Eram încă foarte tânără când am hotărât că „atunci când o să fiu mare, vreau să mă fac Antoaneta Ralian“. Am ajuns editor, apoi traducătoare, anii au trecut, mulți, i-am tot citit cărțile, care se înmulțeau mai repede decât reușeam eu să aflu despre apariția lor, dar nu s-a întâmplat s-o întâlnesc vreme de-un sfert de secol.
Drumurile ni s-au intersectat abia acum vreo doi-trei ani, când i-am redactat traducerea la Portretul artistului în tinerețe. Am făcut-o cu emoție, cu sentimentul că pătrund într-un vis foarte concret, dar și cu teama că prea multă „evlavie“ ar putea-o dezamăgi. Apoi i-am făcut o vizită în apartamentul ei ticsit de cărți și amintiri. Amintiri despre cărți, firește, dar și despre o viață trăită cu o pasiune calmă, profundă. Afară era viscol, ningea deja de câteva zile, iar în Piața Universității era o manifestație furibundă împotriva regimului. Iar eu stăteam într-un laborator în care se plămădeau cuvinte, mâncam bomboane de ciocolată și vorbeam tihnit cu Joyce și cu Antoaneta Ralian. Și lumea era perfectă. Câteva pagini mai târziu, ne promiteam că o să ne revedem des, ceea ce nu ne-a împiedicat să mai petrecem atunci încă vreo două ore împreună. Am mai vorbit la telefon, ne-am mai văzut la târguri, lansări sau aniversări ale unor edituri dragi amândurora, tot înnoindu-ne promisiunea. Amânam mereu, mai ales eu. Nu mi-a trecut prin cap nici o clipă că ar putea sosi un moment în care să nu mai am ce amâna. Antoaneta Ralian era eternă, ca scriitorii pe care-i traducea.
