Comunitatea traducătorilor, Partea I

0
120

Cuvânt înainte

Cu ocazia celei de-a douǎzecea aniversǎri, Les Presses de l’Université de Strasbourg îmi face onoarea de a-mi propune publicarea unei mici cǎrţi, pentru care le mulţumesc cu atât mai mult cu cât aceastǎ ocazie îmi permite sǎ-mi exprim înalta stimǎ şi mai ales, simpatia pe care o am faţǎ de o editurǎ care pǎstreazǎ vie tradiţia umanistǎ a Alsaciei, una dintre cele mai inovatoare, una dintre cele mai îndrǎzneţe pe care Occidentul le-a cunoscut.

Traducere de Fabiana Florescu
Traducere de Fabiana Florescu

Dar cum sǎ rǎspund într-o manierǎ potrivitǎ invitaţiei? Luând în considerare faptul cǎ Strasbourg este una dintre marile intersecţii ale spaţiului european, care din fericire a redevenit centrul unor schimburi culturale, centrul necesar al unei civilizaţii ameninţate, m-am gândit cǎ ce puteam face cel mai bine era sǎ reunesc în aceastǎ carte câteva eseuri, câteva întâlniri transcrise relativ recent despre traducere.

Aceste pagini nu sunt, în opinia mea, din cele mai satisfǎcǎtoare şi încǎ visez sǎ scriu studiul mai ambiţios care mi-ar permite sǎ pun – dacǎ nu în generalitatea sa, cel puţin din punctul meu de vedere, prin mijloacele mele – problema contribuţiei aduse de traduceri, în special traducerile de poezie, a acestor cǎutǎri comune ale unei vorbiri esenţiale, ce sunt, poate, fǎrǎ a o şti încǎ, limbile lumii; o cǎutare pe care ele trebuie sǎ o reprezinte, în orice caz. Îmi pare cǎ gândirea lui Walter Benjamin, de exemplu, se cer încǎ a fi supusǎ reflecţiei, şi nu am spus mare lucru atunci când nu am reanalizat presupunerile, intuiţile şi reveriile sale. Lucru faţǎ de care sunt şi eu departe de a-l fi întreprins.

Dar cel puţin voi fi vorbit despre traduceri aşa cum cred eu cǎ ar trebui sǎ o facem de câte ori ni se iveşte ocazia.

Şi aş pune o problemǎ ce nu este îndeajuns de prezentǎ în dezbaterea contemporanǎ, în afară de frumoasele cercetǎri, din nefericire întrerupte, ale lui Antoine Berman: aceea a relaţiei, în cazul multora, dintre dorinţa de a traduce şi problema poeziei.

Traducem de multe ori, de fapt, traducem sigur chiar de cele mai multe ori fǎrǎ a avea sau a crede cǎ ne punem aceastǎ problemǎ care nu poate decât sǎ implice, când este prezentǎ activ, toate acţiunile, toatǎ existenţa traducǎtorului. Fie cǎ aceastǎ obsesie a poeziei îşi face loc, fie cǎ o reprimǎm – şi atunci vorbim de a traduce din interes faţǎ de un tip de gândire, faţǎ de mǎrturia pe care scriitorul o aduce asupra societǎţii sale sau asupra lui însuşi, faţǎ de opera de artǎ care rezultǎ din aceasta. În acest caz vorbim de asemenea de a lucra şi din devotament, dacǎ nu chiar acesta primeazǎ: la începutul acestei practici a fost dorinţa de a îi comunica ceva unui lector ce nu poate pătrunde textele pe care noi, cei de aici, le înţelegem. Binecuvântatǎ fie aceastǎ tradiţie altruistǎ, fǎrǎ de care, eu unul, nu aş fi cunoscut nimic din Dostoievski şi aproape nimic din Kafka sau Cervantes.

Dar sunt şi alţi traducǎtori. Aceia care, prinşi în labirinturile unei scriituri despre care nu ştiu aproape nimic, nici cum aceasta îi strǎbate, nici unde ea se duce – aceia care, altfel spus, au mai mult de a face cu  idei decât cuvinte, care se raporteazǎ la arhetipuri obscure, percepute superficial în aceste cuvinte, mai mult decât la semnificaţii formulabile –, ei nu pot întâlni semnele pe care le emit la acelaşi nivel alte opere, fie cǎ sunt în limba lor sau într-o alta, fǎrǎ a le ataşa propriei lui cǎutǎri, deschise şi nedefinite.

Care va fi, în practicǎ, pentru aceştia şi printre ei poeţii, raportul lor cu textele pe care le admirǎ, sau mai bine spus, cu textele la care ţin, cǎci în aceste pagini se gǎseşte prezenţa unei fiinţe pe care o percep, o prezenţǎ ca treazǎ, din nou activǎ şi resimţitǎ de cǎtre ei într-un mod uneori mai imediat şi mai profund decât ideea pe care scriitorul respectiv o avusese faţǎ de sine? Deodatǎ, ei vor cere cuvintelor celuilalt poet, imaginilor, figurilor sale, ceea ce ei aşteaptǎ deja de la toate elementele semnificative propriei lor scriituri în plinǎ desfǎşurare, adicǎ, sǎ îi ajute sǎ porneascǎ pe calea care îi duce de la nivelul conceptual al conştiinţei la o apropriere mai concretǎ de ceea ce ea este.  Mai puţin vor citi un poem decât, luându-l în spaţiul expresiei lor, să  înceapă sǎ scrie odatǎ cu el, în el, însoţind autorul sǎu, dar şi atrǎgându-l pe traseele lor. Şi astfel pe drum alǎturi de acest prieten, acest aproape, îi vor vorbi, îl vor asculta acolo unde cuvintele sale şi ale lor vor cǎuta împreunǎ, tot înainte, într-o prezenţǎ mundanǎ care se reanimǎ: de unde rezultǎ, de altfel, cǎ aceastǎ lecturǎ care ar putea pǎrea abuzivǎ are şansa de a fi, dimpotrivǎ, locul adevǎrului. Cǎci fiinţa umanǎ este muritoare, adicǎ destinatǎ unor circumstanţe ale hazardului şi percepţia adevǎratelor sale nevoi cu siguranţǎ nu poate fi desǎvârşitǎ prin nişte formulǎri şi reprezentǎri ce nu vizeazǎ decât generalul.

Existǎ, în mare, o lecturǎ pe care aş numi-o scriitoare, înţelegând prin acest termen cu totul altceva decât acţiunea peniţei pe hârtie, ci o formǎ de a şterge, din experienţa sinelui pe care o permite lectura în curs, nu atât formulǎri cât aspiraţii, proiecte personale, vise, chiar acţiuni: supunând vastitǎţii cuvântului, infinitului imaginii, bogǎţiei simbolurilor astfel de obiceiuri de viaţǎ înţelese acum ca abstracţiuni ale uitǎrii. – Ceea ce trebuie sǎ subliniez, din punctul meu de vedere de acum, este cǎ lecturile de acest fel nu se cantoneazǎ în texte care sunt scrise în limba lor, nu le preferǎ. Din contrǎ, ele vor migra cǎtre poeme scrise în alte limbi, ce fac parte din alte culturi cu tot surplusul fascinator care se naşte dintr-un gest al speranţei.

O speranţǎ? Da, nǎscutǎ din situaţia în care se gǎsesc, pentru lectorul devorator de poezie, cuvintele – doar anumite cuvinte, dar acestea sunt cele mai importante, cele mai active – pe care le întâlneşte în poemul care trece drept „strǎin”.  Pe de-o parte, în mod curios aceşti termeni îi sunt familiari. Datoritǎ adunǎrii elective pe care o realizeazǎ poemul sub semnul unor aspecte majore ale vieţii şi luminii ce-i învǎluie chiar din acelaşi motiv, detaşându-i de o serie de griji gratuite, uneori de cǎutǎri zadarnice, ei sunt, de fapt, în redactarea poeziilor, mult mai limpede în relaţie cu realitatea de dincolo de limbaj, ceea ce nu este cazul pentru cuvintele dintr-un ziar sau roman scris în aceeaşi limbǎ; astfel, un cititor ce vine dintr-o altǎ ţarǎ, chiar dacǎ nu stǎpâneşte lexicul lor, poate sǎ le citeascǎ cu impresia cǎ împǎrtǎşeşte alǎturi de aceste cuvinte o experienţǎ deja în curs de desfăşurare, o inteligenţǎ deja specific poeticǎ, trezindu-ne aproape sentimentul unei complicitǎţi. Aceste cuvinte ale lumii simple nu sunt ele oare impregnate, în aceste versuri ce se-nfǎţişeazǎ, acolo, pe cealǎlalt tǎrâm, prin evidenţa sensibilului, de aceleaşi mirosuri, de aceleaşi culori şi rumori ale întâmplǎrilor telurice pe care le reprezintǎ, în termenii limbii noastre de zi cu zi, nu sunt ele oare cuvintele cu aceeaşi pretenţie?  Nu înţelegem noi prin acel brook din limba engleză – în ciuda, în ceea ce ne priveşte, a sunetului diferit, a radicalului neanalizabil, a lipsei de conotaţii şi de evocǎri literare – acelaşi freamǎt uşor sau rapid ca ruisseau (pârâu) ?  De fapt, chiar opacitatea unui cuvânt sugereazǎ cel mai natural apariţia sensibilǎ, purǎ, aceastǎ realitate neantamatǎ de cǎtre spirit, acest nucleu al prezenţei de la care cuvinte de cea mai explicativă natură – spre exemplu prin combinaţia destul de vizibilǎ a douǎ idei – distrag atenţia. Şi limbile au deci, în mod poetic, hotare deschise, traversabile. Când astfel de cuvinte pe care le trǎiesc în viaţa de zi cu zi îl ţin pe noul venit la distanţǎ, prin multitudinea comportamentelor, obiectelor, situaţilor ignorate, pe care le zdrobesc în cadrul existenţei sociale, sub greutatea istoriei unei naţiuni sau unui popor. Aceste cuvinte reţinute de către poeţii, în fraze unde desemnarea directǎ a lor duce departe, cel mai adesea prin întorsǎturile sintactice, cuvintele vin spre el, pot rǎmâne aproape de el.

Tibetan rugându-se, Henan, China © foto Peter Sragher
Tibetan rugându-se, Henan, China © foto Peter Sragher

Dar, prezentându-ni-se astfel în proximitatea obiectului, ele nu conturează mai puţin pregnant prin ceea ce îi înconjoarǎ, prin ceea ce se aflǎ în spatele lor, un orizont despre care totuşi noi nu ştim tot ceea ce ascunde, tot ceea ce i-a oferit dintr-o datǎ poetului, tot ceea ce poate chiar i-a oferit cu adevǎrat pentru a înţelege de fapt realitatea esenţialǎ. Şi la fel de bine, pe acest prag unde aceste opere, aceste cuvinte, ne situeazǎ, imediat noi am avea impresia cǎ drumul ales de autorul pe care noi îl descifrǎm este depǎşit, în scriitura misterioasǎ, prin elemente unde lumea şi viaţa se dezvǎluie ca fiind în profunzime altele faţǎ de ceea ce noi puteam ştii, noi, cu resursele unice ale limbii sau ale tradiţiei noastre poetice ori artistice. Limba strǎinǎ – de unde şi speranţa despre care am vorbit – ne permite sǎ visǎm cǎ ea deţine, în intuiţile sale, o experienţǎ ce-i este proprie, ba chiar deţine „secrete pentru a-ţi schimba viaţa.” Iar nevoia – de care am amintit puţin mai înainte ca fiind atât de fireascǎ celor ce scriu, şi anume de a ne apropria scriitura celuilalt poet – poate deci sǎ nu fie niciodatǎ la fel de intensǎ ca în cazul în care poemul ce-l citim este într-o altă limbǎ. Cu atât mai mult, dacǎ aş îndrǎzni sǎ spun, noi o cunoaştem destul de prost limba străină, pentru a putea avea dreptul la câteva cuvinte mari şi de a visa la ele. Este ca şi cum relativa noastrǎ ignoranţǎ faţǎ de cealaltǎ limbǎ ne apropia de un nivel al conştiinţei originale, ne fǎcea sǎ zǎrim o frântură de rǎsǎrit. Şi, de fapt, cine nu-şi aminteşte de impresia absolutului, de profunzimea rezonantǎ, de gravitatea aproape solemnǎ, pe care ni le oferǎ primele cuvinte învǎţate într-o limbǎ strǎinǎ? În ceea ce mǎ priveşte, s-a petrecut astfel în cazul italianei, primele cuvinte din Infernul lui Dante: într-o clipǎ, m-am simţit aventurându-mă mai profund într-o selva oscura sau pe malul acelui lago del cor decât aş fi fost într-o „pǎdure” sau în apropierea unui „lac”, la fel de sumbre.

Promiţǎtor este deci limbajul marilor poeme ale limbilor ce ne este îngǎduit sǎ-l simţim, şi care, iatǎ, ne explicǎ faptul cǎ a existat în Europa timpurilor moderne – şi poate din ce în ce mai mult astǎzi, acum când locurile proprii naturii se pierd în monotonia invazivǎ a panourilor publicitare – o tradiţie a traducerilor, aş spune eu, poetice, cu alte cuvinte, fǎrǎ un alt scop în afarǎ de acela de a urmǎri gǎsirea imediateţii în cuvinte, şi aceasta prin cǎi puternic marcate de opera originalǎ şi de transpunerea sa. Traduceri care destul de des, de altfel, nu încep cu proiectul precis al traducerii unui poem sau a unei cǎrţi în totalitate: este vorba mai mult de a aduce momente de aici sau de acolo în aceste scrieri, ca sǎ poatǎ comunica cu ale noastre, şi chiar nu vom cǎuta în mod necesar sau înainte de toate sǎ redǎm în francezǎ, într-o formǎ completǎ, un anume vers care ne-a marcat, ci vom privi mai degrabǎ spre lume cu un oarecare dispreţ. Traduceri care nu se cristalizeazǎ mai puţin prin texte, într-un moment sau altul, pentru cǎ poetul pe care-l citim îşi face simţitǎ prezenţa din ce în ce mai puternic, el este cel pe care vrem sǎ-l ascultǎm aşa cum este, în subiectivitatea sa, ale cǎrui progrese sau eşecuri se dezvǎluie şi ne reţin atenţia şi ne dau o lecţie. Prin asta noi ne vom ataşa din ce în ce mai mult de continuitatea textului sǎu. Din aproape în aproape, vom putea chiar ajunge la traducerea unei întregi pǎrţi a operei sale. Şi, spre exemplu cuvintele mist şi fruitfulness împreunǎ, dar separate de restul poemului, m-au solicitat odatǎ, în oda Cǎtre toamnǎ, să explorez o potecǎ ce se deschidea, la un final de sezon, spre o abundenţǎ invizibilǎ. Atunci se găsea în mine locul spre care mǎ conduceau cuvintele, dar trebuia la fel de bine sǎ porneascǎ dinlăuntrul meu iubirea pentru creaţia lui Keats pentru el însuşi şi pentru a traduce toate aceste ode şi chiar multe altele.

Astfel va fi avut loc traducerea şi de aceastǎ datǎ; şi chiar traducerea ce se va vrea fidelǎ, cǎci pentru a se hrǎni din învǎţǎturile unui poet trebuie sǎ parcurgă toate valenţele sale, trebuie atât sǎ scoatǎ la ivealǎ elementele semnificative ce-l îndepǎrteazǎ, cât şi sǎ-i înţeleagǎ pe cei ce-l ghideazǎ, trebuie sǎ înveţe limba „reportajului”, aşa cum spunea Mallarmé, pentru a pǎşi în experienţa care a fost trǎitǎ la un nivel mai înalt decât ea. Este, într-o mare mǎsurǎ, vorba despre acest tip de traducere în paginile acestui mic volum. Dar poate fǎrǎ sǎ-i fi delimitat îndeajuns de clar locul în spaţiul altora.

Este adevǎrat, fǎrǎ îndoialǎ, cǎ nu este atât de simplu. Dupǎ ce am vorbit, cum sunt pe cale sǎ o fac, de o traducere „altruistǎ”, care se evaporǎ în faţa textului pentru cǎ nu este vorba decât de a le oferi lectorilor cât mai multe aspecte posibile, avem de-a face şi cu o traducere pe care-aş putea-o numi „interesatǎ”, pentru cǎ autorul rǎmâne în spaţiul scriiturii sale de acum în plină desfǎşurare. Cum sǎ nu fii tentat, de fapt, sǎ elimini aceastǎ distincţie sau, în orice caz, sǎ consideri cǎ este mai puţin necesar sǎ caracterizezi cei doi poli decât sǎ străbaţii miile de cǎi prin care cele douǎ activitǎţi comunicǎ?

Apar o serie de întrebǎri şi este important sǎ fie abordate. Putem oare sǎ opunem într-adevǎr douǎ modalitǎţi de a iubi o operǎ? Putem oare sǎ ne imaginǎm redactarea unei traduceri care sǎ nu fie, într-o anumitǎ mǎsurǎ, o activitate de scriere, în sensul pe care acest cuvânt îl poate avea pentru poeţi? Atunci când poemul vorbeşte despre imediateţe, despre prezenţǎ, se poate imagina ca cele sau cei ce-şi propun sǎ-l traducǎ, fie cǎ s-ar vrea ei mai întâi istorici, filologi sau lingvişti, sǎ nu se simtǎ implicaţi în aceastǎ spunere (dire) într-un mod care implicǎ oare însǎşi fiinţa la un nivel mult mai profund ? Poemul îi va îndemna sǎ citeascǎ, în pluralitatea întotdeauna abundentǎ a textului, cu ajutorul modului lor de a înţelege viaţa, dar şi prin generozitatea amǎgitoare a fantasmelor, a obsesiilor lor: adicǎ, a acelui plan al propriei lor existenţe unde sensul recâştigat al finitudinii poate regenera adevǎrul? Sǎ ne înţelegem, sǎ nu uitǎm: orice conştiinţǎ este o conştiinţǎ profundǎ, orice analizǎ a unui text se lasǎ structuratǎ, dacǎ este impulsionatǎ, de anamneza produsǎ în cazul cititorului în relaţia care-l leagǎ de Eul ce se sustrage sinelui, şi ea vine sǎ se continue într-o regiune a spiritului care, fie cǎ o ştim, fie cǎ o ignorǎm, este vecinǎ cu poezia. Pe scurt, la fel cum orice mare roman este un poem, orice traducere a unei opere poetice veritabile poate la fel de bine sǎ se vrea pe cât posibil de ştiinţificǎ şi de impersonalǎ: dacǎ nu este doar mediocrǎ, ea va fi bineînţeles un act de poezie.

Comunitatea traducătorilor

I

Doamnelor, domnilor, prieteni, nu mǎ îndoiesc cǎ printre voi sunt numeroşi cei care se intereseazǎ în mod particular de problemele traducerii, îmi imaginez cǎ unii dintre aceştia sunt ei înşişi traducători, dar nu doar lor li se vor adresa observaţiile mele, cǎci mi se pare cǎ problema traducerii depǎşeşte reflecţiile pe care specialiştii le pot emite asupra aspectelor particulare ale misiunii lor.  Pe de-o parte, traducerea poeziei este poezie ea însǎşi, iar a reflecta asupra acestui lucru poate clarifica activitatea poeticǎ, care ne priveşte pe fiecare dintre noi. Şi, pe de-altǎ parte, orice traducere pune problema raportului dintre culturi, altfel spus, aduce interogaţia asupra a ceea ce are valoare, şi poate chiar valoare universalǎ, în dezbaterea care se declanşeazǎ între aceste culturi, începând cu momentul în care un traducǎtor le apropie. Acesta din urmǎ este şi cel care constatǎ de fapt diferenţele dintre civilizaţii sau aparentele incompatibilitǎţi. Trebuie el sǎ încerce să continue în a explica aceste neasemǎnǎri, trebuie sǎ profite, dimpotrivǎ, de percepţia sa simultanǎ a douǎ propoziţii existente pentru a înţelege cǎ existǎ pentru el fericita ocazie a unei reflecţii asupra lui însuşi, a unei autocritici, şi mai departe, la fel de bine, a unei critici a expresiei celuilalt? A respecta în mod scrupulos textul pe care i-l încredinţǎm, a-l transforma, aş spune eu, în avocatul ce se plimbǎ printre cei care vorbesc aceeaşi limbǎ precum el – şi o face cu poate preţul prejudecǎţilor cu atât mai pernicioase, cu cât mai profund ascunse în obiceiurile vorbirii lor – îi dǎ dreptul de-a nu mai şti cǎ acest fapt se datoreazǎ cǎutǎrii unui mod de a fi în lume pe care orice fiinţǎ umanǎ ar putea sǎ-l accepte?

Şi iatǎ aici prima dintre observaţiile pe care vreau sǎ vi le înfǎţişez: va fi critica unei concepţii asupra poeziei astǎzi curente. Gândirea contemporanǎ tinde, o ştiţi, sǎ considere cǎ ceea ce conteazǎ în literaturǎ, este ceea ce ar depǎşi, în cadrul operelor, sensul pe care autorul lor ar cǎuta sǎ-l formuleze, sau şi-ar imagina sǎ-l transmitǎ. Aceastǎ modalitate de a pune problema receptǎrii scrierii sesizeazǎ, în mod corect de altfel, cǎ „textul” poemului, chiar cel al povestirii, sau chiar cel al eseului, are semnificaţii infinit mai numeroase decât acelea, decât toate acelea pe care le-ar recunoaşte autorul sǎu. Textul are dimensiuni în plus, acestea sunt ca nişte pânze de semnificaţie care alunecǎ în profunzimea sa, destinat astfel sǎ se sustragǎ oricǎrui sechestru al unei singure persoane; şi i-ar conveni sǎ recunoascǎ în aceastǎ transcendere a scrierii peste descifrǎrile sau interpretǎrile sale – transcendere care este cu siguranţǎ promisiunea unor mari contribuţii, reînnoite de la o epocǎ la alta – motivul acelui tip de interes pe care-l avem mai mult ca niciodatǎ astǎzi faţǎ de cercetǎrile scriitorilor, cel puţin printre cei ce observǎ devenirea civilizaţiei.

În ceea ce priveşte lectura acestor texte pe care noi le considerăm sau desemnǎm ca literare, ar trebui deci ca aceasta sǎ înţeleagǎ cǎ nu este şi nici n-ar şti sǎ fie înregistrarea pasivǎ – chiar şi în primǎ fazǎ, chiar şi forţatǎ spre reflexie, spre studiu, spre dobândirea tuturor tipurilor de instrumente de apropiere –, pe care încǎ ne-o imaginam odinioarǎ. Lectura trebuie sǎ se vrea o activitate şi anume, o activitate neîncetatǎ, deoarece, iată, în textul citit nu se mai găseşte o semnificaţie evidentǎ ce-ar constitui esenţialul. reiese cǎ de acum trebuie deschisǎ o cale pe sub suprafaţa lecturi pentru a ajunge la ciorchinii de semnificaţii neexplicitaţi de cǎtre autor, dacǎ nu mǎcar pentru acesta din urmǎ total inconştienţi. Lectura este o activitate, dar desemeni, este la fel de important de subliniat, o activitate care trebuie sǎ aibǎ conştiinţa cǎ ea este ceva subiectiv, acţiunea unui individ ce-şi asumǎ toatǎ diferenţa. De ce? Pentru cǎ traseele practicabile pentru explorarea labirintului lexical sunt numeroase, ca sǎ nu spunem chiar infinite, nu putem spera în a deschide pur şi simplu o hartǎ detaliatǎ, astfel că trebuie ca explorarea sǎ fie încredinţatǎ mijloacelor specifice interpretului, mijloace ale intelectului sǎu sau tendinţe ale dorinţei ce nu pot fi decât determinate, mai mult decât el poate şti, prin elementele „ecuaţiei sale personale”.

Însumând toate aceste elemente, acolo unde sperasem sǎ elaborǎm, fie dintr-o datǎ, fie puţin câte puţin, o adevǎratǎ lecturǎ a operei, o interpretare cu vocaţie canonicǎ, iatǎ cǎ ea doar pǎrea, la suprafaţa textului, imaginea în oglindǎ a cititorului sǎu, un fel de autoportret al celui supus criticii. Şi acest lucru poate pǎrea destul de descurajator, dar doar pentru atât nu este totul pierdut pentru descoperirea unui adevǎr care ar fi o elaborare colectivǎ. Cǎci – va adǎuga gândirea pe care sunt pe punctul de a o evoca – acest nou tip de cititor împlineşte de fapt, cu siguranţă din cauza subiectivitǎţii actului sǎu, a îndrǎznelii sale de a face din semnificaţiile textului semnificanţii propriei sale lumi, ceva cu totul asemǎnǎtor cu ceea ce a fǎcut autorul, care se şi comportase  cât se poate de liber cu discursul receptat de la societatea sa. Cititorul de astǎzi ar fi cel care ar citi aşa cum scrie scriitorul, şi prin urmare l-ar înţelege pe cel din urmǎ aşa cum nu o fǎceau aceste spirite de-altǎdatǎ care, autori, cititori sau teoreticieni ai faptului literar, trăiau cu iluzia cǎ sensul operei lor este atât explicit cât şi univoc. În realitate, acest cititor ar fi într-o anumitǎ mǎsurǎ chiar superior poetului pe care îl analizeazǎ. Pentru cǎ a fost mai atent decât acest creator adeseori încǎ naiv faţǎ de mecanismul real al vorbirii, întrucât şi-ar fi dorit să fie mai lucid decât el şi sǎ examineze indiciile care ţâşnesc din inconştient, ar putea acorda o mare atenţie gestului uman decât el, dorinţei umane, ar trezi luciditatea în aceastǎ fiinţǎ înşelatǎ de propria himerǎ.

Pe scurt, autorul ar fi acela care crede sau care a crezut mult timp cǎ se întoarce cu faţa spre lume, ca şi cum aceasta ar fi în el sau în jurul lui, pentru a descoperi adevǎrul: şi anume cǎ „lume” şi „adevǎr” nu sunt decât constructe ale cuvintelor sale, şi într-o anumitǎ mǎsurǎ miraje. Şi astfel, el ar pierde din vedere aceastǎ multiplicare a virtualitǎţilor textului sǎu pe care ar trebui sǎ-l luǎm drept puterea cuvântului, în timp ce interpretul său îndrǎzneţ ar percepe, el, aceste ambiguitǎţi, aceste polisemii, şi le-ar cunoaşte valoarea, înţelegând chiar cǎ ele sunt singurele realitǎţi dintr-un univers neconstituit decât din semne în continuǎ mişcare. Se înşalǎ acest scriitor care ar crede cǎ existǎ o lume, cosmicǎ sau socialǎ, exterioarǎ travaliului cuvintelor, pe nedrept ar încerca s-o rosteascǎ şi l-ar satisface modul sǎu de a o spune. Are dreptate cititorul precaut, cel ce a constituit gândirea nouǎ, care s-ar ataşa mecanismului limbii cu ceea ce are el mai autonom, care ar observa devierile vorbirii. Cititorul s-ar menţine în planul acestor acţiuni cu privirea sa asupra acestui text unde, din fericire, dar fǎrǎ a o şti îndeajuns, scriitorul lǎsase, în orice caz, cuvinte şi personaje menite sǎ-şi trǎiascǎ existenţa, în mod liber şi din acel moment fecund.

Pasiune pentru motociclete, Henan, China © foto Peter Sragher
Pasiune pentru motociclete, Henan, China © foto Peter Sragher

Iatǎ, grosso modo, aceastǎ concepţie a operei literare şi a lecturii sale. Şi, bineînţeles, ea a fost aplicatǎ de asemenea acestei forme speciale de lecturǎ, pe care o întreprinde traducǎtorul. Mai întâi, a pǎrut evident cǎ acesta nu va întâlni, în ceea ce traduce, nimic care sǎ treacǎ drept altceva decât cuvinte şi relaţii între cuvinte pe o paginǎ; altfel spus text, şi nu urma unei experienţe pe care poetul ar fi trǎit-o de-a lungul vieţii sale printre anumite lucruri şi fiinţe, într-un anumit moment, într-un anumit loc: alegând, hotărând, înfruntându-şi destinul, – pe scurt, prins adeseori dincolo de cuprinderea ce-o practicǎ limbajul. Aşa că nu este vorba de a se îndoi în legătură cu atâtea aspecte şi acţiuni specifice condiţiei umane.

Materialul traducǎtorului ar fi textul. Şi în consecinţǎ, am putut estima, va fi la fel de indicat pe cât de uşor sǎ adoptǎm faţǎ de opera pe care vrem s-o traducem atitudinea interpretativǎ, în mod deliberat personalǎ, evocată mai înainte. O ţintǎ destul de clarǎ, şi anume cǎ traducǎtorul citeşte, îşi urmǎreşte liber, cu seriozitate, calea în text. Şi aceasta va însemna sǎ producǎ el însuşi un text, un text care, raportat la original, va pǎrea cu siguranţǎ lacunar sau cǎ se îndepǎrteazǎ de acesta în mod ameninţǎtor, pentru cǎ va fi absolutizat un aspect al operei, acela pe care l-a privilegiat în lectura sa, în timp ce acest text îşi rezervă cu siguranţǎ o multitudine de dimensiuni. Dar, la fel de bine aceastǎ traducere fǎrǎ iluzii ori oprelişti, aceastǎ perspectivǎ voit personalǎ, nu poate sǎ se ştie decât aidoma unui simplu moment într-o suitǎ de alte interpretǎri ale aceluiaşi poem: şi aceastǎ conştientizare, acest validare dintr-o datǎ acordată de către un traducǎtor muncii celorlalţi în anii ce vor uma, va institui astfel o activitate, tradusul (le traduire  ) – tradusul, aşa cum spunem deja vorbitul, scrisul –, cu diversele consecinţe şi valenţe considerabile. Acest tradus în continuu proces de reinventare, de fapt, cu fiecare generaţie aceastǎ pluralitate a textului original din care s-ar naşte trǎsǎtura cea mai specificǎ, în acest fel ar putea fi actul, nu mai spun decisiv, care ar deprinde gândirea cu viaţa tainicǎ a cuvintelor şi ar obţine de la spirit destrǎmarea pretinselor sale evidenţe, convingerilor iluzorii, tot ceea ce frâneazǎ, e adevǎrat, evoluţia spiritului.

În linii mari, dacǎ fiecare traducere este mai puţin decât originalul, tradusul în sine,  activitatea pe care o putem numi tradus, ne va oferi – spunem noi – pentru o lungǎ perioadǎ, echivalentul sǎu şi fǎrǎ îndoialǎ chiar mai mult: aceste descifrǎri succesive fǎcând sǎ aparǎ în ziua cea mare, un infinit al semnificaţiei pe care autorul, în ceea ce-l priveşte, mai mult l-a reprimat decât l-a trǎit. Şi din aceastǎ constatare decurge faptul cǎ critici sau filosofi ce o considerǎ veridicǎ şi poetic suficientǎ pot declara cǎ poemul, poemul care a fost totuşi punctul de plecare al tradusului, este nu cauza, ci consecinţa traducerilor, întrucât acestea sunt cele care, la final, îi vor oferi forma extinsǎ a ceea ce nu era decât o forţǎ. Chiar dacǎ în ultimǎ instanţǎ tradusul va putea fi considerat nu drept scop, în orice caz puţin supus marjelor veritabilei invenţii, ci mai degrabă trecerea primordialǎ de la gând la faptǎ.

Pe bunǎ dreptate vom sublinia, de exemplu, faptul cǎ traducǎtorul poate face sǎ aparǎ în textul sǎu anumite aspecte ale operei pe care nu le percepeam la prima vedere, din cauza refulǎrilor, iluziilor, prejudecǎţilor inerente limbii scriitorului; şi ne va face plǎcere sǎ constatǎm cǎ aceastǎ rotire a pǎmântului, dezvǎluirea negânditului sau inconştientuluui primei scriituri, îi vor permite sǎ ajute propria sa limbǎ, aceea în care traduce, sǎ-i delimiteze insuficienţele. Doar poemele, e adevǎrat, doar marile poeme sunt nǎscute în aproprierea traducerilor realizate într-un mod cutezǎtor de inovativ. Pentru a convinge, este de-ajuns sǎ ne gândim la Hölderlin, traducǎtor revoluţionar al poeziei Greciei, totodată reinventator al poeziei germane.

II

Urmeazǎ sǎ expun, fǎrǎ îndoialǎ prea succint, o teorie a traducerii – sau mai degrabǎ, aşa cum am vǎzut, a tradusului (traduire) – şi adaug imediat cu plǎcere cǎ acolo subzistǎ o gândire concentratǎ, pǎtrunzǎtoare, ale cǎrei implicaţii ar fi interesant sǎ le luǎm în considerare, şi în special ideea, deja veche, dar asupra cǎreia insistǎm, a unitǎţii spiritului: spiritul, la fel ca vorbirea absolutǎ, un asemenea estuar în aval al diferitelor limbi, care ar fi orizontul comun al scrisului şi tradusului, menite în mod complementar sǎ deconstruiascǎ iluzia cuvântului prezent. Totuşi trebuie de asemenea, şi fǎrǎ sǎ o mai lungesc, sǎ remarc cǎ ceva, poate esenţial, atunci când vorbim de poezie nu pare a fi nici mǎcar bǎnuit de aceastǎ filosofie a scriiturii.

Mai întâi aceastǎ întrebare: de ce traducǎtorii, şi mǎ refer aici la marii traducǎtori, cei ale cǎror lucrǎri vor conta, se ataşeazǎ de o operǎ în detrimentul uneia sau alteia? Şi de ce chiar tradusul – activitatea asta, tradusuldecurge din aceasta în cazul unor poeme cu o insistenţǎ remarcabilǎ, ca şi cum acelea erau într-o mai mare mǎsurǎ surse decât multe altele? Se datoreazǎ asta faptului cǎ la Dante, Shakespeare, Leopardi sau Baudelaire ar fi mai multe semnificaţii bine conservate în cufǎrul textual decât în cazul poeţilor mai puţin importanţi? Dar ne-am spus de asemenea cǎ pluralitatea semnificaţiilor este infinitǎ în cea mai banalǎ frazǎ! Rezultǎ astfel c-am putea conchide cǎ-i fructuos sǎ traduci şi sǎ continui în a traduce nedefinit, un autor de ordinul doi, dacǎ nu chiar de patru.

Dar este momentul sǎ reamintesc: semnificaţia nu este deloc cea care constituie un poem. Amintiţi-vǎ de primele voastre lecturi, de descoperirile voastre poetice! Nu datoritǎ semnificaţiei aţi fost atraşi, copii fiind, de un poem; şi nu interesaţi ci emoţionaţi de ceea ce simţeaţi în special nou în el, la limita exterioarǎ a conştiinţei comune. Ascultând „Tu, sorǎ Ariana”[1] sau „În altǎ searǎ, la Circeto gheţuri înalte […] (inima sa, de chihlimbar şi de spunk)”[2], nu un gând, nu o judecatǎ v-a tulburat, nici impresia cǎ urmaţi un indiciu care vǎ va permite sǎ începeţi studierea a ceea ce au însemnat Rimbaud ori Racine. Nu, ne place un poem la prima vedere, fǎrǎ sǎ ştim ce se spune acolo. Înainte de-a ţine cont de metonimiile şi de metaforele care se împletesc în textul sǎu, poemul ne place pentru cuvintele sale, aşa cum sunt ele, cuvintele sale pe cât de evidente pe atât de enigmatice, ne place pentru cǎ vorbele ca şi cum ar fi resuscitate în spirit, par a anunţa cǎ ele numesc ceea ce este într-un mod mai imediat şi mai intens decât pânǎ acum.

Şi îmi veţi spune acum cǎ, dacǎ poemul ne pretinde astfel prin cuvinte, poate este bine  totuşi sǎ prezentǎm – în aceste structuri ale vorbirii, atât de evident diferite de discursul obişnuit – expansiunea polisemiei, mai precis, iminenţa revǎrsǎrii sale în conştiinţa noastrǎ a textului, şi mulţumitǎ ei posibilitatea, foarte apropiatǎ, a unei frumoase lecturi bogate, subiective, aşa cum am spus cǎ o voiam odatǎ? Poate, dar de ce ne-am lǎsa învǎluiţi atât de brusc şi atât de puternic de muzica ce poartǎ versurile care ne-au frapat, de ritmurile care se înalţǎ, astfel încât sǎ ascult aceastǎ muzicǎ – aceastǎ „mare”, spunea Baudelaire – amplificând în receptarea cuvântului partea sa sonorǎ, care se impune astfel în detrimentul firmamentelor gândirii? Muzica vorbelor în poezie schimbǎ efectul acestora. Susţinute de timbre, asonanţele, ritmurile, cuvintele sunt în vers mai puţin instrumente de interpretare conceptualǎ ale aspectelor lumii sau instrumente pentru a construi o scenǎ a dorinţei decât, eliberate de lanţurile lor, evocările directe şi, aş spune eu, chiar silenţioase ce-i restituie obiectului strǎlucirea sa paradisiacǎ. Poezia nu semnificǎ, ea aratǎ. Ea nu joacǎ jocul semnificaţiei, din contrǎ, îl respinge, raţiunea ei de a fi constând în a merge dincolo de reprezentǎri, de analize, de formule – dincolo de orice discurs, de orice cunoaştere -, spre imediateţea fiinţei sensibile de care conceptele ne priveazǎ.

Aceastǎ constatare pe care o consider elementarǎ şi convingerea tuturor celor care iubesc poezia, nu poate decât sǎ ne incite sǎ reflectǎm altfel la ceea ce în poem rezidǎ ca semnificaţie şi care, în orice caz, trebuie sǎ fie situat la locul sǎu de drept, aceasta având în vedere doar traducerea în stadiu de proiect. Cǎ în poeme existǎ semnificaţie, chiar dacǎ acestea nu au o fiinţǎ şi o valoare veritabilǎ decât depǎşind limitele, este un lucru clar. Oricare ar fi dorinţa poetului de a se avânta dincolo de jocul semnificanţilor  şi semnificaţiilor în favoarea unei experienţe directe şi plenare a prezenţei lumii, sau a unei alte fiinţe, el va rǎmâne captiv în iluzia propriului raport cu sine, care îl face adesea sǎ ia drept imediat şi original ceea ce nu este în realitate decât un construct al visului sǎu, care este o reţea de metonimii şi de metafore, adicǎ de semnificaţii. Din cauza prinderii autorului în capcana ambiguitǎţii propriilor sale cuvinte, partizanii poeziei ca text nu se înşalǎ percepând în aceasta o concentrare, şi chiar o intensificare, a semnificaţiei pe care au tot dreptul sǎ doreascǎ sǎ o pǎtrundǎ.

Dar cu totul altceva li se adaugǎ totuşi adevǎratelor poeme, acestor reţele de semnificaţie. De fapt, întrepǎtrunderea de concepte,  fie cǎ este un gând, fie o judecatǎ de valoare sau exprimare a dorinţelor, nu este niciodatǎ doar forma pe care o capǎtǎ în raportul poetului cu el însuşi ceea ce am putea numi sinele sǎu, adicǎ acea formǎ de a exista, de a practica realitatea, pe care o posedǎm, specificǎ fiecǎruia de la naştere, prin educaţie, prin desăvârşirea noastrǎ moralǎ sau intelectualǎ. Sinele este replierea persoanei asupra ei însǎşi, locul natural al tuturor subdeterminǎrilor şi condensǎrilor care sunt active în ceea ce într-o operǎ poate fi numit textul sǎu. Dar poetul, cel care a perceput cuvintele sale ca materie sonorǎ şi a cǎutat acolo un ritm, a inventat o muzicǎ, poetul care prin asta a dat deoparte semnificaţiile şi a zǎrit ceea ce realitatea de dincolo are ca imediat, nedecompozabil şi evident, acest poet nu mai ignorǎ faptul cǎ sub structurile sinelui vegheazǎ o capacitate de a fi în lume atât mai originalǎ, cât şi virtual mai universalǎ, ceva pe care am putea-o numi Eul, în sensul în care Rimbaud a afirmat : „Eu este un altul” şi a presimţit astfel modalitǎţile de existenţǎ, de a confrunta realitatea, ale acestui a-fi-în-lume, care sunt specifice acestui nivel al conştiinţei; el a perceput câteva evidenţe, de exemplu, faptul cǎ acest Eu, care nu este nimic, este în aceeaşi mǎsurǎ şi totul, în fracţiuni de secundǎ intense, dupǎ care va avea dorinţa de a fixa aceastǎ intuiţie – ce este poate încǎ o cunoaştere, dar o cunoaştere de tip nou – cu ajutorul cuvintelor de care dispune, chiar dacǎ acestea continuǎ sǎ-l trǎdeze, cerute aşa cum sunt de cǎtre semnificaţia obişnuitǎ… Misiunea este dificilǎ, cu siguranţǎ. Nu mǎ îndoiesc cǎ sinele va încerca sǎ acopere vocea Eului; cǎ gândurile, grijile şi dorinţele unei vieţi cotidiene vor încerca sǎ-şi impunǎ faţǎ de acesta punctele de vedere, dacǎ nu rigiditatea regulilor lor, cu scopul de a sufoca rezonanţa absolutului din cuvintele ce devin poeme. Dar nu existǎ alt scop pentru poet în afara vocaţiei sale, mai precis, aceea de a înţelege cǎ trebuie sǎ facǎ sǎ predomine asupra sinelui care viseazǎ aceastǎ memorie a lui Unu – adicǎ, acest sens al finitudinii – care bântuie şi animǎ Eul profund. Şi este încǎpǎţânarea cu care încearcǎ sǎ forţeze aceastǎ rupturǎ de plan care constituie frumuseţea, poezia operei sale, în mijlocul apoi dincolo de contradicţiile scriiturii sale.

Pe scurt, în cazul semnificaţiei, aşa cum ea apare într-un poem, în aceste straturi ale semnificanţilor şi semnificaţiilor care îl constituie, trebuie sǎ învǎţǎm sǎ distingem douǎ niveluri. Mai întâi, nivelul conştiinţei ordinare, aceea care nu vede mai departe de limbaj, dacǎ pot îndrǎzni sǎ spun, aceea pe care am denumit-o sinele, cu cunoştinţele sale proprii, cu ideile, dorinţele, reveriile sale, o întreagǎ reţea de discursuri conştiente sau nu, intercalate şi polisemice: materie, aş spune prin definiţie, a activitǎţii literare, îndeosebi în cazul romancierului. Apoi, sǎ ne îndreptǎm atenţia spre acest alt nivel pe care îl constituie intuiţia, de aceastǎ datǎ, conştientǎ, care încearcǎ în cazul poetului sǎ se detaşeze de interogaţia asupra sinelui, acest tip de exprimare în mare parte fantasmagoric, pentru a-şi putea aprofunda şi manifesta propria cunoaştere: una care este de altfel o percepţie a evidenţei, a absolutului acestei evidenţe, dar şi a gândirii vieţii care decurge din aceasta. O gândire care, ea, ar fi cel mai adesea foarte simplǎ, atât de puţin polisemicǎ pe cât este posibil, vom fi tentaţi sǎ spunem chiar naivǎ, dar ar trebui sǎ o luǎm foarte în serios, aceasta va fi, în calitate de lectori, modul nostru de a recunoaşte ţinta poeziei şi de a participa la actul sǎu.

Aceastǎ altǎ utilizare a semnificaţiei, deopotrivǎ simplǎ şi secundarǎ, caracteristicǎ marilor poeme, aş numi-o „spunerea” acestora.  Spunerea (dire), ceva supus reflecţiei, conştient, cǎutat cu ardoare şi asumat cu tǎrie de cǎtre poet, o idee asupra vieţii pe care o propune imediat asentimentului apropiaţilor sǎi: într-un cuvânt, un sens care este în consecinţǎ total distinct de aceste semnificaţii pe care critica textualǎ vrea sǎ i le mǎrturiseascǎ poetului, dar vorbind în locul sǎu.

 © Presses universitaires de Strasbourg


[1] Racine, Teatru, Fedra, traducere de Tudor Mǎinescu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literaturǎ şi Artǎ, 1959, p. 260.
[2] Arthur Rimbaud, Scrieri alese, Iluminǎri, traducere de Petre Solomon şi N. Argintescu-Amza, Bucureşti, Editura pentru Literatura Universalǎ, 1968, p. 190.

Lasă un răspuns