„Teatru de hârtie”

0
344

În anul 2009 ar fi trebuit să apară cartea lui Milorad Pavić – Teatru de hârtie, grație solicitudinii editurii Humanitas. După moartea autorului, în anul 2010, editura a rejectat manuscrisul meu. Punct. Așadar, cartea își așteaptă editorul cuvenit, care să vibreze la scriitura paviciană, dat fiind că scriitorul sârb a cunoscut șase apariții editoriale la noi în țară, toate cărțile fiind traduse de mine. Critica literară a primit elogios opera lui Pavić, despre care eu, ca traducător literar, cred că a schimbat fața literaturii. Scriitorul sârb și-a structurat cartea ca pe o antologie de proză contemporana universală, care să cuprindă 37 de scriitori, plus Pavić, din tot atâtea țări și limbi în care antologatorul a fost tradus. Părintele literar al celor 37 de scriitori, în spatele cărora se camuflează Pavić, rezonează cu Borges din Cartea ființelor imaginare. Pavić n-a avut de gând să pastișeze stiluri și autori reali, ci să confere acestor scriitori fictivi pecetea culturii de origine. Povestirea prezentată mai jos, semnată de scriitorul fictiv Adolf Sundius, va putea fi decriptată de cititor ajuns în ipostaza de creator.

ADOLF SUNDIUS [SUEDIA]

Mariana Ștefănescu
Mariana Ștefănescu

A studiat muzica, dar din pricina unei operații nereușite la mâini – voise să-și lărgească ambitusul pentru claviatura pianului – a renunțat la cariera solistică și s-a căsătorit cu Manuela Consi, una din primele starlete porno din Malmö. Odată, s-a plâns unui prieten că deseori noaptea visează că vorbește în limbi. Și încă în limbi pe care în trezie nu le știe, în italiană, spaniolă sau rusă. Întotdeauna traduce în vis aceeași povestire, într-una din aceste limbi. Pe îndelete, așa cum îi apare lui în vis. Dimineața, povestirea dispare din amintirea lui, dimpreună cu limba în care este tradusă. S-a întreținut ca pedagog de muzică. A scris radio-drame și texte dramatice, precum „Mersul pe degete” și „Un nume uitat”. Volume de povestiri inspirate de o muzică de calitate incertă. A fost editat de Norstedts și Symposion din Stockholm, Monitor din Christianstad, iar o carte i-a fost publicată în format electronic. A murit de o boală ciudată, înaintea morții a început să crească. În anul 2007, când a murit, era mai înalt ca niciodată în viață.

Cântând la patru mâini

Katharine Dall și Isaak Vegeszak sunt muzicieni. De curând au terminat studii de solistică pentru pian la Stockholm și Paris și au început să concerteze împreună. Sunt extrem de dăruiți și atât de tineri. Ea este căsătorită, el încă nu, însă primește ovații și aplauze furtunoase de la publicul feminin. Cel puțin, așa se spune. Înainte de a dovedi ce vor realiza cei doi cu darul lor, un agent muzical le-a propus un turneu prin câteva orașe europene. Au acceptat. Le-a propus ca însoțitor pemanent un acordor de pian, care să exerseze înaintea lor, verificând instrumentul muzical la care cei doi aveau să cânte la patru mâini, și un fotograf, care să-și facă treaba înainte și după concert, realizând fotografii pentru presă și arhivă. O tipă numită Maria, care purta cu ea un aparat incredibil de mic și ușor. Cam cât un telefon mobil. Pe lânga el, se folosea, uneori, și de o ditamai bazaconie din care fotografiile ieșeau ca trase cu pistolul, țintite cu un Colt prins la coapsă. După spusele lui, cele mai izbutite au ieșit imaginile cu numarul 12 și 104, dar și ultima fotografie a seansei. Într-adevăr, fotografiile nici că puteau ieși mai bine, doar că nu erau pe muzică. Uneori, când îndatoririle îi permiteau, venea să-i asculte la concerte și domnul Dall, soțul domnei Katharine.

Povestea a început la Berlin. Au concertat la Uniunea Scriitorilor, care-și avea sediul într-o vilă deosebită, cu cazare pentru oaspeți la etaj. În timpul pauzei, Vegeszak a întrebat-o furios pe doamna Dall:

— Ai înnebunit? Ce faci?

Doamna Dall sărise, într-adevăr, câteva acorduri din Ravel, lăsându-și companionul să se descurce singur cu partitura. Evident că în afara lor nimeni nu observase.

— Va să zică, tu n-ai auzit nimc?

— Evident că n-am auzit nimic. Ce să aud, când n-ai cantat in allegro pe Ravel ? i-a întors-o el.

— Nu la asta mă refeream eu – a adăugat femeia – n-ai auzit cum fluiera cineva din public ?

— Fluiera?

— Da, dar nu dezaprobator. Fluiera cineva care cunoaște excelent partitura in allegro din Ravel și care este extrem de muzical. Fluiera încet, fără cusur, ceea ce cântam noi. Trebuia să mă opresc, ca să-l pot auzi. Asta s-a întâmplat.Va trebui să-l auzi si tu.

— Să-l aud?

— Nu știu.

La Viena au avut reprezentații în arondismentul XII, la curtea guvernatorului Hetzendorf. De altfel, acolo funcționa în tot timpul anului o școală de modă, ca și una din cele mai dotate biblioteci cu cataloage de vestimentație și îmbrăcăminte. În timp ce cântau Mozart, domnul Vegeszak s-a oprit pentru o clipă. Cântând la patru mâini, el interpreta cu atâta măiestrie, încât, în afara celor doi, nimeni n-a putut sesiza ceva. Timp în care ea „l-a acoperit”. Și lui i se părea că aude ceva.

— Te-ai convins? l-a întrebat după concert doamna Dall.

— Zău că-i așa. Tipul e iarăși aici. Fluiera impecabil Mozart… Știu ce-o să facem. La Praga o să cântăm Chopin. Și evident, ne vom folosi de rubato.

— Ideea nu e rea. Rubato merge cu Chopin. Iar necunoscutul, dacă vine și acolo, n-o să știe dacă interpretăm trei sau patru sferturi de tact. Ritmul va fi complet diferit. Se va încurca și îl vom prinde asupra faptului. Așa încât putem da de el.

— Ori poate o să ne lase în pace, adăugă domnul Vegeszak.

Doar că necunoscutul nu s-a încurcat. La Praga a interpretat impecabil Chopin în rubato, fluierând. Și nici de data aceea nu au dat de el.

— Să fie oare o femeie? îl intrebă doamna Dall după cină.

— Nu cred.

— Atunci crezi că e un barbat, nu? Eu, nu. Nici asta nu e. Nu sună a bărbat.

— Atunci ce-ar putea fi? încheie discuția domnul Vegeszak. O să vedem ce-o să se întample peste o săptămână la Milano.Când o să cântăm Brahms, și o să vină și soțul tău. Să audă și el …

Duminică, la Milano, au cântat Brahms și l-au urmărit cu atenție pe domnul Dall care ședea în rândul doi și care a aplaudat frenetic. Evident că toți erau numai urechi, dar nu se întâmpla nimic. Se pare că de data aceea necunoscutul nu ajunsese la Milano. Ori poate hotărâse ca acolo să tacă. Se gândeau chiar că n-o să ajungă nici la ambasada Franței de la Belgrad, în joia următoare, când se încheia turneul.

Atunci se petrecu un lucru neașteptat.

Poate sub influența publicului care aplauda și mulțumea într-un fel ininteligibil, în acel loc și într-o limbă intraductibilă, tocmai acolo, la Milano, domnul Vegeszak avu un vis.

Visul domnului Vegeszak

Visez cum tot merg pe o întindere netedă, pe care n-o văd. Începe să se crape de ziuă și când soarele începe a da căldură pricep că merg pe întinderea mării, lucioasă ca oglinda și liniștită. Marea Mediterană. În dreapta și în stânga mea, așternute pe apă, se află niște plăsmuiri sferice despre care știu pe loc ca sunt OZN-uri. Nu se mișcă și nu luminează. Par ireale, jumătăți de mingi umflate pe jumate, alcătuite din benzi multicolore, cu spații între ele. Mi-e teamă și nu știu ce trebuie să fac, bănuind c-o să-mi vină în întâmpinare. Hotărăsc să-mi continui mersul, adică să-mi văd de calea pe care mă aflam. În fața mea, pe luciul apei se află o construcție măreață din fâșii multicolore, înălțată de niște inși. Nu sunt extratereștri, ci niște oameni făcându-și treaba. Abia atunci zăresc că, printre cele două grămezi de OZN-uri din stânga și din dreapta mea, vine în diagonală o dungă pe suprafața mării ca trasă cu linia, mă decid să trec peste ea, și asta și fac. De cum mă apropii de construcția în lucru, pricep sau mi se spune că va trebui să mă pun și eu pe treabă, știind că-s dat pe veresie extratereștrilor acelor OZN-uri, fâșii-fâșii între care mă nimerisem. În timpul unei pauze, șezând noi pe apă ca pe uscat și, chipurile, mâncând ceva, constat că din direcția din care venisem se îndrepta spre noi, pe luciul apei, o dungă dreaptă, ca trasă cu linia. În clipa în care acea linie din fața picioarelor noastre taie linia dinainte zărită, în cruciș, apare crucea, totul se oprește-n loc. Îl întreb pe lucrătorul de lângă mine, ce poate fi. El îmi răspunde domol:

— A murit cineva.

— Cine? întreb eu.

— Un oarecare Vegeszak.

Atunci, ca în somn, aflu totul despre moarte. Mai bine zis, retrăiesc tot ceea ce se petrece în viață.

Mai întâi, aidoma reclamelor de televiziune pentru cantautori, pe apa aceea apare un pian. Eu, firesc, mă așez pe taburet și încep să cânt. Până aici totul e ca în viață. Ca brusc să simt că încep să mă împuținez. Abia de mai ating clapele, degetele mele sunt mici, dar izbutesc să atingă tot ceea ce înseamnă claviatură. În timp ce cânt, părul meu crește și se face lung, pe mine se ivesc hăinuțe ciudate , ca de copil, și, în fine,înțeleg esența morții – încetez a mai fi ceea ce sunt , în acest vis devin femeie. Și încă un lucru. Înainte să mă trezesc, înțeleg că în vis, respectiv în moarte, cânt mai bine decât în realitate…

Luna, ca o unghie ronțăită, stă deasupra parcului Kalemegdan. În fața ambasadei Franței de la Belgrad, în splendoarea sălii luminate ale cărei ferestre înalte dau în parcul metropolitan, doamna cu al său minuscul aparat de fotografiat face poze doamnei Katharine Dall si domnului Vegeszak, cei doi muzicieni. Brusc se oprește din treabă, parcă tânjind la ceva, la cineva.

Fetița ei de șase ani, aflată în sală , începu să fluiere Debussy, odată cu doamna Dall și domnul Vegeszak. Pe care ei îl interpretau la pian, cu urechile ciulite, nu cumva să li se alăture cineva din sală. Li se alăturase copilul acela…

Fluiera Debussy mai bine decât îl interpretau ei.

— Te-ai convins ? l-a întrebat doamna Dall după concert.

Lasă un răspuns