Liviu Franga față cu Acharnienii lui Aristofan

0
35

Pentru întreaga intelectualitate bucureșteană sau chiar românească, profesorul Liviu Franga este, înainte de orice, principalul specialist român în viață în domeniul literaturii latine, clasicistul pentru care poezia epocii lui Augustus sau a Romei imperiului târziu nu mai are niciun fel de secret.

Tudor Dinu
Tudor Dinu

Nu este însă filologul care studiază Antichitatea doar în sine și pentru sine, ci, mai ales, din dorința de a identifica în textele acesteia valorile perene, menite să constituie puncte de reper solide în haosul (controlat?) al lumii contemporane. Clasic printre postmoderni, așa cum și-a intitulat un volum, Liviu Franga e și un prozator de talent, care face ca universul antic și cel actual să fuzioneze într-un amalgam mirific de cuvinte, senzații, culori.

În plus, el este – să nu uităm – și omul sacrificiului pentru comunitatea din care face parte, căci, dându-și seama că profesorii de limbi străine din Universitatea bucureșteană aveau nevoie de un conducător care să le apere interesele într-un context academic tot mai complicat, a decis de trei luștri încoace să-și sacrifice o bună parte din timpul dedicat scrisului și cercetării pentru a se pune în slujba lor, în calitate de prodecan și apoi decan. Și tot el și-a asumat misiunea ingrată, dar atât de necesară, de a deveni membru al acelui organism național ce verifică și asigură calitatea învățământului superior românesc.

Și, de parcă aceste ipostaze ale personalității sale proteice nu ar fi fost de ajuns, cititorii prezentei ediții românești a Acharnienilor lui Aristofan se vor întâlni, de această dată, cu un alt Liviu Franga: traducătorul inspirat și elenistul de forță. Căci, dacă lăsăm la o parte transpunerile unor fragmente din Isocrate și Antifon Retorul, dar și mostrele de virtuozitate reprezentate de traducerile în latină ale unor poeme ale lui Konstantinos Kavafis, pare că profesorul Franga a vrut să-și țină până acum ascuns acest talent. După cum, urmând modelul lumii academice occidentale, în care clasiciștii decid încă din vremea studenției dacă devin ori eleniști, ori latiniști, a părăsit de timpuriu studiul culturii anticei Ellade în favoarea celei a Romei. Răsfoind volumul de față, nu putem spune decât: Ce păcat!

Sau poate, mai degrabă, Ce bucurie! că, după mai bine de trei decenii, cărturarul ajuns la maturitate deplină revine la pasiunile tinereții (Homer, presocratici, teatrul antic), cărora le conferă trăinicie prin acumulările de o viață. Ba chiar ne și povestește istoria propriei sale tălmăciri, îngăduindu-ne să călătorim în vremurile tulburi de imediat de dinainte de revoluția din 1989, cu relele și cu bunele lor, pe care profesorul nu se sfiește să le pună deopotrivă în lumină, dar și în primii ani ai tranziției, cu convulsiile lor ce nu au favorizat în mod indubitabil studiile de tip clasic. În plus, el ne înfățișează și o întreaga armătură de principii care-i ghidează actul traductologic, dintre care pe primul loc plasează lizibilitatea și accesibilitatea textului. Iar aplicarea teoriei se face într-o manieră – îndrăznesc să spun – ideală, care ne dă iluzia că Aristofan și-ar fi scris piesele în limba clasicilor literaturii române.

La reușita Acharnienilor a contribuit, în cea mai mare măsură, și colaborarea armonioasă a profesorului Franga cu conferențiarul Theodor Georgescu, care a făcut uz nu numai de notele de odinioară ale Magistrului, ci și de o bună parte a exegezei aristofaniene acumulate în peste două milenii de cercetare în filologia clasică. Ediției de față nu-i lipsește astfel nimic, plasându-se la nivelul celor mai bune din Occident și revendicând un loc de cinste în biblioteca oricărui cititor român.

Lasă un răspuns