„Operele magice” ale lui Giordano Bruno au rămas nepublicate vreme de trei sute de ani; ineditul lor (în sensul propriu al termenului) este explicabil, în mare parte, prin caracterul „fluid”, pentru că autorul a continuat să lucreze la ele, modificîndu-le continuu.
Manuscrisele rămase sînt dovada palpabilă a metodei de lucru bruniene, care ne este cunoscută și dintr-o scrisoare a lui Raphael Eglin: Stans pede in uno, quantum calamo consequi possis, simul et dictare et cogitare; tam rapido fuit ingenio et tanta vi mentis „Cu ușurință, cît să-l poți urmări cu condeiul, în același timp dictează și cugetă: atît de năvalnic i-a fost spiritul și atît de mare forța minții”. Expresia folosită de Eglin merită o observație: stans pede in uno (litt. „stînd într-un picior”) îi aparține lui Horatius (Satirae 1.4.10), iar în contextul horațian formula nu este elogioasă, trimițînd la grandomania poetică a lui Lucilius: Nam fuit hoc uitiosus: in hora saepe ducentos, /ut magnum, uersus dictabat stans pede in uno. (În traducerea lui Al. Hodoș și Th. Mănescu – ed. Mihai Nichita, Univers, 1980 –, această performanță este îngroșată, probabil din considerente prozodice, ajungîndu-se de la două sute de versuri, ducentos, la trei sute: „Crezînd că tot ce scrie e fără-asemănare, /Dicta-ntr-un ceas trei sute de versuri, din picioare!”) La Giordano Bruno însă, revenirile succesive asupra textului indică deopotrivă profunzimea și subtilitatea intelectuală.
De vinculis s-a păstrat într-un singur manuscris (M), o copie cu însemnări abundente ce îi aparțin lui Bruno însuși, datînd probabil din vara anului 1590; textul a cunoscut o reordonare a capitolelor și o marcare consecventă a „articolelor” prin titluri (poate în toamna anului 1591). Aceste intervenții ulterioare ale autorului au făcut extrem de dificilă munca editorilor. Prima ediție a „operelor magice”, datorată lui Felice Tocco și Girolamo Vitelli (Opera latine conscripta, vol. 3, Florența, 1891), a fost înlocuită, după încă un secol, de cea a Simonettei Basai, Elisabetei Scapparone și Nicolettei Tirinnani (Adelphi Edizioni, Milano), în 2000, la patru sute de ani de la execuția lui Giordano Bruno – pe rugul din Campo de’ Fiori, unde acum se află o statuie ridicată de Ettore Ferrari, sculptorul căruia i-l datorăm pe Ovidius din Constanța și de la a cărui moarte se împlinesc, în august, nouăzeci de ani.
Reluăm mai jos cîteva fragmente din traducerea acestui tratat (Giordano Bruno, Despre înlănțuiri în general. Desiderius Erasmus, Panegiric pentru Filip. Educarea principelui creștin, traducere din limba latină, note și indici de Ioana Costa, Ratio et Revelatio, Oradea, 2015), cu măruntele modificări care se impun la fiecare nouă lectură, cu atît mai mult cu cît textul nu poate fi citit stans pede in uno.
Tratatul, neterminat, este format din trei părți, care corespund celor trei elemente ale acțiunii: subiectul (uinciens, cel care înlănțuie), obiectul (uincibilis, realitatea susceptibilă să fie înlănțuită) și relația (uinculum, înlănțuirea); aceasta din urmă este în întregime subordonată dorinței: uinculum Cupidinis. Primul paragraf se încheie prin includerea tuturor oamenilor în obiectul de studiu al acestui tratat, pentru că ei fie înlănțuie(uinciunt), fie sunt înlănțuiți (uinciuntur), fie sînt ei înșiși înlănțuiri (uincula quaedam sint) sau circumstanțe ale lor (horum circumstantiae).
⁂
| [1] Despre înlănțuiri în general | [1] Iordani Bruni bolani de vinculis in genere |
|---|---|
| Cel care este pus în situația de a stabili legături trebuie să aibă cumva o privire de ansamblu asupra lumii, pentru a putea să fixeze într-un cadru omul – care este, ca să spunem așa, o recapitulare a tuturor lucrurilor. Această necesitate decurge din aceea că, după cum am spus în altă parte, în specia umană se poate întrezări cu precădere, mai ales pe calea matematicii, înfățișarea tuturor lucrurilor: așa se face că unii oameni sînt asimilabili peștilor, alții păsărilor, alții șerpilor, alții reptilelor – fie după gen, fie după specie. De asemenea, fiecărui om îi este caracteristic un ansamblu de practici, obiceiuri, intenții, înclinații, trăsături de temperament, de vîrstă și, așa cum sînt închipuiți Proteus și Achelous, este cu putință să ne imaginăm că aceeași materie este capabilă să se transpună în forme și în figuri felurite; de aceea, pentru a stabili înlănțuiri este nevoie să se opereze în permanență cu specii diferite de conexiuni. Decurge de aici necesitatea de a fi luate în considerare modurile de viață ale oamenilor, care sînt cînd tineri, cînd bătrîni, cînd la vîrsta maturității, sau nobili, bogați, puternici, norocoși; se adaugă mai apoi felurile diferite în care se comportă invidioșii, cei ambițioși, cei bătăioși, negustorii și alții de felul acesta. Tocmai ei se întîmplă să fie cel mai adesea inșii chemați să administreze viața publică sau cei folosiți ca intermediari ori instrumente: exact din această pricină se cuvine să fie înlănțuiți cu ei înșiși. Așadar, din acest punct de vedere, nimic nu pare să fie străin de o reflecție asupra vieții civile – deoarece oamenii fie înlănțuie, fie sunt înlănțuiți, fie sînt ei înșiși înlănțuiri ori condiții ale înlănțuirilor. De aceea am adunat aici aceste considerații ale noastre, care poartă titlul: „Despre înlănțuire în general”. | [Ut] Eum qui vincire debet necessarium est rerum quodammodo universalem rationem habere, ut hominem – qui [5] epilogus quidam omnium est – valeat alligare, quandoquidem – ut alibi diximus – in hac potissimum specie rerum omnium species maxime per numeros licet intueri, ut eorum alii referuntur ad pisces, alii ad aves, ad serpentes, alii ad reptilia, tum secundum genus, tum secundum eorum [10] species. Singulis item horum accidit diversitas usus, consuetudinis, finis, inclinationis, complexionis, aetatis, atque ita ut de Protheo fingunt atque Acheloo, eandem licet subiectam materiam in varias formas atque figuras transmigrantem, ut continue ad vinciendum aliis atque aliis et nodorum [15] utendum sit speciebus. Huc spectat quod consideratio de moribus hominum nunc iuvenum, nunc senum, nunc mediorum, nobilium, divitum, potentum, fortunatorum, quibus adde mores invidorum, ambitiosorum, militum, mercatorum et id genus aliorum, quando et tales in reipublicae [20] administrationem plerisque in partibus assumuntur, vel talibus etiam opus sit mediis et instrumentis, quos propterea vincire sibi etiam oporteat. Nihil tandem esse videtur quod a civili speculatione sub forma huiusce consyderationis (quatenus vel vinciunt vel vinciuntur vel vincula quaedam [25] sunt vel horum circumstantiae) possit esse alienum. Quapropter adiecimus hanc considerationem, quae De vinculo in genere intitulatur. |
| [32] Despre realitățile susceptibile să fie înlănțuite, în general | [91 r] [32] De vincibilibus in genere |
| Speciile elementelor care se înlănțuie. Articolul I Împrejurul lui Dumnezeu sau al naturii universale, sau al binelui universal, sau al frumosului absolut, care este centrul lumii mari, există patru realități în mișcare, care nu se pot îndepărta de el, dacă nu voiesc să fie reduse la nimic; nici nu îl pot abandona mai mult decît poate o circumferință să își abandoneze propriul centru. Sînt – spun eu – patru realități care se mișcă circular în jurul propriului lor înlănțuitor, dispuse în așa fel încît rămîn veșnic în aceeași ordine. După platonicieni, aceste realități sînt mintea, inima, natura și materia. Mintea este prin sine însăși stabilă, inima este prin sine însăși mobilă, natura este în parte stabilă, în parte mobilă, materia este cu totul mobilă și cu totul stabilă. | Species vincibilis. Articulus I Circa Deum seu naturam universalem, seu bonum universum, seu pulchrum absolute, quod est centrum magni [5] mundi, quatuor sunt convertibilia, ita ut ad ipso, ni velint adnihilari, nequeant recedere, nec magis ipsum nequeunt [nequeant] destituere quam proprium quaeque circumferentia centrum. Quatuor – inquam – in circulum mobilia circa proprium vincientem, ita ut in eodem ordine perpetuo consistant. [10] Platonicis sunt mens, anima, natura, materia. Mens per se stabilis, anima per se mobilis, natura partim stabilis partim mobilis, materia ex toto mobilis et ex toto stabilis. |
| [33] Condiția elementului care se înlănțuie. Articolul II | [33] Vincibilis conditio. Articulus II |
| Nimic nu este înlănțuit dacă nu este predispus în maniera cea mai adecvată, fiindcă scăpărarea aceea nu ajunge deopotrivă la toate lucrurile. | Nihil vincitur nisi aptissime praeparatum, quia fulgor ille non eodem rebus omnibus communicatur modo. |
| [34 ]Forma elementului care se înlănțuie. Articolul III | [34] Vincibilis forma. Articulus III |
| Toate lucrurile care se supun forței înlănțuirilor sînt înzestrate într-o oarecare măsură cu o formă de sensibilitate, iar în substanța acestei sensibilități este posibil să li se distingă forma determinată de cunoaștere și forma determinată de apetit: în felul acesta, magnetul, după genul obiectelor, le atrage sau le respinge. De aceea, cine vrea să își arunce lațul trebuie într-un anume fel să își asume o formă determinată de sensibilitate față de ceea ce este susceptibil să fie înlănțuit. Adevărul este că lanțul însoțește sensibilitatea unui obiect așa cum umbra însoțește corpul. | Omnia quae vinciuntur aliquo pacto sentiunt, in cuius sensus substantia inspicere est certam cognitionis et certam appetitus speciem: non aliter magnes secundum genus attrahit [5] et impedit. Vincire ergo volens debet aliquo modo sensum ingerere in illud quod est vincibile. Ita quippe vinculum sequitur rei sensum sicut umbra corpus. |
| [35] Evaluare comparativă a elementelor care se înlănțuie. Articolul IV | [35] Vincibilium comparatio. Articulus IV |
| Meditează asupra faptului că oamenii sînt supuși înlănțuirilor mai mult decît fiarele sălbatice și că oamenii sălbatici și obtuzi sînt cu mult mai puțin adecvați legăturilor eroice decît cei care au dobîndit o anumită limpezime a spiritului. În ceea ce privește înlănțuirile naturale, acestora li se supune mai degrabă omul de rînd decît filozoful: de aici vine proverbul că înțelepții stăpînesc stelele. Cît privește însă înlănțuirile de gen intermediar, soiul mîncăilor se poate lăuda cu castitatea, iar soiul libidinoșilor se poate lăuda cu cumpătarea într-ale mîncării. | Considera ut homines plus vinciantur [vinciuntur] quam bestiae, et homines bestiales atque stupidi ad heroica vincula minime sint [sunt] apti, quam hi qui clariorem animam sunt adepti. [5] Quod vero ad naturalia vincula attinet, his magis subiicitur vulgus quam philosophus, unde et sapientes astris dominari est in proverbio. Quod vero attinet ad vincula medii generis, habet generatio helluonum ut continentiam iactet, generatio vero libidinosorum sobrietatem. |
| [36] Deosebirea elementelor care se înlănțuie. Articolul V | [36] Vincibilium distinctio. Articulus V |
| Ceea ce abia am spus ne îngăduie să medităm asupra faptului că intensitatea unei anumite înlănțuiri face ca obiectul să fie mai puțin predispus unei alte specii de înlănțuire și să îi răspundă mai puțin. De aceea, germanul este mai puțin atras de plăcerile lui Venus, italianul, de excesele alimentare, spaniolul este mai înclinat spre iubire, francezul, spre mînie. | Ex eo quod proxime dictum est, consyderare licet ut intensio unius vinculi reddat alia vinculi specie minus vincibile seu remissius. Idcirco Germanus minus sollicitatur ad Venerem, [5] Italus minus ad crapulam, Hispanus magis pronus est ad amorem, Gallus ad iram. |
| [37] Sămînța sau stimulul elementului care se înlănțuie. Articolul VI | [37] Vincibilis semen seu fomes. Articulus VI |
| Un element se supune cel mai mult unei înlănțuiri atunci cînd are ceva din sine în persoana care înlănțuie, tocmai pentru că cel care înlănțuie îl domină folosindu-se de ceva din sine. Pe această bază, necromanții (pentru a da un exemplu particular) au încredere să își exercite stăpînirea asupra întregului trup folosindu-se de unghiile și firele de păr ale celor vii sau chiar de piese de vestimentație sau de urme ale tălpilor; de asemenea, ei invocă spiritele defuncților prin oase și prin părți felurite din trupurile morților. De aceea se acorda toată atenția practicilor de înmormîntare, se instituiau rugăciuni și se număra printre pedepsele cele mai crude lăsarea unui cadavru neîngropat. Retorii dobîndesc bunăvoință prin arta lor, pentru că auditoriul și judecătorii regăsesc în vorbele lor ceva din ei înșiși. | Vincitur maxime aliquid quando aliquid sui est in vinciente, vel ideo quia per aliquid sui vinciens imperat illi. Hinc necromantici[s] (ut uno in genere demonstrem) per ungues et [5] capillos vivorum – quinimmo et per vestium partes et vestigia – in universum corpus exercere confidunt imperium; per ossa item et quascunque mortuorum partes manes evocant. Unde non temere sepulturas maxime curabant, rogos praeposuerunt, et insepultum relinquere inter fera supplicia computabant. Rhetores arte benevolentiam captant, ideo ut aliquid sui auditores et iudex habeat in ipso. |
| [38] Vremea elementului care se înlănțuie. Articolul VII | [38] Vincibilis tempus. Articulus VII |
| O realitate unică și identică sieși este susceptibilă în mod diferit de înlănțuire, în funcție de vîrstă și de timpul scurs, iar diferitele elemente nu se comportă într-un singur mod față de o înlănțuire unică și identică sieși, nici nu manifestă aceleași înclinații pornind de la aceeași înlănțuire. Pe această bază, se observă că cel care s-a comportat cu ușurătate ca tînăr este un bărbat mai statornic și mai înțelept, ca bătrîn este mai suspicios și mai morocănos, iar cînd ajunge un decrepit este plin de dispreț și plictisit. | Pro aetatis atque temporis varietate varie unum idemque fit vincibile, et varia sunt ad unum idemque vinculum non uno modo disposita, neque ex eodem pariter composita [5] redduntur. Hinc adverte ut qui iunior extiterit [extiteris] et facilis, vir est constantior et prudentior, senex suspiciosior magis et morosus, decrepitus contemnit et fastidit. |
| [39] Diferențele dintre elementele care se înlănțuie. Articolul VIII | [39] Vincibilium differentia. Articulus VIII |
| Cine voiește să lege puternic trebuie să fie atent la faptul că, între realitățile susceptibile de înlănțuire, unele sînt puse în mișcare de natură, altele mai degrabă de judecată sau de înțelepciune, altele mai mult de uzanțe și de obișnuință. Astfel, o persoană abilă adună în jurul său indivizi din primul tip folosindu-se de înlănțuiri provenite din lucruri naturale, indivizi din al doilea tip folosindu-se de înlănțuiri generate de raționamente și demonstrații, probe și argumentări convingătoare, iar indivizi din al treilea tip folosindu-se de înlănțuiri extrase din realitățile nemijlocite și necesare. | Valde [Unde] vincire volenti animadvertendum est ut vincibilium quaedam magis natura, quaedam [91 v] ma/gis iudicio seu prudentia, quaedam magis usu et consuetudine agantur, ut [5] solers primos per vincula ex naturalibus comparata, secundos ex rationibus et demonstrationibus, signis et argumentis, tertios ex propinquis et necessariis obliget et astringat. |
| [40] Despărțirea elementului care se înlănțuie de alte atracții. Articolul IX | [40] Vincibilis aversio. Articulus IX |
| [41] Numărul realităților care se înlănțuie. Articolul X | [41] Vincibilium numerus. Articulus X |
| Oamenii cu fire contemplativă sînt înlănțuiți de elemente divine la vederea imaginilor sensibile, cei cu fire voluptuoasă prin văz se scufundă în pofta de a atinge, cei cu fire morală sînt conduși spre plăcere prin conversație. Cei dintîi sînt considerați eroici, cei din al doilea tip – naturali, cei dintr-al treilea – raționali. Primul tip stă într-o poziția mai elevată, al doilea – într-o poziție mai joasă, al treilea este la mijloc. Cei dintîi se spune că sînt demni de cer, cei din al doilea tip – de viață, cei din al treilea – de cunoaștere. Primii se înalță la Dumnezeu, cei din al doilea tip rămîn fixați de corpuri, cei dintr-al treilea se îndepărtează de una dintre aceste extreme, apropiindu-se de cealaltă. | Contemplativi a sensibilium specierum aspectu divinis vinciuntur, voluptuosi per visum ad tangendi concupiscentiam descendunt [correxi], ethici in conversandi oblectationem [5] trahuntur. Primi heroici habentur, secundi naturales, tertii rationales. Primi altiores, secundi inferiores, tertii medii. Primi dicuntur aethere digni, secundi vita, tertii sensu. Primi ascendunt ad Deum, secundi haerent corporibus, tertii ab altero extremorum recedunt, alteri appropinquant. |
