Elena Andrei, Cum a salvat Regina Maria un act de cultură

0
18

Ion Marin Sadoveanu a avut, în perioada interbelică, iniţiativa de a susţine, duminicile dimineaţă, pe la orele 10.30, la Teatrul Naţional, care atunci se găsea pe Calea Victoriei, conferinţe despre literatura contemporană. Erau matinee aşteptate de lumea culturală bucureşteană de atunci, pe când eu eram o adolescentă dornică de a şti, de a asculta, de a citi, de a mă duce la concerte de muzică simfonică, la operă, la spectacole de teatru.

Pot mărturisi că, la şaptesprezece ani, ascultând Richard Wagner la Operă, m-am îndrăgostit de cel care avea să-mi fie soţ. Iubirea pentru muzică ne-a unit atât de puternic, încât doar moartea ne-a mai putut despărţi, după mai bine de jumătate de veac. Muzica pătrunde în suflet fără niciun cuvânt. Muzica este pentru totdeauna.

Dar să revin la aceste conferinţe minunate. Eu am fost la ele prin 1934, pe când aveam doar optsprezece ani. Acum am 102. Şi, cu toate că a trecut un război mondial, comunismul, emigrarea într-o altă țară de treizeci de ani, îmi aduc aminte şi astăzi cu bucurie şi foarte clar de acele adevărate acte de cultură, care mi-au luminat existenţa.

Elena Andrei © foto Peter Sragher
Elena Andrei © foto Peter Sragher

Pe atunci – şi o spun mai degrabă pentru tânăra generaţie –, oamenii obişnuiau să citească mult, cu pasiune, iar când se întâlneau discutau ultima carte lecturată sau o carte care era în vogă şi abia aşteptau să-i deschidă coperțile. Cititul era o preocupare obişnuită, de zi cu zi, nu ceva rar sau aparte, ca, din nefericire, pentru mulţi tineri din ziua de azi. Tinerii, poate, nici n-o să-nţeleagă această amintire a mea: pasiunea pe care o suscitau lectura şi spectacolul de teatru. În acea perioadă, se traducea, în primul rând, tot ce era mai bun în literatura franceză, care era pe atunci nu numai limba diplomaţilor, ci şi limba de salon de la noi din ţară; apoi, în al doilea rând, se traducea din germană, iar, în al treilea rând, din engleză. Pe atunci literatura de limbă engleză nu avea acea importanță pe care o joacă astăzi în peisajul artistic. De asemenea, existau traduceri din literatura nordică – îmi aduc aminte de romanele lui Knut Hamsun, care luase şi Premiul Nobel. Ion Marin Sadoveanu a vrut să trezească interesul oamenilor de cultură pentru literatura universală tradusă la noi. În paralel, literatura română era într-o epocă de mare înflorire, nu numai Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, dar şi Blaga, Bacovia, Ion Barbu, Arghezi scriau, iar apoi mai era şi avangardă literară cu Sașa Pană, Tristan Tzara, Urmuz, Virgil Teodorescu și câți alții. Să nu uităm de geniul muzical al lui Enescu, de marele pianist Dinu Lipatti şi nici de adevăratele performanţe în domeniul arhitecturii şi al artelor vizuale.

Ion Marin Sadoveanu a conceput un mod original de a propaga literatura străină tradusă la noi în ţară, care putea stârni interesul oricui. Se vorbea intens printre intelectualii bucureşteni despre aceste conferinţe, care se desfăşurau în matineul duminical al Teatrului Naţional; ele constituiau adevărate evenimente culturale în cercul oamenilor interesaţi de literatura universală. Mai mult, A. Toma, în perioada sa fastă, scotea un săptămânal denumit Lectura, unde erau comentate cărţile nou-apărute, ca şi aceste conferinţe. Aşa se încerca trezirea unui interes aparte pentru literatura universală.

Conferinţele nu erau doar nişte serbede discursuri de adormit spectatorii – căci era vorba de spectatori –, deoarece, când vorbea despre un scriitor din străinătate, Ion Marin Sadoveanu dovedea un talent aparte de orator, chiar de actor. Omul avea farmec. După acea inspirată introducere în opera scriitorului, actorii Teatrului Naţional jucau o scenă dintr-o piesă de teatru sau interpretau, pe personaje, un capitol dintr-un roman sau o povestire alese de el.

Vorbea despre scriitori, unul cu o latură religioasă pronunţată, altul cu o chemare aparte pentru descrierea caracterului personajelor, un al treilea care arăta direcţia în care se îndreaptă lumea artistică, aşa că se vorbea la conferinţe şi despre revoluţia avangardistă în artă, despre pictorii cubişti, de pildă. Şi noi ne bucuram să auzim de avangardă, deoarece M.H. Maxy era prieten de familie şi l-a pictat şi pe unchiul meu şi pe soţia acestuia în stil cubist. Ion Marin Sadoveanu era un om deosebit de expresiv, reuşea – după ce se termina scurta reprezentaţie – să ţină oamenii în priză.

Dintre dramaturgii români, îmi aduc aminte de o scenă din piesa Cocoşul negru de Victor Eftimiu. Cu numai câteva replici, se crea o atmosferă ciudată, aparte: îmi aduc aminte de o vrăjitoare care, declamând o serie de formule vrăjitoreşti, reuşea să prefacă sala de spectacol într-un mediu ce cufunda spectatorii în teamă şi spaimă, imprecaţiile ei malefice izbutind de minune să sintetizeze esenţa piesei.

Mi-a rămas în suflet cu osebire dimineaţa în care s-a jucat o scenă din opera dramaturgului suedez August Strindberg – la noi în casă aveam toate piesele lui Strindberg într-o frumoasă ediţie în cinci volume în limba germană –, în care pesimismul personajului nu avea niciun motiv de angoasă, nu murise nimeni, ci doar nu ştiai de ce e trist personajul, de ce este atât de pesimist. Pe scenă, se vedea un birou foarte elegant, cu mobilă de lux, o masă, un fotoliu; intră un domn foarte distins, în haine de casă, o pijama de mătase, proaspăt tuns, cu un aspect foarte îngrijit – cu gust şi camera, şi el –, afişează pe chip o expresie de plictis, oboseală, depresie maxime. Prinde o ţigară între degete, nu ştie: s-o aprindă, să n-o aprindă, un om care nu ştie ce să facă, cuprins de toată această deprimare. Îşi aprinde, totuşi, ţigara, se aşază în fotoliu, pune ţigara în scrumieră, mai trage un fum, şi ai impresia că se gândeşte la cele mai pustiitoare premoniţii, cuprins de un pesimism absolut. Cineva sună la uşă, se aude soneria. Şi, dintr-o dată, se petrece o schimbare uimitoare: chipul lui nu mai seamănă cu ce văzusem înainte, pesimismul a dispărut ca prin minune, iar ochii, sprâncenele, faţa i se destind şi-i apare pe chip un surâs şi ştii că va avea parte de o bucurie. Se aude o voce de bărbat, figura i se schimbă iarăşi, mai citeşti pe ea aşteptare, ce-i drept, dar toată acea iluminare dispare, se vede că se aştepta pe cu totul altcineva. De afară, se aude o voce: Domnule Smith, domnule Smith, sunteţi singur? Iar vocea lui – o voce de bariton, foarte tărăgănată şi care exprimă o tristeţe nemaipomenită – pronunţă rar: Foarte singur. Aici se termină scena. Nu se vede cine intră. Rămâi în tensiune, dornic de a afla cum va continua piesa. Ai, totuși, impresia că bărbatul ar fi încasat ultima lovitură a sorţii. Sentimentul este că ar putea fi o veste bună, cine soseşte însă este pentru el o deziluzie.

Ion Marin Sadoveanu era un om deosebit de expresiv, reuşea să ţină sala în priză şi după ce se termina scurta reprezentaţie. Căci urma comentariul cu concluziile, după ce şi spectatorii avuseseră experienţa reprezentaţiei. Iar el era de părere că  această tristeţe apăsătoare din piesa lui Strindberg – ce se poate întâlni în multe dintre lucrările dramaturgului suedez – este o caracteristică a creaţiei dramaturgului suedez, o tristeţe apăsătoare, întreruptă doar de scurte momente de speranţă.

O altă scenă a lui Strindberg a fost aleasă din piesa Drumul spre Damasc (în mod obişnuit, momentul revelaţiei lui Saul, care, când ajunge la Damasc – unde ar fi trebuit să organizeze persecuţia lui Isus –, s-a botezat în noua formă a religiei iudaice) așa că Saul a fost caracterizat drept mesianic prin acceptare. Saul începe să-şi pună problema alegerii unui nou nume pentru sine. I. M. Sadoveanu a prezentat această operă strindberghiană despre minunea de la Damasc într-o formulă care nu a fost deloc pe placul Bisericii Ortodoxe Române. Atunci, Biserica a făcut presiuni asupra directorului Teatrului Naţional să se sisteze întregul ciclu de conferinţe. A fost o mare deziluzie pentru intelectualii care apreciau aceste manifestări culturale originale, dar puterea Bisericii era prea mare. Aceasta era perioada când mişcările extremiste de dreapta deveneau din ce în ce mai puternice, fascismul era în plină floare, iar nazismul câştiga tot mai mult teren. Biserica, dar şi o bună parte a intelectualităţii erau din ce în ce mai mult sub influenţa acestor mişcări. Scriitorii cu tendinţe democratice nu erau deloc mulţumiţi de aceste oprelişti şi influenţau creaţia mai liberă, dar şi tendinţele avangardiste – inclusiv în artele plastice –, tendinţe criticate de mişcările de dreapta, mai ales de legionari, care, precum mai târziu comuniştii, vedeau ca obiect al artei viaţa câmpenească, de la ţară, „nepoluată” de tendinţele de abstractizare citadine. Aşa, un fel de reîntoarcere la natură, dar din alte raţiuni decât cele de natură estetică.

Regina Maria era o mare admiratoare a artei, iar Castelul Pelişor este o dovadă pentru aceasta, căci acolo a avut mână liberă – cel puţin la interior, pe care l-a decorat, bunăoară, cu opere Art Nouveau din tinereţea lui Alphonse Mucha, făcând din acest palat al ei şi al regelui Ferdinand o clădire plină de lumină şi de originalitate. Aşa că cineva care aprecia în mod deosebit conferinţele – de fapt, adevăratele acte de cultură ale lui Ion Marin Sadoveanu – şi avea acces la Regină i-a relatat ce s-a întâmplat: că, la una dintre conferinţele de duminică dimineaţă de la Teatrul Naţional, nişte „patrioţi” l-au aşteptat cu bâtele pregătite pe „anticreştinul” Ion Marin Sadoveanu, ca să-i bage minţile în cap. Omul de cultură a scăpat teafăr numai datorită faptului că nişte prieteni au aflat din timp de tinerii iritaţi, care-l aşteptau la intrarea principală să iasă, pentru a-l mătrăşi. Aşa că a fost scos pe ieşirea de serviciu. I s-a mai spus apoi Reginei că, sub presiunea Bisericii Ortodoxe Române – la acea vreme, cu mulţi reprezentanţi în Parlament, constituind, aşadar, şi o adevărată forţă politică –, aceste manifestări culturale de largă respiraţie au fost sistate.

Regina iubea teatrul, iar aceste conferinţe i s-a părut deosebit de interesante, astfel că a anunţat conducerea Teatrului Naţional dorința ei expresă de a participa la următoarea conferinţă. Directorul Teatrului Naţional a înţeles că poate să nu mai ia în considerare interdicţia „divină” şi a anunţat următoarea conferinţă. Regina Maria a fost prezentă cu mai multe prietene în loja regală, iar la sfârşitul conferinţei s-a ridicat în picioare şi a aplaudat la scenă deschisă. Nici măcar puternica Biserică Ortodoxă Română, şi nici tinerii „patrioţi” n-au mai avut spor, odată ce s-a vorbit în toate cercurile şi s-a scris în presă că însăşi Regina Maria a participat la conferinţa lui Ion Marin Sadoveanu şi a aplaudat în picioare prestaţia actorilor, dar și a iniţiatorului acestor evenimente.

Aşa a salvat Regina Maria un act de cultură.

Lasă un răspuns