[In Memoriam] Ultima oară

0
169

Ultima oară când am vorbit la telefon, mă anunța că se internează la „Aslan”. Nu se simțea bine, ba chiar se simțea foarte rău, mi-a spus, dar în două-trei săptămâni se va pune din nou pe picioare – adică se va întoarce acasă cât de cât remontată. Am întrebat-o dacă pot să o vizitez, „cum să nu, aștept cu nerăbdare să te văd…”, așa am rămas înțelese (urma să plec din oraș, mă întorceam în zece zile).

Singura dată când a refuzat să mă vadă fusese cu vreo trei săptămâni înainte. Era acasă, nu se simțea bine nici atunci, starea ei nu-i permitea să primească pe nimeni. „Nu vreau să mă vezi așa”, mi-a spus. Nu primea pe nimeni fără să se fi aranjat – părul, obrajii, ochii minunați, buzele, ținuta vestimentară. Nu ieșea din casă fără ca aceste detalii importante să fie puse la punct. Era impecabilă, de fiecare dată. Chiar și în anii din urmă, când suferințele îi biciuiau trupul, păstra o ținută dreaptă, capul nu-i cădea niciodată în piept, mâinile nu-i zăceau inerte în poală sau pe lângă trup. O sfidare a anilor și a durerii. Refuzul ei de a ne vedea mi-a dat o strângere de inimă. Și totuși, îmi spuneam, ea va învinge și de data asta. Ca întotdeauna.

În ultima vreme, lipsind eu timp mai îndelungat din oraș, apucasem s-o văd doar la târgurile de carte, unde venea însoțită, i se oferea un scaun și ședea între cititori și scriitori, fericită că e acolo, că nu fusese uitată de breaslă, de admiratorii artei traducerii, de organizatori și editori. Ca întotdeauna fericită să fie printre confrați. Fără invidie profesională, dimpotrivă, cu o generozitate rară, se bucura de succesele traducătorilor tineri, la fel de mult ca de ale celor consacrați. Dedicată acestei arte ca nimeni altul, o întrista orice dovadă de lipsă de respect față de ceea ce înseamnă truda traducătorului de literatură, față de procesul de creație, de creatorul de artă. Participa la lansări de carte – ale altora, ale ei –, lua cuvântul, era prezentă la dezbateri, îi plăcea să-și spună părerea, să i se ceară sfatul, să fie consultată. Să-și dezvăluie tainele profesionale. Plină de energia interioară care îi dădea putere.

Am văzut-o ultima oară cu ocazia decernării premiului Opera Omnia, al Uniunii Scriitorilor, în 2014. Nu a putut urca pe scenă, a rămas în fotoliul din sala de festivități, au coborât cei de pe scenă să-i înmâneze premiul, să o felicite. M-am bucurat să pot fi prezentă acolo și să o văd din nou laureată. Câte romane a tradus? Câtor romane le-a oferit o nouă versiune în limba română? Câte i s-au reeditat? Cât a scris? Mult peste o sută. Vă puteți imagina ce înseamnă asta, dumneavoastră, traducătorii de literatură mai noi, mai purii? Dumneavoastră, care știți ce înseamnă să traduci literatură?

Acum câțiva ani, m-a invitat la un spectacol de dansuri irlandeze, la Sala Palatului. Urma să trec să o iau de acasă – locuia chiar vizavi. Cu o zi înainte de spectacol, mi-a transmis că îmi lasă biletele la Uniune, nu poate veni, se simte rău, se internează de urgență. I-am telefonat după spectacol, îi cumpărasem un program, voiam să i-l duc. A rămas să mai vorbim. Ne-am văzut într-o sâmbătă, în micul și elegantul apartament de la Sala Palatului. Acolo locuia. Acolo lucra, scriind de mână. Dicționare, enciclopedii, cărți de referință, topuri de hârtii, stilouri, tocuri, creioane, le vedeai peste tot în jur, sugerau febrilitatea cu care lucra. Acolo își primea musafirii. În acea zi, mai era o persoană invitată la masa pregătită cu mult bun gust și cu măsură – nimic nu lipsea, nimic nu se revărsa, totul era echilibrat și îmbietor, fiecare fel îl anticipa pe următorul, băutura era exact cea potrivită, dar, desigur, opțiunile stăteau la dispoziția oaspetelui. Așa fusese mereu la ea acasă, fiecare element al mesei era esențial, nimic la voia întâmplării.

Ca în Alice în Țara Minunilor, spațiul acela strâmt, care părea să te sufoce în momentul în care pășeai în minusculul antreu, căpăta brusc dimensiunea unui palat – într-atât de plin de informație, de amintiri, de referințe și ademeniri era. Unde să te uiți mai întâi – la cărți, la discuri, la fotografii, la totemuri, pietre semiprețioase, obiecte de cult, la mobilă și tapet, la vasele de porțelan, la bronzuri și tablouri? Dar ceea ce însuflețea și metamorfoza spațiul era, desigur, prezența ei, a stăpânei, zâmbitoare, bucuroasă de oaspeți. Cu o sclipire ghidușă în ochi, te poftea să iei loc și te îmbia cu aperitive și mici gustări. O cafeluță? Un cinzano? Poate un whisky? Vin? Excelent, roșu sau alb? Nici nu simțeai cum țesuse deja o plasă vrăjită în jurul tău, te cufundai în pernele moi ale canapelei și deodată îți dădeai seama că nu ea era cea care își trăda secretele, ci tu erai cel care se confesa. Cum îi mai plăcea să asculte! Cum știa să pună întrebări exact atunci când aveai nevoie doar de o adiere ca să deșerți tot sacul!

Aproape de fiecare dată uitam care este intrarea și care este blocul, primul, sau al doilea. Trebuia să mă uit în carnet sau să-i telefonez. Odată, neavând nici cartelă pentru telefonul public, nici mobil, am fost nevoită să iau la rând intrările. Când, în sfârșit, am nimerit, trecuse de mult sfertul academic. Scrumiera conținea deja câteva mucuri (fuma pe atunci), cafeaua se evaporase aproape de tot de cât zăcuse pe aragaz, ca să fie caldă, dar bucuria de a ne revedea a stins și enervarea mea vinovată, și iritarea ei justificată. La urma urmei, aveam o după-masă întreagă să pălăvrăgim câte-n lună și stele.

Nu știu cum ne-am împrietenit. O știam de multă vreme, o vedeam adesea când mă duceam la Cumpătul în vacanțele mele școlare sau, mai târziu, în „concedii” de lucru. Ea venea să traducă în liniștea vilei nr. 4, de pe malul pârâului care-i umplea cu susurul său zilele și nopțile. Mânca la cantină, unde o vedeam la o masă din colț, elegantă, singură sau cu soțul ei, apoi dispărea… unde?, probabil la lucru. Nu mă cunoștea, nu avusesem ocazia să facem cunoștință, dar eu știam cine este. Cine nu știa? Făcea parte din societatea selectă a traducătorilor de literatură, ale căror traduceri le citeam pe nerăsuflate (pe atunci, rar puteai procura o carte în limba originală, traducerile erau esențiale pentru a veni în contact cu alte literaturi, cu alte culturi). Făcea parte din societatea selectă a traducătorilor de literatură engleză. Era un reper pentru mine. Mi se părea o minune că o puteam privi, că o puteam auzi vorbind, că mă aflam în același spațiu cu ea.

Într-o bună zi a unui an ’80 din secolul trecut, la Cumpătul fiind amândouă, la cantină, mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat de ea, cerându-mi scuze că o deranjez, prezentându-mă și spunându-i că vreau s-o consult într-o problemă legată de traduceri. M-a poftit să iau loc. I-am spus la ce lucram, ce publicasem până atunci. O rugam să citească unul dintre textele aflate în lucru și să-mi spună ce părere are. Să mă certifice sau să mă desființeze. Era, pentru mine, marea încercare – ori, ori, i-am zis. (Dacă spunea nu, nu mă gândisem la ce aveam să fac…, dacă însă spunea da, ei bine, era ca un certificat de naștere pentru mine. Dacă Ea spunea da…)

Stăteam la aceeași vilă 4, unde mă refugiasem împreună cu fiul meu, care era în vacanță. I-am dat textul scris de mână în acea dimineață. Mi-am petrecut ziua cu fiul meu, hălăduind, în pădure, pe râu în sus și la vale, și în tot acest timp m-am întrebat ce soartă mă așteaptă. Până seara m-am perpelit. Nu puteam lucra, nu mă puteam apropia de birou. Seara, la masă, am primit răspunsul.

Îi datorez destinul meu profesional.

Ei, doamnei Antoaneta Ralian.

Lasă un răspuns