Peter Sragher, Câțiva pași spre rai

0
479

N-aș fi crezut că un îndemn al poetului, performerului și amatorului de drumeții montane pe nume Florin Dan Prodan poate să se transforme într-o reală surpriză, iar surpriza să devină o adevărată revelație.

Urcarea pe obcinele bucovinene, la ceas de seară, pe întuneric, a fost mai degrabă o povară decât o plăcere, deoarece să urci seara, după ce erai dis-de-dimineață pe drum, nu-i în niciun caz un prilej de satisfacții majore, iar prietenul nostru polonez, ghidul nostru pe drumul cuprins de întunecime, ne tot ducea cu vorba că mai sunt zece minute, apoi, din zece minute se făcea, ca prin minune – o minune rea, împotriva noastră –, un sfert de oră, așa c-am urcat pe poteci întunecate aproape un ceas, cu pas apăsat, constant, fără să ne oprim – căci dacă ne-am fi oprit, simțeam că n-am mai fi putut s-o pornim din loc, osteniți după o zi întreagă de drum, și-am fi fost nevoiți să înnoptăm în pădure, lângă copaci și viețuitoarele pădurii, nu-i așa, ”românul este frate cu pădurea” și acestui proverb am fi fost nevoiți să-i dovedim veridicitatea –, ștergându-ne din când în când sudoarea cu umbrele brazilor, obosiți, însă ambiționându-ne să nu abandonăm, să nu ne dăm bătuți de urcușul continuu, așa că noi continuam urcarea fără preget, înapoi nu puteam să ne întoarcem la Cârlibaba, era de-acum prea departe, știam totodată că poetele fuseseră duse elegant cu mașina până sus și le invidiam acum că dădusem de greu, așa că tot înainte, aidoma salutului dintre pionieri din era comunistă, cu cântecul ”am cravata mea, sunt pionier”, dar nu aveam cravată, nici măcar cea de domni, căci am fi distrus-o cu transpirația și nici nu eram personaje din ”Craii de Curtea-Veche” să urcăm îmbrăcați la patru ace pe munte, așa că acest înainte nu era nici pionieresc, nici boieresc, nu era la șes, ci pe munte, așa că mai degrabă tot în sus, în sus, în sus, măi bade, iar urcarea nu se mai sfârșea, și Cabana Fluturica devenea cu fiecare metru, la fiecare pas o iluzie, un fel de fata morgana, dar nu ne găseam în deșert, amețiți de căldura curgând nemiloasă din ceruri, nu deliram a dorință de apă, însetați eram însă de dorința de-a ajunge odată pentru totdeauna la cabană, păstrând în suflet speranța de frumos, chiar cu speranța optimistă a unei cine pe care o visam de câteva ore, înfometați cum eram, cu burțile goale, așa că acum ne apropiam mai degrabă de regnul animal și ne coborasm, din visele omului, spre glia cea întunecată de seară. Ce să mai gândești la poezie, atunci când ai stomacul întins ca gumilasticul de așteptarea mâncării care nu mai vine și pace și ești obligat să urci și să tot urci un drum fără sfârșit. Sfârșiți eram, dar nu o spuneam pe șleau, căci eram mândri, ca brazii patriei, nu ne lăsam în ruptul capului pe tânjeală, așa că așezam rar, dar cu stăruință un pas ostenit în fața altui pas ostenit pe firul potecii. Cabana Fluturica trebuie că, totuși, există, ne spuneam optimiști la culme. Florin nu se poate să ne fi dus cu vorba. Tot răul spre bine, căci, cu fiecare metru pe care-l parcurgeam, aerul era mai curat, iar foioasele lăsaseră locul brazilor și molizilor. Iar privirile noastre ridicate rar spre ceruri vedeau stele care luminau un pic cerul. Parfumul pădurii se amesteca cu nădușeala noastră. Ne-am bucurat nevoie mare când prietenul polonez ne-a istorisit cum se întâlnise cu un urs pe la vremea prânzului, pe când namila brună culegea afine și merișoare, iar aventurierul polonez spera să culeagă și el afine și merișoare pentru copii și soție, dar, se pare, a renunțat în favoarea ursului, care nu prea dădea semne că-i gata să împărtășească din hrana delicioasă, amestecată cu parfumul vântului ce bântuie pe obcine, o hrană care trebuie să fie la îndemâna oricui, dar era, la vremea prânzului fatidic, mai degrabă în labele lacome de urs. Cum se lăsase seara bine de tot, trăgeam nădejdea că ursul s-o fi dus și el să se hodinească după așa un dejun bogat în fructe de pădure și nu aveam să ne întâlnim cu el în crucea nopții, în drumul nostru, așa, pe nepusă masă – căci chiar era nepusă masa când am ajuns la cabană pe la zece seara și aveam să fim surprinși cu cina abia spre miezul nopții, după ce mâncasem, mai bine de o oră, răbdări prăjite, așteptând miracolul unei mese sănătoase după o zi tare lungă. Căci masa noastră nu era pregătită atunci când am ajuns, în sfârșit, și iată că există cu adevărat Cabana Fluturica, uraaa!!! și timpul curgea, cum aveam să vedem, noi, citadinii, cu totul altfel decât la oraș pe vârful de obcină, unde părea că începe cu adevărat Orientul, mai ales că și aerul este mai rarefiat. Timpul curge lin și încet. Nimeni nu se grăbește, nimeni nu se enervează, nimeni nu se ceartă. Domește așa… o pace care se ridică din ierburile preaverzi ale Bucovinei, rotunjite de obcinele care se așează din deal în deal, părând să nu se mai sfârșească. Nici nu se auzea, nu era o curgere de râu, timpul. Și tresăream, sensibili nevoie mare, la fiecare mișcare din bucătărie, doar-doar va veni… nu, nu chemarea poeziei pentru care sosisem aici, la Tabăra de poezie Fluturica, ci chemarea, mai prozaică, la masă.

Cum puteam oare să coborâm, din lumea rarefiată a poeziei, în cea a satisfacerii unor necesități primare? Oare era gândul la ursul mâncând lacom afine și merișoare?!? Acum, morți de foame, parcă-l vedeam pe urs cum înfulecă neîncetat, cu multă îndemânare, în ciuda labelor lui mari – îndemânare rafinată în nesfârșite generații de urși bucovineni – cu care, pe nevăzute, culegea mai multe afine deodată, ceea ce nouă nu ne reușea, cu mâinile noastre aparent mai agile și mai mici. Ursul arunca fructele de pădure în botul lui avid cu viteza luminii, la fel făcea și cu merișoarele mititele, alegându-le doar pe cele mai coapte, iar apoi mesteca mârâind din când în când satisfăcut și nu băga în seamă pe nimeni și nimic – așa o fi scăpat teafăr polonezul cu câteva ore în urmă. Astfel, ne găseam foarte departe de ceea ce ne adusese chiar la Cabana Fluturica, nume gingaș, aerat.

Am început astfel să vorbim despre mâncare, să ghicim ce ne pregătește cabanierul împreună cu ajutoarele sale, căci eram mulți, 9, ca să uităm că nu mai mâncasem de ore bune. Și o apă de izvor era bună și ne putea sătura, așa c-am băut apă. Apa poate ține de foame pentru o vreme. Să sorbim avizi apă de izvor – iată ce am făcut. Iar masa a început spre miezul nopții, ca încununare a speranțelor noastre, până de curând deșarte, întru satisfacerea poftei de mâncare.

Și mai vedeam o căpiță de fân uscat, rotunjită ca și cum ar fi fost o obcină în miniatură. Lua căpița forma obcinei fără să știe una de alta, așa, ca prin minune. Ne-am apropiat de ea și am mirosit fânul acum maroniu, care nu-și pierduse încă din parfumul lui verde, pe când era iarbă și era vie.

Abia în acea clipă am simțit că suntem la munte.

Abia atunci am început să ne bucurăm cu adevărat de aerul curat și tare.

Abia acum ajunsesem cu adevărat la Cabana Fluturica, toată din lemn și acoperită cu șiță și vopsită pe ici, pe colo într-un verde – proaspăt și la lumina becurilor, cu lemnele tăiate pentru sobe, căci noaptea se făcea de-acum frig, cu toate că era mijlocul lunii august. Lemne așezate ca o operă de artă pe pământ, o operă de artă care avea să se facă în curând scrum, ca să ne dea căldura de care aveam atâta nevoie nu înainte să îmbrace culori minunate în focul lui. Și când te gândești că lemnul crescuse ani de zile, mulți ani, ca să ne ofere câteva ore de căldură. Așa se sacrifică lemnul pentru oameni, sau mai bine zis sacrificăm noi lemnul pentru nevoile noastre efemere.

Peter Sragher lectură la cabana Fluturica © foto Sorina Rîndașu
Peter Sragher citind din cartea cu cireșe de Mărțișor la cabana Fluturica © foto Sorina Rîndașu

Abia acum am ajuns la poezie, care a început să curgă așa de repede, că nu-i mai prindeam cuvintele și-o pierdeam pe văi, iar ea urca pe munte, punând otava la pământ mai abitir decât tăișul coasei. Avea greutate poezia noastră, călca greu pe pământ și avea și glas, că se auzea până pe Vârful Fluturica, trecând de brazi și stânci și alte opreliști, da, până sus se cățăra poezia pe care o pierdusem pe gură, din suflet, se făcea din când în când floare sau rază de soare sau apă curată de izvor, izvora, oricum, din noi, așa ne-am pierdut noi poeziile pe văile Fluturicii, pe văile Cârlibabei, tot așa spre Munții Rodnei, să rămână acolo, sus, să încălzească oamenii în timpul iernii, la vreme de ger.

Așa au vrut Florin, Luminița, Vlad, Sorina, Enrique, Simona, Antonia și Gheorghe, să fie poezie în aerul rarefiat de la munte, să-și adune suflul în poezie din suflet și din trup și s-o slobozească la ceas de noapte, lângă focul de tabără care lumina întunericul, să ajungă departe, departe de tot, dusă de vânt, când este cânt, ba cuvânt, ajungând de dimineață în țări îndepărtate aidoma păsărilor călătoare care se întorc toamna pe alt continent, unde soarele luminează mai tare și peisajul deschide sufletul și mințile, minți care nu pot decât să scrie poezie, întorcându-se pe văile domoale ale Fluturicii, uitându-se la râulețele dimpejur, în speranța că și din pana lor va curge nou cuvânt după cuvânt, poezie după poezie, până să se fac râu, apoi mare.

Marea cea mare va fi versul pornit din aripile Fluturicii.

Multicolor va fi versul inspirat de căpițele rotunjite de căldura Bucovinei. Așa să fie. Așa să dăinuie. Așa să se răspândească-n lume. Inspirat și expirat de aerul tare de munte, dar și de îndemnul lui Florin Dan Prodan de a scrie o poezie, inspirat de obcinele bucovinene, inspirat și de teama față de amenințarea cu ursul iubitor de fructe de pădure din împrejurimi, pe care nu l-am mai întâlnit, slavă Domnului, ne-am dedulcitără pe soare tare la afine și merișoare, deslușite dintre firele lungi de iarbă și iată că am așternut pe hârtie slovele:

de ce nu are sălcii

salcea

unde a dispărut tânguirea lor
purtată de vânt
spusă-n șoaptă la
                   ceas de noapte
unde a dispărut râul
                   vostru
cu apa care scaldă
ochii fecioarelor
până crapă zorile
                   de ciudă
nu de soare
și uită de
                   bucurie

unde vă sunt ursitoarele
ițite iute din
                   pădure
ursitoarele care știau toată
                   viața voastră
de-a fir a păr
de când ați făcut ochi
și-o puneau în
                   frunză de salcie
în salcea
să vă fie pavăză sau
                   blestem

goală viața fără de sălcii
                   fără de suflet
                   fără de suflu
fără ele nu vei înțelege
                   niciodată

nici de unde vine
                   tristețea

nici ce este
                   frumosul

Cabana Fluturica, 10–11.08.2019
Otopeni, 12.08.2019

Lasă un răspuns