Conferința de la Moscova – Textul literar între autor și traducător

0
148

Fără îndoială, una dintre cele mai așteptate personalități prezente la Congresul al IV-lea al Traducătorilor Literari de la Moscova (8-11 septembrie 2016) a fost scriitorul Evgheni Vodolazkin. Cunoscut și în România, unde a și venit la lansarea cărților sale, Soloviov și Larionov şi Laur și, apărute în anii 2014 şi 2015 la editura Humanitas..

Evgheni Vodolazkin și Antoaneta Olteanu
Evgheni Vodolazkin și Antoaneta Olteanu

Evgheni Vodolazkin, nu numai scriitor, dar și filologog, specialist în literatura rusă veche, doctor în filologie, și-a onorat cum se cuvine invitația de a fi prezent la acest congres al specialiștilor și prezentat punctul de vedere al scriitorului referitor la relația dintre autor și traducător.

Experiența de traducător presupune, destul de frecvent (mai ales pentru traducerile clasice), absența contactului traducătorului cu autorul. Se întâmplă însă, la fel de frecvent, ca și un autor contemporan să fie la fel de absent și de îndepărtat ca și unul clasic, fie din opțiunea acestuia sau a deținătorilor drepturilor literare. Ca traducător, am avut parte și eu de o experiență, pozitivă, în urma întâlnirii și a contactului ulterior cu Mihail Șișkin, un autor extrem de preocupat de opiniile traducătorilor și de problemele pe care aceștia le pot avea pe parcursul traducerii. După ce l-am abordat pe Evgheni Vodolazkin, la Moscova, am constatat că avem un prieten comun, Mihail Șișkin, cu care aș putea spun că seamănă și Vodolazkin în privința relațiilor cu traducătorul și cu interpretul operei sale. Am discutat mult pe această temă, dar, până la urmă, am convenit că intervenția publică pe care a avut-o la congres prezintă cel mai bine, cel mai concis, în cele șase puncte, opinia scriitorului Evgheni Vodolazkin în legătură cu relația autor-traducător, care merită să fie publicate și în „Revista de traduceri literare”. Să-l urmărim! (Antoaneta Olteanu)

Pentru cunoscătorii de limba rusă discursul lui  Evgheni Vodolazkin poate fi urmărit în original.

Primul lucru pe care vreau să-l spun e că traducătorul trebuie să-l iubească pe autorul pe care îl traduce. Știți de ce spun asta? Pentru că uneori traducătorul, uneori sufletul traducătorului devine insensibil și el îți elaborează un stil propriu prin care autorul, cu stilul său, nu mai pătrunde. Și uneori se întâmplă ca stilul traducătorului să fie mai bun decât stilul autorului, dar noi nu pentru asta îl apreciem, el trebuie să redea ceea ce e acolo! Știți, asta nu e o glumă. Acum două zile, înainte de a veni aici, m-am întâlnit cu un critic literar străin. Și el mi-a spus: a citit una după alta două traduceri ale unor scriitori ruși, sunt același text, același traducător și același text, dar sunt doi autori diferiți. Și eu l-am întrebat: Și despre ce scriitori e vorba? El spune: Șișkin și Sencin![1]. Dar vreau să spun că eu am avut noroc. Am avut și am traducători minunați. Există o traducătoare, Lisa Hayden, care m-a convins că romanul Laur e traductibil. Aceasta a fost prima traducere. Înainte de asta am fost convins că, atunci când e vorba de traducere, suntem în situația de lost in translation, dar traducerea Lisei a fost așa de bună, încât criticii de limba engleză au spus că traducerea a fost făcută astfel încât pare că totul a fost scris în engleză. Atunci chiar m-am întristat puțin, pentru că, știți, atunci când am scris primele mele articole de critică literară, aveam un redactor foarte sever, care mi-a spus: Da, da, ideile sunt bune, dar totul e scris de parcă e o traducere din germană. Și uite, aici nu e vorba de o traducere din rusă, ci pur și simplu e vorba de un text foarte bun în engleză.

Mai departe, al doilea lucru. Am spus mai înainte că traducătorul trebuie să-l iubească pe autor. Al doilea lucru este că autorul trebuie să-l iubească pe traducător și să înțeleagă că în munca asta, cât de lipsită de recunoaștere ar fi ea, traducătorul este pionul principal. Traducătorul știe cum și ce să facă și să-i dai sfaturi traducătorului cum să traducă mai bine e ca și cum, știți, am spus mai înainte, am crescut în Ucraina. Acolo este un proverb, „Nu trebuie să spui cum faci copiii”, traducătorul știe și singur ce să facă. Și sunt lucruri care nu sună bine sau se traduc cu totul altfel, asta se știe, și noi nu traducem un proverb cuvânt cu cuvânt, ci îl traducem cu un proverb… Dar autorii mereu încep să fie nervoși. Lor li se pare că fiecare cuvânt al lor face un milion, fiecare gest al lor face un milion. Nu trebuie să privim lucrurile așa. Așa cum se știe, traducerea nu e o simplă traducere dintr-o limbă în alta, ci e ca și cum ai luat pe cineva de mână și l-ai duce într-o altă cultură.

Trei. Traducătorul trebuie să înțeleagă că nu e ușor nici pentru autor. Trăim într-o lume a echivalențelor. La noi Lermontov e poet rus, Kipling este, vă rog să mă scuzați, Gumiliov este un Kipling rus, este o listă lungă, în fiecare generație este un cineva rus. Chiar știu un scriitor rus care e numit un Eco rus. Și a fost o întâmplare curioasă. Am fost recent la Petersburg, la un festival, acolo scriitorii sunt puși perechi, după asemănare. Eu am fost pus împreună cu scriitorul Neil McKay. Vă spun sincer, nu am citit nimic de-al lui. Și atunci mi-am spus: ce am eu în comun cu Neil? Și ei mi-au spus: Păi ăsta e Eco al englezilor! Și atunci am impresia că suntem precum Copiii locotenentului Schmidt[2], un Eco rus, unul englez, unul coreean… Și acesta este un fenomen foarte interesant, și este un lucru cu atât mai uimitor cu cât m-am întâlnit cu Eco al italienilor… S-a întâmplat la un festival minunat de carte la Pordenone, lângă Veneția, și s-a dovedit că mă aflu acolo la același festival cu Eco. Și editoarea mea din Italia mi-a spus că ar trebui să-i dau o carte și să scriu, m-a ajutat să scriu în italiană: „Lui Umberto Eco de la Umberto Eco al Rusiei :)!” Cu un emoticon! I-am zis: Aș putea să-i fi scris: „Lui Eco al Italiei din partea lui Eco al Rusiei”, cel puțin, în democrație ar trebui să se poată asta! Și când i-am dat cartea atunci i s-a spus: „Uite, acesta e Umberto Eco rus!”, și el a zis: „Condoleanțele mele!” Din păcate, asta s-a întâmplat cu câteva luni înainte de moartea lui pe care nu o leg de descoperirea lui Eco al Rusiei. Dar trebuie să reținem acest lucru: cititorul străin mereu îl echivalează pe autorul tradus cu unul apropiat lui. Și traducătorul trebuie să facă astfel încât să distrugă această echivalență. De fapt, știți, când Lermontov în traducere arată ca Byron în retroversiune, asta este foarte trist. Și doar Lermontov i-a avertizat pe traducătorii de poezie: „Nu, eu nu sunt Byron, sunt un altul!” Acest lucru trebuie reținut mereu, pentru că trăim într-o lume a echivalărilor.

Și acum altceva. Înțelegeți, nu multă lume reușește să distrugă aceste stereotipuri. Asta pentru că mulți preferă să echivaleze, mulți au alte interese. Dar uite, este uimitor cum ajungi să fii categorisit. La noi, știți, Pușkin e numărul 1, Lermontov e numărul 2, Gogol ocupă locul cel mai imporant… Dar ei nu ocupă în literatura universală locul pe care îl ocupă la noi. Din anumite motive ei sunt greu de tradus. Poate uneori, din cauza similitudinilor, de exemplu, ale lui Pușkin și Lermontov cu romantismul englez, sau ceva în genul acesta. Dar uite, e uimitor faptul că ești cumva categorisit, eu am explicat acest lucru prin așa-numita „formulă a lui Dostoievski”. Dostoievski care este extrem de popular în Occident. Acolo funcționează treimea celor mari: Dostoievski, Tolstoi și Cehov. Înțelegeți, fenomenul Dostoievski constă în faptul că romanul lui este destul de european prin formă pentru a fi înțeles, dar destul de exotic pentru a nu fi plictisitor. Și uite, această linie de mijloc nu este prezentă la prea mulți autori, dar în acest domeniu foarte mare e rolul traducătorului. Traducătorul poate corecta câte ceva, poate face mai domestic acel scriitor. Există o mulțime de instrumente. Multe depind de traducător.

Așa deci. Știți, destul de recent a apărut o recenzie la romanul Laur scrisă de o remarcabilă scriitoare americană, Janet Fitch, dar nu de Laur este vorba, ci de interesul pentru literatura rusă în țările de limbă engleză. Și ea spune, din observațiile sale: atunci când autorii ruși încearcă să urmeze modelele noastre, de cele mai multe ori asta arată ușor provincial, nu prea reușit, nu prea interesant. Dar când literatura rusă se gândește mai bine și deodată începe să meargă pe un alt drum, care se deosebește de al nostru, deși nu chiar așa de radical, atunci ea stârnește interes. Și repet: vorbim de un tandem al autorului și traducătorului.

Patru. Uite ce trebuie să mai avem în vedere. Textul traducerii e un text veșnic verde. Pentru că textele în limba maternă îmbătrânesc, din păcate, toate îmbătrânesc, absolut toate, clasice sau nu. Dar și clasicii. Dar în traducere ei nu îmbătrânesc. Știți, am avut o cunoștință, redactor la o editură mică. Ea nu avea bani să facă traduceri noi și luau traducerile vechi – Dumas, Mayne Reid, și alții – și le modernizau. – Și cum faci?, o întreb. – Păi uite, scoatem: „Doamne, Dumnezeule, exclamă el”, și alte asemenea cuvinte și textul devenea nou-nouț. Așa că, din păcate, nu poți face asta cu clasicii ruși. Dar de fapt asta se face în traducere. Pentru că se traduce într-o limbă nouă. Și uite, când am vorbit de dificultățile autorilor, am spus că traducătorilor trebuie să le fie milă de autori, am avut în vedere și altceva. Uitați. Avem o distanță față de Dostoievski, Tolstoi și Cehov. E o mare distanță și cu care nimeni nu ne compară și noi stăm cumva într-un colțișor. Și ca într-o traducere să fim puși în același spațiu… e doar o limbă nouă… Vă imaginați cu cine concurez… din literatura noastră… Este o mare responsabilitate și un lucru extrem de neplăcut.

Așa. Cinci. Da, acum o să spun un lucru cunoscut, traducătorul trebuie să știe limba din care traduce. Dar nu acesta e lucrul cel mai important. El trebuie să știe și limba lui maternă. Știți, asta e chiar mai important decât să știi limba străină. Vin din nou în continuarea lui Maksim Anisimovici / Krongauz, care a vorbit înainte/, nu e lucru mai rău decât atunci când traducătorul nu știe limba maternă. O să vă dau un exemplu. Cuvântul șok din limba rusă a fost împrumutat de două ori. Primul val este din limba franceza, choquer, a fi cutremurat, impresionat de ceva nu prea obișnuit. Și mai există un împrumut mai târziu, din englezescul shock, a fi cutremurat de ceva tragic. Și uitați: un reportaj despre o catastrofă din Anglia, unde a venit regina, pentru a vedea locul acesta. Și corespondentul spune: „Regina a fost profund șocată[3]”. Se vede că a preluat vreun articol englezesc, The Queen was deeply shocked …. Înțelegeți, e vorba de un joc al nuanțelor. Și cei care nu simt aceste nuanțe nu pot traduce bine. Înțelegeți, regina putea fi șocată dacă, de exemplu, cuiva din cei din jur i s-ar fi rupt un nasture…, sau alt lucru neplăcut de acest fel. Dar în nici un caz nu atunci când a văzut sute de cadavre omenești. În acest caz ea putea fi doar „profund marcată”. Și sunt extrem de multe asemenea exemple. De fapt, traducătorii foarte des strică limba lor maternă, ei transpun textul în construcții străine. Uneori acest lucru se face în mod fericit, sunt construcții care se impun în peisajul lingvistic și împodobesc limba. Dar cel mai adesea ei elimină construcții existente și produc mare, mare haos în limbă.

Și ultimul lucru, al șaselea. Aici s-a auzit de multe ori cuvântul „iubire”. Asta nu a fost întâmplător, pentru că o colaborare dintre autor și traducător este un fel de căsătorie. Și această iubire,   această căsătorie dă naștere unui text tradus minunat. Nu voi dezvolta această metaforă în prezența soției, o să spun numai că înțelegerea reciprocă dintre traducător și autor este un lucru extrem de important.

Mulțumesc!

traducere de Antoaneta Olteanu


[1] Roman Vasilievici Sencin (n.1971), prozator și critic rus (n.trad.).
[2] Referire la un grup de escroci din romanul lui Ilf și Petrov, Vițelul de aur (n.trad.).
[3] În limba română nu există restricțiile de care vorbește scriitorul (n.trad.).

Lasă un răspuns