„Ca și cum mâinile mi s-ar termina în sacoșe”

0
287

Poetul maghiar Krusovszky Dénes e un douămiist maghiar remarcabil, a cărui poezie e antrenantă pentru traducătorii literari la început de drum. Krusovszky (n. 1982, Debrețin) este nu numai poet, ci și prozator, critic literar, eseist și traducător maghiar, câștigător al prestigiosului premiu „József Attila“. Traducătorul, Mihók Tamás, are în pregătire un volum de poezii ale autorului sus-amintit în limba română (Când te strici ), care, cu puțin noroc, va vedea lumina tiparului iarna aceasta, la Editura Paralela 45.

1. Ce semnificație are acest text / autor în lista dumneavoastră de traduceri?

Mihók Tamás
Mihók Tamás

Pentru mine, Krusovszky Dénes este un caz poetic demn de investigat, întrucât, dincolo de popularitatea de care se bucură în Ungaria (și nu numai; vol. Elromlani milyen tocmai a fost tradus în limba suedeză), poetul aluvionează în același flux al discursului său atât elemente clasice, cât și postmoderniste – pudibonderii, excentricități și grandilocvențe –, fără ca aceste coliziuni să reprezinte miza cărții. Ele coexistă în armonie. Elromlani milyen / Când te strici e un volum bine structurat, gândit pe șase cicluri, care investighează ecourile aceleiași absențe, aceluiași univers reiterativ post-factum.

2. Pe o scară de la 1 la 10, ce grad de dificultate credeți că are textul de față?

7.

3. Cu ce dificultăți v-ați confruntat în timpul traducerii? (puteți oferi câteva exemple concrete sau, la o adică, puteți răspunde că textul nu a prezentat niciun fel de dificultăți.)

a) Dificultăți de vocabular: termeni precum májfolt (pată maronie cu dublu sens, în același poem), erdősáv (arboret), dögkút (puț cu mortăciuni; trebuia să păstrez jocul de cuvinte).
b) Păstrarea sintaxtei alambicate, abrupte, fragmentate.

Măcar să mă aplec

Ca o tabletă, soarele
începe să se dizolve, stau
nud în vestibul, număr
cutele de pe suprafața
unei oglinzi ovale,
totuși nu voi mai ieși
de-aici.
*
Încă mai resimt diformitățile,
dar mi s-a șters orice referință.
*
Sau măcar să mă aplec afară,
între două versuri, pe-o
terasă,
și să nu mă mai retrag.

Smalț

Ceva din mine a secat.
Pe orice parte m-aș întoarce,
smalțul îmi trosnește, căzând
în bucăți tot mai mari.
Îmi lipsește prudența
cu care, pe stradă,
pe durata unei singure plimbări scurte,
să pot evita ca,
din vina mea, cineva
să aibă o zi proastă.
Nimic mai vast decât uitarea
și nimic mai aglomerat.
Măcar ranchiuna-i relaxantă.
Spatele tău e asemeni
scărilor ce duc în beci,
iar al meu e
ca o cratiță veche.
Pot fi
mai liniștit decât orice.

Aproape o conversație

Când stiva de farfurii adânci
începe să zdrăngănească laolaltă
pe tonul unui personal în trecere,
nu vreau să mă aflu prin preajmă.
Și nu de teamă,
însă chiar și într-o dimineață de mahala
e greu să menții echilibrul dintre mânie
și plictis.
Ca și cum mâinile mi s-ar termina în sacoșe.
În plus, aceste nesfârșite întrebări,
de pildă, acum, de unde să știu,
ce-am în comun cu această țeavă
răsărită din zidul părăsit.
Mișcări prăbușite. Le atârnă
organe și membre.
Să simți mirosul
unui alt om e aproape
o conversație.

Când te strici

Ar trebui să fiu rău
să pot spune ceva despre asta,
despre felul cum ne ocolim,
e frumos, precum afișajul
autobuzelor, ce frumos
e când te strici, fiecare
stație-i un terminus.
*
Ei nu simt nimic,
se mișcă obosiți,
cuvinte reci ciocăne
într-o betonieră.
*
Senzația de-a fi liber
ca un obiect,
încerc să-mi închipui,
de pildă un ciocan,
îl apuci,
și n-are niciun dumnezeu.
*
Lipsește mereu și-o aud,
ce frumos e când strici ceva,
cum strică barba aspectul feței,
lipsurile îmi vorbesc tot timpul,
nu-mi mai amintesc de noi nimic.
*
Vitrina măcelarului despre pășuni
oare ce-ar mai putea spune?

Șușotelile din tufiș continuă

Degeaba am dat buzna-n grădină,
nu-i nimeni acolo, doar șușotelile
din tufiș continuă să caute
răspunsul vegetal la o întrebare simplă.
Apoi, subit, reorganizarea de seară,
necesitatea de a strânge de jos piesele
unei reuniuni de familie la iarbă verde, oricum,
mereu se pierd câteva. Iată cum ne împuținăm.
Atunci, tot răul din mine devine
dintr-odată senin, de parcă mi s-a arătat
nodul unei uitări colective sau
al unei rușini palpabile.

Ce făptură

Când ceața asta densă ca sperma
se va înălța în ceruri, ar trebui
să mă concentrez pe făptura ce va ieși
de-acolo și dacă seamănă cu mine.
Cum animalul ponosit din vitrina
magazinului de vânătoare,
mi-e greu să spun ce-a fost
înainte să ajung aici.
Rămâne această nervozitate lentă,
ca și cum aș purta molii cusute sub piele,
cu aripile-n repaus, așteptând ultimul semn pentru a zvâcni la unison.

Numai de la masa mea

Nu e greu să observi ordinea
în petele de jeg, să te tot întorci apoi
să vezi dacă s-a dezbinat, vorbim
de un reper foarte
important de pe pereții birtului
care se vede numai de la masa mea.
Spațiu îmbâcsit de scuze îndelungate
cu gesticulații de prisos, ca și cum
ar putea altcineva să uite în locul nostru.
Adică zilnic să intri aici asemeni unei
mașini-de-pelerinaj, și fără vreo urmă
de convingere. Să iei totul de-a gata.

N-a fost ușă (3)

Nu-ți pot explica, mi-ai spus,
în timp ce eu încercam să pornesc mașina,
dar panorama asta e stricată,
și nu detaliile, ci totul,
tot ce vezi aici e lipsit de spectacol
și cât pe ce să radieze,
și nici asta așa cum ar trebui,
de parcă, în orice direcție ne-am întoarce,
ne-am uita la un televizor.
Și, între timp, aceste mișcări cadrate,
plutire, parcă, sau nici măcar atât,
imaginea se oprește și se încordează,
se-ncovoaie de parcă, închiși în plămâni,
am încerca să rămânem în picioare,
acum se-nțepenește aerul, da,
acum începe să doară,
nu mai e cale de scăpare,
iată astmul crud care sunt.

Cărți poștale retur (1)

Astfel vrei să te adresezi
ultimelor lucruri, nu aprinzi
televizorul, dar îi vorbești,
la radio asculți doar acel
pârâit, iar când e liniște,
încerci să închei de unul singur
o veche dispută întreruptă.
Poate nici nu există întoarcere,
îi spui fotografiei și simți că te cuprinde
teama într-o pădure alb-negru.

Lasă un răspuns