Conferința de la Köln – Texte traduse

0
98

Romeo și Julieta, Actul I, Scena 5

Versiunea 1

ROMEO: De-i mâna ta altar și-l pângăresc

Să-mi fie asta cea mai dulce vină

Buzele-mi, pelerini, se pregătesc

Acum, să facă-atingerea mai fină.

JULIETA: Bun pelerin, zău, mâna nu-ți greșește,

Ea face doar ceea ce se cuvine

Atunci când mâna sfântă se unește

Cu altă mână, fără de rușine.

ROMEO: Dar sfinți și pelerini n-au buze oare?

JULIETA: În rugăciune prinse, pelerine!

ROMEO: Credința să nu piară-n disperare,

Iar buzele de buze să se-anine.

JULIETA: Nu mișcă sfinții, chiar dacă se-ndură

ROMEO: Deci stai, să-ți sorb iertarea de pe gură.

JULIETA: Cu un sărut păcatul mi-ai iertat.

Astfel, și eu păcat am săvârșit.

ROMEO: De-așa păcat să tot fii vinovat!

Dă-mi-l-napoi!

JULIETA: Săruți meșteșugit.

Romeo și Julieta, Actul I, Scena 5

Versiunea 2

ROMEO: Cu mâna-mi josnică de pângăresc

Acest altar, aștept o dulce-osândă:

Ai gurii pelerini, roșind, doresc

Să-l curețe cu-o sărutare blândă.

JULIETA: Greșești această mână ponegrind

Când ea un gest cucernic a făcut.

Și sfinții-au mâini pe care le cuprind,

Cu mâna, pelerinii-n sfânt sărut.

ROMEO: Dar sfinți și pelerini n-au buze oare?

JULIETA: În rugăciune prinse, pelerine.

ROMEO: Credința să nu piară-n disperare,

Iar buzele de buze să se-anine.

JULIETA: Nu mișcă sfinții, chiar dacă se-ndură

ROMEO: Deci stai, să-ți sorb iertarea de pe gură.

Și vina gurii, gura ta să-mi spele.

JULIETA: Spălând-o-acum, de vină are parte.

ROMEO: Ispită dulce… Vina gurii mele?

Redă-mi-o.

JULIETA: Mmm… Săruți chiar ca la carte.

Henric al IV-lea, Partea întâi

Actul V, Scena 2

Falstaff: Încă nu-i scadenţa. N-am chef să plătesc înainte de termen. Ce-atâta grabă, dacă nu e musai? În fine, n-are-a face, onoarea îmi dă ghes. Da’ dacă-mi dă în cap taman când ies la atac? Ăăă? Poa’ să-ţi dreagă onoarea piciorul rupt? Ciuciu! Sau braţu’? Canci! Să-ţi ia durerea de la rană? Din părţi! Deci nu-i chirurg onoarea? Păi, nu! Ce-i onoarea? O vorbă. Şi ce vorbă-i asta? Ce-i aia „onoare”? O vorbă-n vânt. Grozavă socoteală! Cin’ se bucură de ea? Ăl de-a mierlit-o miercurea trecută? Simte el onoarea? Aiurea! O aude? Ă-ă! Va să zică, e imperceptibilă? Păi, da, morţii n-o simt. Dar nu trăieşte-n rând cu viii? Pe dreacu’! De ceee? Că calomnia n-o înghite. Onoarea e-un biet scut de mucava, aşa că mai scutiţi-mă. Ce catehism mai vreţi?

Hamlet, Actul III Scena I

Să fii ori să nu fii … Iată-ntrebarea:
Mai nobil e să-nduri în cuget, oare,
Săgețile și pietrele ursitei
Sau să înfrunți oceanul de necazuri
Și-astfel să isprăvești. Să mori, să dormi
Și-atât. Să zici că adormind pui capăt
Durerilor și miilor de chinuri
Sortite cărnii. E-un final pe care
Să îl dorești fervent: să mori, să dormi.
Să dormi, poate visând. Aici e buba:
Ce vise poți avea în somnul morții
Atunci când scapi de-a trupului povară? –
Dă de gândit. Iată motivul care
e prelungește-atât de mult năpasta:
Căci oare cine ar răbda ocara
Și umilințele acestei lumi,
Și tirania, și batjocura
Și chinul dragostei ne-mpărtășite,
Marasmul legii, funcționarii-obraznici
Sau șuturile luate de cel vrednic
De la neghiob, când singur ar putea
Să-și facă seama c-un pumnal? Și cine
Ar mai trudi, ar asuda, cărând
Povara unei vieți istovitoare,
De nu ne-am teme toți că după moarte
Ajungem pe tărâmul neștiut
De unde nimeni nu s-a-ntors nicicând.
Doar spaima, ea ne năucește vrerea,
Ne face să-ndurăm aceste rele
Decât să ne-avântăm spre altele,
Necunoscute. Și astfel, gândul ăsta
Pe toți ne face lași; iar hotărârea,
Robustă la-nceput, pălește-atunci
Când stăm să cugetăm la nesfârșit,
Iar fapte pline de-avânt și merit
De-aceea se abat din drumul lor
Pierzându-și numele de faptă. – Șșșt!
Scumpă Ofelia! – Nimfă, în rugăciuni
Să-ți amintești de mine.

Lasă un răspuns