Cu sau fără mândrie, prejudecata miroase a deșert neuronal. În spatele ei se ascunde o dorință primejdioasă: aceea de-a sili lumea să intre în conturul pe care i l-ai fixat, deși forma ei e cu totul alta. Bine întreținută, prejudecata se poate transforma în anticameră a maniei sau a fixației. Și, indiferent de unghiul din care o privești, ea operează simplificator și nedrept.
Într-un miez încins de iulie, prejudecata vine cu mine în vizită, deși nu-i propusesem să mă însoțească. Trebuie să străbatem un oraș prăbușit sub narcoză Celsius și să ajungem într-un apartament de bloc unde suntem așteptați. Transpir gospodărește în aerul stricat al metroului, vizavi de o cititoare de Click și un adolescent vârât cu totul într-un smartphone.
— Pregătește-te, îmi susură perfid prejudecata. Unde te duci o să fie și mai cald. Muuuult mai cald.
— Știu, îngaim fără chef și știind prea bine că nu pot decomanda.
— O să intri într-un cuptor unde miroase toată ziua a boală, a medicamente și-a bătrânețe, continuă prejudecata.
— Știu și asta, îi spun, gata să dau ochii peste cap ca în orice scenă ieftină.
— În fond, nu mai are mult și face nouăzeci de ani. La ce te-aștepți?
Dau din umeri. Recunosc fără plăcere că mă aștept la câteva zile de chin și de fierbere în suc propriu. Persoana spre care a cărei locuință mă îndrept urmează să-mi răspundă (înregistrată pe reportofon) la câteva zeci de întrebări din care va ieși, nu peste multă vreme, o carte. Tirania planului editorial nu permite sustrageri sau alibiuri termice. Trebuie să bat la ușa persoanei și să înfrunt zăpușeala, izurile neplăcute și șovăielile unui om din care timpul ronțăie câte puțin în fiecare zi. Mă șterg pe frunte cu o batistă pe care pot deja s-o storc.
— O să te primească într-un halat de spital, cu obraji de hârtie și ochi goi. O să trebuiască să-i smulgi cuvintele cu cleștele, o să-și piardă șirul și o să vă enervați amândoi, pronostichează prejudecata, după ce ieșim din metrou și facem restul drumului până la destinație pe jos. De câte ori ai mai fost la ea?
— Asta-i prima dată.
— Ai grijă să nu fie și ultima. Nu te văd rezistând.
Ajung la scara blocului, apăs pe butonul interfonului, constat că liftul nu merge și o iau în sus pe scări, leoarcă de sudoare și cu tricoul aproape topit în carne. Cu fiecare treaptă urcată, mi-e tot mai clar că mă paște un eșec lamentabil. Sun la ușă pregătit pentru ce-i mai rău, cu prejudecata ascunsă undeva în spate, ricanând ostil și dornică să-și confirme predicțiile.
Mi se deschide ușa și sunt condus în camera de zi.
Antoaneta Ralian mă așteaptă îmbrăcată cu o rochie policromă, cu mărgele asortate ochilor, parfumată și cochetă. Prejudecata are un mic recul, dar se reechilibrează.
Aerul condiționat toarce la nouăsprezece grade. Prejudecata se clatină și pierde teren.
— Ți-am pregătit niște fistic, înainte să ne-apucăm de treabă, continuă Antoaneta Ralian. Am citit într-un interviu că-ți place.
Prejudecata se încovoaie ca sub upercutul la ficat al unui campion la supergrea.
— Și poate ne ocupăm de sticla asta de Cinzano. Mă rog, cât o mai fi rămas.
Prejudecata nu mai rezistă. Se rupe de mine, deschide ușa, o ia la goană pe scări în jos și se face nevăzută. Rămas singur cu gazda, mă așez sub aerul condiționat, dau drumul reportofonului și pun prima întrebare.
Șueta durează cam două ore și jumătate, la capătul cărora mă uit siderat la interlocutoare. Are o fluență și un haz care mă dau gata. Înainte să plec, se interesează cu o inflexiune ironică în glas:
— Dragă, trei categorii de oameni asudă cum asudai dumneata când ai venit: îndrăgostiții, leii zodiacali și nepricepuții. Unde te încadrezi?
— La toate trei, răspund cu sinceritatea celui salvat din infernul gradelor.
Aţi surprins cu adevărat esenţa Omului!
delicios!