Traducătorul și cronotopii

0
296

Despre traducerea expresiilor dialectale în romanul „Lunga viață a Mariannei Ucrìa“ de Dacia Maraini

Prozatoare, poetă, eseistă, autoare a peste două mii de pagini de teatru, prezență activă în viața culturală și socială a Italiei, Dacia Maraini este una dintre cele mai cunoscute scriitoare contemporane. A fost propusă în anul 2014 la premiul Nobel pentru literatură.

Gabriela Lungu
Gabriela Lungu

În 1990 apare la editura Rizzoli romanul La lunga vita di Marianna Ucrìa, unanim recunoscut de public și critică drept cea mai bună operă a Daciei Maraini. Autoarea debutase cu aproape 30 de ani în urmă și avusese până în acel moment o evoluție care, deși uneori controversată, alteori ignorată de critică, din considerente nu întotdeauna literare, i-a asigurat o poziție de vârf  în lumea literară italiană.

În scurtă vreme romanul ajunge să fie tradus în aproape 20 de limbi. Traducerea românească întârziată cu opt ani (din cauze independente de voința traducătoarei), apare totuși în 2001.

Lunga viața a Mariannei Ucrìa este povestea unei nobile siciliene surdo-mute, care, pornind de la o necesitate practică, aceea de a reuși să comunice cu ceilalți, nu numai că învață să scrie și să citească, dar ajunge la un grad elevat de cultură, într-o vreme (secolul al XVIII-lea) în care majoritatea femeilor, indiferent de extracția lor socială, sunt aproape analfabete. Transformarea Mariannei de la stadiul de larvă umană, într-un fluture ce învață să zboare, “călătoria” existențială pe care ea o întreprinde are ca fundal o Sicilie fascinantă, misterioasă și plină de contradicții. În paralel cu splendidul personaj al Mariannei, autoarea construiește cu migală și precizie o frescă a Settecento-ului sicilian.

Lunga viață a Mariannei Ucrìa de Dacia Maraini, Editura Univers, 2000
Lunga viață a Mariannei Ucrìa de Dacia Maraini, Editura Univers, 2000

Scris într-o italiană literară, romanul este presărat cu fraze, expresii, proverbe siciliene, respectând uneori și o construcție morfologică sau sintactică dialectală. Procedeul nu este nou în literatura italiană. Începând cu Giovanni Verga, părintele Verismului, care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, folosește pentru prima dată în literatura italiană o asemenea manieră de scriere, alți importanți scriitori ca Giuseppe Tomasi de Lampedusa, Leonardo Sciascia, Elio Vittorini, Luigi Pirandello, în unele nuvele, sau Andrea Camilleri, autor ce publică în zilele noastre romane polițiste de mare succes, au folosit dialectul sicilian amalgamându-l, mai mult sau mai puțin evident pentru cititor, cu italiana literară.

De la bun început una din problemele spinoase ale traducerii romanului Daciei Maraini a fost aceea a felului în care trebuiau redate în limba română pasajele în siciliană. Dar înainte de a putea răspunde acestei întrebări trebuiau înțelese motivațiile care au făcut-o pe autoare să le folosească. Evident o asemenea alegere este legată în primul rând de realitatea geografico-culturală în care se petrece acțiunea romanului. Este bine știut că în Italia prezența dialectului a fost și este încă deosebit de puternică, mai ales în regiunile meridionale. În cazul romanului Daciei Maraini folosirea dialectului este deci legată de un cronotop pe care autoarea s-a hotărât să-l respecte până în cele mai mici amănunte. Se impune însă înainte de toate o precizare: dialectul apare în dialoguri, care de altfel sunt foarte puține, și în gândurile altora “auzite” de Marianna în clipa în care celelalte simțuri ale ei s-au rafinat într-atât încât au reușit să dea naștere unuia în plus: capacitatea de “a auzi”, de “a citi gândurile” interlocutorilor ei.

În Manualul traducătorului[1], Bruno Osimo, vorbind despre necesitatea unei analize traductologice pe baza căreia traducătorul trebuie să-și elaboreze propria strategie de traducere, pune în evidență trei tipuri de cronotopi, și anume: un cronotop topografic (legat de timpul și locul acțiunii), un cronotop psihologic (lumea subiectivă a personajelor) și un cronotop metafizic (mentalitatea, concepțiile autorului).

Să vedem în ce manieră folosirea dialectului sicilian în romanul Daciei Maraini este rodul acestor trei cronotopi. Nu cred că mai este nevoie să insist asupra cronotopului topografic (Sicilia secolului al XVIII-lea). Voi spune doar că, dorindu-și o reprezentare cât mai fidelă a locului și a epocii, autoarea aduce în prim plan evenimente familiale (nașterea, botezul) și tradiții (sărbătorirea intrării în mănăstire a unei fete de familie nobilă) tipice societății siciliene de la 1700. Sunt descrise ospețe îmbelșugate, spectacole de teatru somptuoase sau ciudate obiceiuri populare.

Legătura cu cronotopul psihologic ni se dezvăluie doar la o lectură mai atentă. Singurele personajele care nu folosesc niciodată dialectul sunt Giacomo Camalèo, prefectul de Palermo, persoană cultă și rafinată, un interlocutor pe măsura unei Marianne inteligente și cultivate și Marianna însăși, în limbajul căreia există însă o evoluție de la primele pagini când în puținele ei cuvinte scrise se strecoară deseori și dialectul, până la cele în care, matură și cultă, grație și nenumăratelor cărți pe care le comandă la Paris și Londra, ajunge să renunțe aproape cu totul la dialect. Dialogurile ei scrise cu ceilalți pun în evidență în același timp și nivelul de educație al fiecărui personaj. Bunica și mama Mariannei, amândouă semianalfabete, servitorii din casă sau țăranii de pe moșie, folosesc fiecare în bună măsură dialectul.

În ceea ce privește cronotopul metafizic despre care vorbea Osimo, el este strâns legat de biografia Daciei Maraini. Născută dintr-o mamă siciliană și un tată florentin, scriitoarea a petrecut o parte din anii adolescenței în Sicilia, de unde, sufocată de regulile rigide, de bigotismul, prejudecățile și lipsa de sinceritate care domneau în relațiile dintre oameni, fuge înainte de a împlini 18 ani. Se va reîntoarce după o absență de mai bine de 20 de ani și această reîntoarcere va constitui punctul de plecare pentru scrierea Mariannei Ucrìa. Un alt element este legat de motivul dominant în toate scrierile marainiene: condiția femeii, starea de inferioritate în care este ținută secole de-a rândul. Mesajul cărții este, în ultimă instanță, cel al cuceririi libertății prin cultură, prin educație. Scrisul și cititul sunt porțile prin care Marianna părăsește lumea închistată a familiei și a societății arhaice, ieșind la lumina cunoașterii.

Acestea au fost premisele de la care am pornit încercând să răspund la întrebarea cum trebuiau traduse frazele în siciliană. Ar fi existat posibilitatea folosirii unui subdialect românesc. Dar care? Poate cel oltenesc, pentru că are o colocație meridională și pentru că folosește cu prevalență perfectul simplu asemeni dialectului sicilian. Am înlăturat din prima clipă această posibilitate. Din punctul meu de vedere era aproape ilară.

Aș fi putut respecta măcar timpul acțiunii din Marianna Ucrìa folosind arhaisme românești[2]. Dar și această soluție mi se părea că rezolvă doar în parte problema, pentru că în Marianna Ucrìa nu atât timpul este important, cât mai ales spațiul.

În final m-am hotărât pentru cea mai simplă, în aparență, dintre soluții. Păstrarea dialectului sicilian în text, cu note de traducere la subsol. În fond cuvintele nu erau chiar atât de multe pentru că, repet, în Marianna Ucrìa nu există conversație, ci doar frânturi de dialog scris sau gândurile celorlalte personaje interceptate de Mariana. Notele de subsol nu ar fi îngreunat prea mult citirea textului, care își păstra în felul acesta savoarea.

De altfel multe din cuvintele siciliene se referă la bucătărie (vasteddi e meusa = plăcintă cu splină; sfinciuni =  plăcinte; cicirata e purpu = polip cu năut; ravazzate = prăjituri cu urdă; nucatelli = prăjituri cu smochine, muscardini = bulete din verdețuri cu mirodenii; caponata = mâncare de vinete; gremolata = un soi de înghețată etc.) și ele au intrat ca atare și în limba italiană. Altele, așa cum spuneam mai sus, fac referire la mediul familial, la tradiții și obiceiuri. Siciliana are o rezonanță și o muzicalitate aparte. Am dorit să o păstrez, pentru că am avut senzația că asta ar fi fost și dorința autoarei. Eliminarea termenilor în siciliană, din punctul meu de vedere ar fi sărăcit varianta românească. Mi-a întărit această convingere și faptul că autoarea însăși pune deseori cuvintele siciliene între ghilimele, scoțându-le în felul acesta în evidență, spre deosebire de Giovanni Verga sau de alți autori amintiți mai sus care le inserează pur și simplu în text fără nici un fel de subliniere, astfel încât cititorului îi rămâne sarcina de a le descoperi, iar dacă el nu este un vorbitor nativ de italiană va întâmpina cu siguranță dificultăți.

Acestea au fost, pe scurt, motivele care m-au determinat să aleg o asemenea soluție. Evident, oprindu-mă la ea, nu am putut să nu mă gândesc încă o dată la „inconfortabilul statut de mediator” al traducătorului despre care vorbește Paul Ricoeur în Despre provocarea și plăcerea traducerii. Făcând cu cititorul ideal, pe care mi l-am imaginat tot atât de fascinat de savoarea dialectului sicilian, pe cât am fost eu, un “legământ de fidelitate”, am încercat să nu-i creez autorului o „suspiciune de trădare”. Cu siguranță, dacă ar trebui să mai traduc încă o dată La lunga vita di Marianna Ucrìa, aș proceda la fel[3].


[1] Bruno Osimo, Manuale del traduttore, Hoepli ed., 2011.
[2] Este, de altfel, soluţia propusă de Dana Grasso în Traduttologia e traduzione, Ed. Meteor Press, Bucureşti, 2003.
[3] Faptul că în anul 2011, în Italia, am primit, pentru traducerea acestui roman, Premiul internaţional „Diego Valeri”, este pentru mine un argument în plus că am făcut o bună alegere.

Lasă un răspuns