fragment din comedia Acharnienii de Aristofan, din ediția bilingvă Aristofan/Aristophanes – Acharnienii / Acharnes, apărută în colecția ”Teatru antic – Aristophanes” a editurii Eikon. Volumul a fost lansat în cadrul Târgului de Carte Bookfest în luna mai 2019.
traducere de Liviu Franga
note de Theodor Georgescu
DICAIOPOLIS
Acum e vremea cu curaj să mă-narmez:
va trebui pe Euripide să-l găsesc.
(Bate la poarta lui Euripide.)
Băiete!
SLUJITORUL LUI EURIPIDE
Cine-i?
DICAIOPOLIS
Euripide-acasă e? (395)
SLUJITORUL
Nu e-năuntru și-năuntru totuși e.
DICAIOPOLIS
575 Cum e-năuntru și-năuntru totuși nu-i ?
SLUJITORUL
E chiar așa cum zic, bătrâne: mintea lui
afară bate câmpii, culegând
ici-colo câte-un versuleț, deci iată cum
nu e-năuntru! Însă el, de fapt, ’năuntru e,
580 stă cu picioarele în aer și compune-acum
o mare tragedie. (400)
DICAIOPOLIS
Ne-mai-po-me-nit!
De trei ori fericitule Euripide, tu,
un sclav atât de iscusit la vorbă ai!
Acuma, cheamă-l.
SLUJITORUL
Imposibil.
DICAIOPOLIS
Păi de ce?!
585 Să știi că n-am să plec. La ușă am să bat.
(Bate insistent la ușă.)
O, Euripide, Euripidulețule,
acordă-mi doar o clipă de atenție, (405)
dacă vreodată ai făcut-o pentru cineva!
Te caută-n persoană Dicaiopolis,
590 cel care s-a născut din neamul Choleizilor.
Chiar el e-n fața ta acum.
EURIPIDE (distrat, dinăuntru)
N-am timp deloc.
DICAIOPOLIS
Atunci rotește-nvârtitoarea aia, hai…
EURIPIDE
E imposibil.
DICAIOPOLIS
Hai, te rog…
EURIPIDE (foarte plictisit)
…Ei bine, hai.
Am să rotesc învârtitoarea. Să cobor
595 n-am timp deloc.
(Placa turnantă se rotește și aduce la vedere interiorul camerei lui Euripide. Poetul, culcat pe o canapea, cu picioarele în sus, compune îmbrăcat în zdrențe. De-a lungul peretelui atârnă, agățate în cuie, diverse costume de teatru la fel de zdrențuite, iar pe podea zac împrăștiate numeroase accesorii, precum și suluri de papiri.)
DICAIOPOLIS
O, Euripide!…
EURIPIDE (și mai plictisit)
Ce mai vrei?
DICAIOPOLIS
Tu, cu picioarele în aer, scrii, de fapt puteai
prea bine și cu ele … jos! Acuma înțeleg (410)
de ce eroii tăi sunt niște șontorogi:
păi au căzut de sus și au rămas betegi.
600 Dar, spune-mi, de ce porți tu zdrențe și de ce
arăți, că plânsul mă cuprinde? – Aha, pricep
de ce eroii tăi arată parcă-s cerșetori.
Te rog să-mi dai și mie-o zdreanță, care vrei,
o zdreanță dintr-o tragedie veche-a ta. (415)
605 Căci trebuie să țin un lung discurs acum
acestui cor, și dacă nu-l rostesc frumos,
ah, moartea crudă, moartea mă așteaptă, oh!
EURIPIDE
Ce zdrențe-ți plac?
(arătând spre niște vechituri aruncate pe jos)
N-ai vrea dintre-astea, care-au fost
deunăzi pe Oineus, bătrân nenorocit,
610 în ultima mea piesă care-a concurat?
DICAIOPOLIS
A, nu! Prea bune-s astea! Eu te rog să-mi dai
din zdrențele-altui personaj, și mai de plâns. (420)
EURIPIDE
Nu vrei pe-ale lui Phoinix orbul?
DICAIOPOLIS
Phoinix?! Nu.
Eu de-altul și mai zdrențăros ca el îți spun.
EURIPIDE
615 Ah, omul ăsta care zdrențe o fi vrând?!
Vorbești cumva de cerșetorul Philoctetes?
DICAIOPOLIS
Ba nu, e unu’ mult mai rău nenorocit. (425)
EURIPIDE
Sau ți-ar plăcea bulendrele jegoase și
rupturile pe care-al meu Bellerophontes
620 le-avea pe scenă, când din greu el șchiopăta?
DICAIOPOLIS
Nu, nu Bellerophontes. Era ceva mai rău,
era un personaj și șchiop, și cerșetor,
flecar fără pereche și pungaș vestit.
EURIPIDE
Da, știu acum! E Telephos din Mysia.
DICAIOPOLIS
625 Chiar el! Te rog frumos, te rog, dă-mi zdrențele (430)
pe care le-a purtat în piesa ta: te rog!…
EURIPIDE
Băiete! Dă-i odată omului de-aici
jerpeliturile lui Telephos: le vezi
deasupra zdrențelor în care-a fost Thyestes,
630 și dedesubtul celor pentru Ino. Dă-i!
DICAIOPOLIS
(După ce își pune deasupra costumul ferfenițit dat de Euripide, își desfășoară mantaua zdrențuită, lăsând intenționat la vedere, neacoperite, găurile.)
O, Zeus, care toate vezi de sus, de jos, (435)
și cu privirea ta străpungi un… univers,
(Își trece degetele prin găuri, sugerând astfel intensitatea privirii zeului peste lume.)
o, lasă-mă ca, astăzi, jalnic, să mă zbat,
mai jalnic decât cel mai jalnic cerșetor!
635 Și tu, Euripide, fiindcă ai fost bun
cu mine, doar un lucru îți mai cer să-mi dai,
ceva ce merge fix cu zdrențele.
Căciula de pe capul mysienilor!
Căci azi pe cerșetorul eu va trebui să fac, (440)
640 fiind ceea ce sunt, un altul însă par.
Să știe spectatorii bine cine sunt,
iar corul cel nătâng al acharnienilor
să stea pe-aici pe-aproape, lângă mine și
cu fiecare vorbuliță el să ia
645 câte-un drăguț de bobârnac direct în nas.
EURIPIDE (întinzându-i căciula)
Ți-o dau, căci mintea ta lucrează tare mult. (445)
DICAIOPOLIS (cu căciula pe cap)
Să ne trăiești, și mult noroc lui Telephos
– e tot ce vreau ca zeii vouă să vă dea.
Deja mă simt umplut de vorbulițe, dar
650 mai am nevoie de-un toiag de cerșetor.
EURIPIDE
Hai, ia-l și du-te! Vezi, de-acum să nu te prind
că vreodată pragul ăsta-ai să-l mai treci.
DICAIOPOLIS (aparte)
Vai, vai de mine cum m-alungă el de-aici, (450)
când încă de atâtea am nevoie… Stai,
655 că nu mă dau așa ușor… poftit.
Insistă, deci, bate-l la cap, nu te lăsa.
(tare)
O, dragul meu Euripide, dă-mi acum
un coșuleț în care-o lampă mică-a ars.
EURIPIDE
Nefericitule! Un coșuleț!!! Și ce să faci?
DICAIOPOLIS
660 Cum ce să fac?!… Nu fac nimic. Dar vreau să-l am. (455)
EURIPIDE (aruncându-i coșulețul)
Mă plictisești. Te rog să pleci, hai, chiar acum.
DICAIOPOLIS
Vai… nu! Să te iubească zeii-așa precum,
cândva,-au iubit-o tare mult pe maică-ta.
EURIPIDE
Acuma du-te, hai, te rog.
DICAIOPOLIS
Ba nicidecum,
665 un singur lucru doar să-mi dai, atât te rog,
o străchinuță doar, cu buza știrbă. Dă-mi…
EURIPIDE (întinzându-i o farfurie ciobită)
Mai dă-te dracu’. Ia-o, să nu te mai văd. (460)
DICAIOPOLIS (aparte)
Habar n-ai tu cât mă înfurii. Stai așa.
(tare)
Tu, Euripide, mierea sufletului meu,
670 mai vreau un lucru, singur-singurel, să-ți cer !
Dă-mi o oliță plină ochi cu burețel.
EURIPIDE
Măi, omule, tu tragedia mi-ai furat!
Hai, ia ulcica, du-te, șterge-o, cară-te!
DICAIOPOLIS
Mă duc, mă duc. (465)
(aparte)
Da’ ce să fac, încă mai e
675 ceva care-mi lipsește, făr’ de care mor!
(tare)
Ascultă, Euripide, fericirea mea!
Tu dacă asta-mi dai ce-ți cer, eu am plecat!
Adio! Nu mă mai întorc în veci de veci!
Știi, vreau, în coșuleț să pun, te rog, fii bun,
680 niște cojițe goale de la zarzavat.
EURIPIDE
Ah! M-ai distrus! Poftim. S-a zis cu drama mea. (470)
Căci mi-ai furat tot ce era frumos în ea.
DICAIOPOLIS
Acuma e… destul. Și timpul să mă-ntorc.
N-aș vrea povară să ajung și… să
685 îmi poarte regii ură-adâncă nu aș vrea.
Dar, vai, nenorocire, ce era să uit!
O lume-ntreagă nu aș da în schimb, mă jur.
Euripidel, drăguțule, iubitule, (475)
să mă trăznească dacă îți mai cer ceva,
690 atâta doar, un singur lucru singurel:
din partea mamei ce ai moștenit să-mi dai,
o preagustoasă legătură de mărar.
EURIPIDE (către sclav)
Nerușinatul! Ia închide-i ușa-n nas.
(Placa turnantă se întoarce la loc, în poziția inițială, astfel încât interiorul camerei lui Euripide dispare în spatele scenei, care rămâne, pentru câteva clipe, goală.)
⁂
Dικαιοπολις και Ευριπιδης
text original, vv. 393–479
{ΔΙ.} Ὥρα ‘στὶν ἆρα καρτερὰν ψυχὴν λαβεῖν·
καί μοι βαδιστέ’ ἐστὶν ὡς Εὐριπίδην.
395
Παῖ παῖ.
{ΘΕΡΑΠΩΝ}
Τίς οὗτος;
{ΔΙ.} Ἔνδον ἔστ’ Εὐριπίδης;
{ΘΕ.} Οὐκ ἔνδον ἔνδον ἐστίν, εἰ γνώμην ἔχεις.
{ΔΙ.} Πῶς ἔνδον, εἶτ’ οὐκ ἔνδον;
{ΘΕ.} Ὀρθῶς, ὦ γέρον.
Ὁ νοῦς μὲν ἔξω ξυλλέγων ἐπύλλια
οὐκ ἔνδον, αὐτὸς δ’ ἔνδον ἀναβάδην ποεῖ
400
τραγῳδίαν.
{ΔΙ.} Ὦ τρισμακάρι’ Εὐριπίδη,
ὅθ’ ὁ δοῦλος οὑτωσὶ σοφῶς ὑποκρίνεται.
Ἐκκάλεσον αὐτόν.
{ΘΕ.} Ἀλλ’ ἀδύνατον.
{ΔΙ.} Ἀλλ’ ὅμως·
οὐ γὰρ ἂν ἀπέλθοιμ’. – Ἀλλὰ κόψω τὴν θύραν.
Εὐριπίδη, Εὐριπίδιον,
405
ὑπάκουσον, εἴπερ πώποτ’ ἀνθρώπων τινί·
Δικαιόπολις καλῶ σ’ ὁ Χολλῄδης ἐγώ.
{ΕΥΡΙΠΙΔΗΣ}
Ἀλλ’ οὐ σχολή.
{ΔΙ.} Ἀλλ’ ἐκκυκλήθητ’.
{ΕΥ.} Ἀλλ’ ἀδύνατον.
{ΔΙ.} Ἀλλ’ ὅμως.
{ΕΥ.} Ἀλλ’ ἐκκυκλήσομαι· καταβαίνειν δ’ οὐ σχολή.
410
{ΔΙ.} Εὐριπίδη.
{ΕΥ.} Τί λέλακας;
{ΔΙ.} Ἀναβάδην ποεῖς,
ἐξὸν καταβάδην. Οὐκ ἐτὸς χωλοὺς ποεῖς.
Ἀτὰρ τί τὰ ῥάκι’ ἐκ τραγῳδίας ἔχεις,
ἐσθῆτ’ ἐλεινήν; Οὐκ ἐτὸς πτωχοὺς ποεῖς.
Ἀλλ’ ἀντιβολῶ πρὸς τῶν γονάτων σ’, Εὐριπίδη,
415
δός μοι ῥάκιόν τι τοῦ παλαιοῦ δράματος.
Δεῖ γάρ με λέξαι τῷ χορῷ ῥῆσιν μακράν·
αὕτη δὲ θάνατον, ἢν κακῶς λέξω, φέρει.
{ΕΥ.} Τὰ ποῖα τρύχη; Μῶν ἐν οἷς Οἰνεὺς ὁδὶ
ὁ δύσποτμος γεραιὸς ἠγωνίζετο;
420
{ΔΙ.} Οὐκ Οἰνέως ἦν, ἀλλ’ ἔτ’ ἀθλιωτέρου.
{ΕΥ.} Τὰ τοῦ τυφλοῦ Φοίνικος;
{ΔΙ.} Οὐ Φοίνικος, οὔ·
ἀλλ’ ἕτερος ἦν Φοίνικος ἀθλιώτερος.
{ΕΥ.} Ποίας ποθ’ ἁνὴρ λακίδας αἰτεῖται πέπλων,
Ἀλλ’ ἦ Φιλοκτήτου τὰ τοῦ πτωχοῦ λέγεις;
425
{ΔΙ.} Οὔκ, ἀλλὰ τούτου πολὺ πολὺ πτωχιστέρου.
{ΕΥ.} Ἀλλ’ ἦ τὰ δυσπινῆ θέλεις πεπλώματα,
ἃ Βελλεροφόντης εἶχ’ ὁ χωλὸς οὑτοσί;
{ΔΙ.} Οὐ Βελλεροφόντης· ἀλλὰ κἀκεῖνος μὲν ἦν
χωλός, προσαιτῶν, στωμύλος, δεινὸς λέγειν.
430
{ΕΥ.} Οἶδ’ ἄνδρα, Μυσὸν Τήλεφον.
{ΔΙ.} Ναί, Τήλεφον·
τούτου δός, ἀντιβολῶ σέ, μοι τὰ σπάργανα.
{ΕΥ.} Ὦ παῖ, δὸς αὐτῷ Τηλέφου ῥακώματα.
Κεῖται δ’ ἄνωθεν τῶν Θυεστείων ῥακῶν
μεταξὺ τῶν Ἰνοῦς. Ἰδού, ταυτὶ λαβέ.
435
{ΔΙ.} Ὦ Ζεῦ διόπτα καὶ κατόπτα πανταχῇ,
ἐνσκευάσασθαί μ’ οἷον ἀθλιώτατον.
Εὐριπίδη, ‘πειδήπερ ἐχαρίσω ταδί,
κἀκεῖνά μοι δὸς τἀκόλουθα τῶν ῥακῶν,
τὸ πιλίδιον περὶ τὴν κεφαλὴν τὸ Μύσιον.
440
Δεῖ γάρ με δόξαι πτωχὸν εἶναι τήμερον,
εἶναι μὲν ὅσπερ εἰμί, φαίνεσθαι δὲ μή·
τοὺς μὲν θεατὰς εἰδέναι μ’ ὅς εἰμ’ ἐγώ,
τοὺς δ’ αὖ χορευτὰς ἠλιθίους παρεστάναι,
ὅπως ἂν αὐτοὺς ῥηματίοις σκιμαλίσω.
445
{ΕΥ.} Δώσω· πυκνῇ γὰρ λεπτὰ μηχανᾷ φρενί.
{ΔΙ.} Εὐδαιμονοίης – Τηλέφῳ δ’ ἁγὼ φρονῶ.
Εὖ γ’· οἷον ἤδη ῥηματίων ἐμπίμπλαμαι.
Ἀτὰρ δέομαί γε πτωχικοῦ βακτηρίου.
{ΕΥ.} Τουτὶ λαβὼν ἄπελθε λαΐνων σταθμῶν.
450
{ΔΙ.} Ὦ θύμ’, – ὁρᾷς γὰρ ὡς ἀπωθοῦμαι δόμων,
πολλῶν δεόμενος σκευαρίων, – νῦν δὴ γενοῦ
γλίσχρος, προσαιτῶν, λιπαρῶν. Εὐριπίδη,
δός μοι σπυρίδιον διακεκαυμένον λύχνῳ.
{ΕΥ.} Τί δ’, ὦ τάλας, σε τοῦδ’ ἔχει πλέκους χρέος;
455
{ΔΙ.} Χρέος μὲν οὐδέν, βούλομαι δ’ ὅμως λαβεῖν.
{ΕΥ.} Λυπηρὸς ἴσθ’ ὢν κἀποχώρησον δόμων.
{ΔΙ.} Φεῦ.
Εὐδαιμονοίης, ὥσπερ ἡ μήτηρ ποτέ.
{ΕΥ.} Ἄπελθέ νύν μοι.
{ΔΙ.} Μἀλλά μοι δὸς ἓν μόνον,
κοτυλίσκιον τὸ χεῖλος ἀποκεκρουμένον.
460
{ΕΥ.} Φθείρου λαβὼν τόδ’· ἴσθ’ ὀχληρὸς ὢν δόμοις.
{ΔΙ.} Οὔτοι μὰ Δί’ οἶσθ’ οἷ’ αὐτὸς ἐργάζει κακά.
Ἀλλ’, ὦ γλυκύτατ’ Εὐριπίδη, τουτὶ μόνον,
δός μοι χυτρίδιον σπογγίῳ βεβυσμένον.
{ΕΥ.} Ἄνθρωπ’, ἀφαιρήσει με τὴν τραγῳδίαν.
465
Ἄπελθε ταυτηνὶ λαβών.
{ΔΙ.} Ἀπέρχομαι.
Καίτοι τί δράσω; Δεῖ γὰρ ἑνὸς οὗ μὴ τυχὼν
ἀπόλωλ’. Ἄκουσον, ὦ γλυκύτατ’ Εὐριπίδη·
τουτὶ λαβὼν ἄπειμι κοὐ πρόσειμ’ ἔτι·
εἰς τὸ σπυρίδιον ἰσχνά μοι φυλλεῖα δός.
470
{ΕΥ.} Ἀπολεῖς μ’. Ἰδού σοι. Φροῦδά μοι τὰ δράματα.
{ΔΙ.} Ἀλλ’ οὐκέτ’, ἀλλ’ ἄπειμι. Καὶ γάρ εἰμ’ ἄγαν
ὀχληρός, οὐ δοκῶν με κοιράνους στυγεῖν.
Οἴμοι κακοδαίμων, ὡς ἀπόλωλ’. Ἐπελαθόμην
ἐν ᾧπέρ ἐστι πάντα μοι τὰ πράγματα.
475
Εὐριπίδιον ὦ γλυκύτατον καὶ φίλτατον,
κάκιστ’ ἀπολοίμην, εἴ τί σ’ αἰτήσαιμ’ ἔτι,
πλὴν ἓν μόνον, τουτὶ μόνον, τουτὶ μόνον,
σκάνδικά μοι δὸς μητρόθεν δεδεγμένος.
{ΕΥ.} Ἁνὴρ ὑβρίζει· κλῇε πηκτὰ δωμάτων.
