Liviu Franga, Scurtă profesiune de credință a traducătorului din Aristofan

0
353

Oricare autor de teatru, fie că este vorba de Antichitate (clasică în cazul de față), fie că avem în vedere lumea modernă și contemporană, dacă nu aparține exclusiv unei culturi naționale, ci patrimoniului universal, se impune a fi tradus avându-se în vedere și luându-se în considerare două condiții fundamentale, care sunt, în același timp, și condiții minimale, obligatoriu de respectat și de pus în aplicare în domeniul traducerii textelor dramatice.

Liviu Franga
Liviu Franga

În ordinea, primordial cronologică, a contactului cu textul unui autor dramatic tradus, prima condiție, minimală și fundamentală, pe care trebuie ca autorul traducerii să o cunoască, să o respecte și să o aplice este aceea a lizibilității traducerii. Textul original a fost compus de autorul lui (= elaborat, redactat; apoi conservat și transmis mai departe, inclusiv în intervale seculare și milenare) spre a fi citit, adică reluat în contact cu publicul său receptor, fie individual, prin lectură personală, fie colectiv, prin lectură școlară, instructiv-educativă, pe fragmente alese ori, după caz, integral. Cum mecanismele lecturii originalului (a „textului-sursă”, în termenii teoriei traducerii) se bazează în mod esențial pe înțelegerea textului citit, în mod consecutiv și lectura textului tradus (a „textului-țintă”) se impune să satisfacă aceeași cerință. Traducerea, cu alte cuvinte, trebuie să fie, în egală măsură ca originalul, inteligibilă, vreau să spun ușor sau relativ ușor – depinde de originalul însuși! – perceptibilă și descifrabilă ca sens, ca sensuri, ca mesaj. O atare traducere nu poate fi mai obscură, mai complicată, mai opacă – gramatical, semantic, semiotic – decât originalul care-i stă la bază. Ar fi un nonsens. Or, inteligibil, în spațiul lecturii, înseamnă lizibil: inteligibil prin / la / în / lectură (mută sau nu).

A doua condiție, pe care autorul traducerii unui text dramatic nu trebuie s-o scape din vedere – dimpotrivă, dacă ambiționează spre perenitatea traducerii (țelul ultim de atins și de tins, asimptotic, de către un traducător dramatic), trebuie să o cultive cu maximă și permanentă atenție –, se referă la natura însăși a textului. Acesta nu este un text literar oarecare, în proză sau în versuri. Este un text dramatic. Un text în cazul căruia nu succesiunea ritmică (versificația) sau absența acesteia contează și are importanță, ci cu totul altceva. Textul dramatic se articulează, se configurează și se modulează având în centrul său conceptul de replică. Aceasta deosebește categoric și fundamental un text dramatic de unul nondramatic, fie poezie, fie proză. Replicile personajelor, date unele altora, sunt cu totul altceva decât dialogul dintr-o proză sau dintr-o poezie / poem oarecare. Prin replici, unele nonverbale, gestuale, personajele de teatru construiesc piesa, o înalță piatră cu piatră, replică după replică. Prin urmare, traducătorul unei piese de teatru, antice sau moderne sau actuale, nu trebuie niciun moment să omită faptul că el traduce un joc (literar) dramatic, o construcție spectaculară, și nu un text bidimensional, oricât de complex ar fi acesta. Prin replicile personajelor teatrale, piesa oferă spectatorului o viziune, o realitate tridimensională. Fie și fictivă, imaginată și imaginară.

Așadar, atunci când traduce un text dramatic, autorul traducerii nu se limitează doar la traducerea, pur și simplu, a unui text. El traduce o viziune, el oferă traducerea unui spectacol. Prin și dincolo de pagina scrisă, beneficiarul traducerii unui text dramatic trebuie să vadă scena pe care joacă actorii, interpreții textului dramatic. Actorii dau consistență sonoră, culoare și timbru, intensitate cuvântului scris. Îl fac palpabil, îl fac să trăiască (și) sonor, nu doar vizual, ca în cazul simplei lecturi. Traducătorul trebuie să facă același lucru ca și autorul piesei: să dea, printr-o traducere – pe care aș numi-o vizionară, în sensul de spectaculară – materialitate, palpabilitate textului tradus, oferind astfel și el – traducătorul, nu doar autorul originalului – premisele literar-culturale ale dezvoltării artei actoricești.

Cea de-a treia condiție sine qua non a reușitei traducerii dramatice se vădește, în consecință, a fi, dincolo de lizibilitate, adică de literaturitatea traducerii textului dramatic, viziunea lui spectaculară, deschiderea traducerii spre arta și tehnica spectacolului dramatic, într-un cuvânt spectacularitatea traducerii dramatice.

Este ceea ce, folosind virtuțile unei limbi române firești, vorbite curent și colocvial (chiar cu micile obscenități specifice oralității necenzurate, cu atât mai mult, cu cât acest nivel și registru stilistic abundă la Aristofan), dar și poetizante totodată – întrucât toată dramaturgia antică folosea versul, în multiple combinații metrice, unele dificil de inventariat (cazul metrilor plautini, numeri innumeri, deci din zona latină a teatrului) –, am încercat să realizez ca traducere în ediția de față, rod al unei colaborări și revizuiri extrem de îndelungate, până în momentul finalizării.

Am păstrat, prin urmare, versul, ca unitate fundamentală de expresie a replicii, și în traducere.

Pentru diversificarea și sporirea gradului de lizibilitate, de „lecturabilitate”, dacă-mi este permis să spun așa, am recurs, nu de puține ori, la calitățile literar-estetice ale rimei, cea care oferă cititorului (și, mai ales, spectatorului) modern un avantaj considerabil față de proză: muzicalitatea imediat perceptibilă, mica arhitectură sonoră, inclusiv cea intuită. În felul acesta, putem recupera muzicalitatea excepțională a metricii, respectiv a versificației textului grec, construit ritmic în așa fel, încât, pe de o parte, era el însuși muzică, pe de alta, sugera o infinitate de mișcări dansante, coregrafice, supraadăugate tonalităților și intensităților vocii, mimicii, gesturilor.

Pentru conferirea unui spor imaginativ, a unui confort spectacular-vizionar textului aristofanian, n-am ezitat să mă detașez de rigorile unei traduceri fidele gramatical și chiar lexical. Fidelitatea gramaticală nu este compatibilă cu potențele spectacolului scenic. În plus, este, de cele mai multe ori, imposibil să fie respectată, dacă vrem ca această obediență morfo-sintactică, uneori chiar lexicală, a traducerii să nu conducă la ilizibil, la indigestie, mai exact la nedigerarea a ceea ce citim. N-am ezitat, în concluzie, să modulăm fraze, întrerupându-le sau reconstruindu-le, să aducem în firescul inteligibil și spre o normală satisfacție estetică formulări sintactico-frazeologice particulare limbii originalului, dar cu totul greoaie și nefirești din unghiul limbii române. Pentru acest beneficiu dublu – al facilitării lecturii și al creării viziunii spectaculare, atât pentru cititor, cât și, mai ales, pentru spectator, cel care, spre deosebire de cititor, poate și vedea textul ca reprezentare scenică, textul ca piesă montată –, n-am ezitat (totuși, în limite extrem de reduse) să introduc și câte un vers nou, inexistent în original, dar oricând putând a fi sugerat traducătorului de textul autorului.

Lasă un răspuns