[In Memoriam] Singurătatea traducătorului de cursă lungă

0
268

„Dane, mai dă-mi un telefon, mai vino pe la mine…“ Prins în rotița de hamster la care învârtesc fără speranță zi de zi, nu m-am ținut de cuvânt…

Așa cum se întâmplă când n-apuc să-mi mai văd părinții, și nici când vorbim la telefon n-am timp, îi reped, agasat, pentru că, nu-i așa, alte lucruri sunt mai importante, deși știu că ei se agață de telefonul ăla… Ca și cum ar fi ceva cu adevărat important, ca și cum moartea nu s-ar înstăpâni tot mai tare în jurul meu…

Ne vedeam foarte rar în ultimii ani… Când lucram la ICR, mă ruga să-i spun când organizam un concert la Ateneu sau vreun festival de film… Mă dojenea, rănită, când vedea că iar uitam, luat de valul nenumăratelor treburi care ne mănâncă și ne amărăsc viața… Pentru că nimic nu-i plăcea mai mult decât să meargă la concerte, la câte un spectacol, fără să se dea bătută… Luptându-se cu neplăcerile vârstei, dar și cu singurătatea pe care, mai ales după moartea domnului Marius Ralian, o găsea cumplită și care mai era alinată doar de prietenele ei, Ada Bittel sau Denisa Comănescu…

Apoi, prin toamna lui 2013, după ce mă întorsesem la Polirom, am redactat o carte pe care o tradusese… Am lucrat vreo două seri, cu televizorul pus pe Mezzo, în surdină, am vorbit, am bârfit, m-a înconjurat cu multă căldură, ca de obicei… Nu i-am spus niciodată cât îi sunt de recunoscător pentru asta… Apoi tăcerea dintre noi s-a lăsat iarăși…

De-acum n-o să mai intru niciodată în micul apartament al doamnei Antoaneta Ralian, n-o să mai vorbim niciodată la telefon… Credeam că o să mai am timp, că o să vină ziua când o să-i fac vizita pe care o aștepta ca să mai înșele un pic singurătatea anilor din urmă…

O rog, prea târziu, mult prea târziu, să mă ierte…

Lasă un răspuns