care l-am alocat restului poemelor din volum. (Râde.) Anterior, Gulian tradusese două dintre ele, dar, în opinia mea, Gulian păcătuieşte adăugând cuvinte de-ale sale, ceea ce îmbracă baroc textul românesc al traducerii. Pe de altă parte, Dan Bota procedează la o simplificare, la un program minimalist, el sacrifică cuvinte de dragul ritmului şi rimei originare. E şi asta o soluţie, dar se pierd multe sensuri lexicale.

Desigur, putem face şi o traducere luându-l pe Poe ca pretext şi practicându-ţi propria poezie. Au făcut-o mulţi dintre traducătorii lui, poeţi consacraţi la noi, care practic şi-au scris propria poezie cu Poe în fundal.

D. B.: Ţinând cont de restricţiile pe care vi le-aţi impus, cred că aţi renunţat la orgoliul dumneavoastră traducându-l pe Poe.

L. C.: Eu cred că traducătorul trebuie să rămână invizibil. Asta e traducerea ideală. Vezi autorul, vezi textul original.

D. B.: Deci traducătorul trebuie să fie modest. Să nu iasă în faţă, mulţumindu-se cu satisfacţia că, prin munca lui, textul original a ajuns aşa cum trebuie la cititor.

L. C.: Eu am preferat să mă retrag oarecum, de altfel nici nu aveam multe de dat, nu sunt poet de meserie. E drept că am scris câteva poezii, n-au fost publicate. (Râde.)

D. B.: Aţi revizuit textele pe care le-aţi tradus. De ce? Eraţi nemulţumit?

L. C.: Cred că traducerile ar trebui din când în când revizuite, în măsura în care traducătorul e dornic de acest lucru. Bine, nu cred că scriitorii îşi revizuiesc romanele. Poe, în schimb, îşi revizuia permanent poeziile. Ele n-au fost niciodată într-o variantă finală. Are poezii care, în ultima variantă, nu mai păstrează nici un cuvânt din varianta iniţială, în afară de titlu. Probabil un scriitor nesigur, perfecţionist. Eu cred că traducătorul, în mai mare măsură decât scriitorul, ar trebui să-şi revadă opera, după cum cred că şi retraducerile sunt necesare.

Ţin minte că Teodor Boşca, mare profesor şi traducător, îmi spunea că măcar la cincizeci de ani un scriitor clasic ar trebui retradus, fapt ce l-a determinat să retraducă Sonetele lui Shakespeare. Traducere impecabilă. Se schimbă limba. Nu în datele ei fundamentale, dar se schimbă şi atitudinea noastră faţă de limbă şi cuvinte.

D. B.: Reiau subiectul revizuirii traducerilor. Este nevoie să priviţi textul odată tradus cu foarte mare obiectivitate.

L. C.: De acord! (Râde.) Reuşeşti să-ţi vezi propriile greşeli. Îţi dai seama uneori că poate n-ai găsit cuvântul potrivit. Ori poate s-au strecurat cuvinte pe care n-ai avut intenţia să le foloseşti. Uneori, lectorii de carte intervin fără ştirea traducătorului. Eu, în general, am cerut ca variantele revizuite de redactorii de la editură să-mi fie trimise spre examinare, dar s-a întâmplat să se strecoare asemenea intervenţii.

Da, toţi traducătorii se vor plânge de precaritatea acestei meserii. Ca venituri, să nu mai discutăm! Nu poţi trăi din tradus la noi în ţară. Traduci din plăcere. Eu aşa am făcut. De aceea mi-am şi permis să refuz unele oferte de traduceri. Mi-am selectat cu atenţie textele. Plus că am avut o relaţie foarte bună cu editurile, începând cu Univers, atunci când acolo era Romul Munteanu. Am avut şansa ca traducător să primesc texte onorabile, frumoase. Şi, fireşte, această ediţie Poe, pe care am reuşit s-o închei.

D. B.: Aveţi modele printre traducători?

L. C.: Am avut mari probleme la tradus nu atât din cauza textelor originale, cât din cauza unor traducători români. De pildă, când îl traduceam pe Poe, m-am luptat mai mult cu Ion Vinea decât cu originalul. Vinea avea traduceri impecabile, dar… aici aş putea spune doar atât: am încercat să fiu mai literal decât Vinea, care este, în general, fidel textului original, încercând să traduc cât mai mult, pasaje sau cuvinte care lipseau din ediţiile Vinea. Acum poate nici el n-a apucat să revadă multe dintre aceste traduceri, pentru că altfel mă gândesc că ar fi intervenit, pentru că sunt destul de multe erori.

Însă Ion Vinea rămâne un model pentru mine cât priveşte proza lui Poe, iar la poezie Baudelaire, cu traducerile sale impresionante. Omul acesta şi-a sacrificat optsprezece ani din viaţă şi din carieră traducându-l pe Poe.

D. B.: Ce scriitor v-ar mai plăcea să traduceţi? Clasic sau contemporan.

L. C.: Da, Finnegans Wake. (Râde.) Dar sunt prea bătrân pentru un asemenea proiect gigantic. Acum, planul meu e să isprăvesc foiletonistica, critica literară şi corespondenţa lui Poe, care să apară într-un volum separat. Iar asta presupune, oricum, câţiva ani de muncă.

Lasă un răspuns