Romeo și Julieta, Actul I, Scena 5
Versiunea 1
ROMEO: De-i mâna ta altar și-l pângăresc
Să-mi fie asta cea mai dulce vină
Buzele-mi, pelerini, se pregătesc
Acum, să facă-atingerea mai fină.
JULIETA: Bun pelerin, zău, mâna nu-ți greșește,
Ea face doar ceea ce se cuvine
Atunci când mâna sfântă se unește
Cu altă mână, fără de rușine.
ROMEO: Dar sfinți și pelerini n-au buze oare?
JULIETA: În rugăciune prinse, pelerine!
ROMEO: Credința să nu piară-n disperare,
Iar buzele de buze să se-anine.
JULIETA: Nu mișcă sfinții, chiar dacă se-ndură
ROMEO: Deci stai, să-ți sorb iertarea de pe gură.
JULIETA: Cu un sărut păcatul mi-ai iertat.
Astfel, și eu păcat am săvârșit.
ROMEO: De-așa păcat să tot fii vinovat!
Dă-mi-l-napoi!
JULIETA: Săruți meșteșugit.
Romeo și Julieta, Actul I, Scena 5
Versiunea 2
ROMEO: Cu mâna-mi josnică de pângăresc
Acest altar, aștept o dulce-osândă:
Ai gurii pelerini, roșind, doresc
Să-l curețe cu-o sărutare blândă.
JULIETA: Greșești această mână ponegrind
Când ea un gest cucernic a făcut.
Și sfinții-au mâini pe care le cuprind,
Cu mâna, pelerinii-n sfânt sărut.
ROMEO: Dar sfinți și pelerini n-au buze oare?
JULIETA: În rugăciune prinse, pelerine.
ROMEO: Credința să nu piară-n disperare,
Iar buzele de buze să se-anine.
JULIETA: Nu mișcă sfinții, chiar dacă se-ndură
ROMEO: Deci stai, să-ți sorb iertarea de pe gură.
Și vina gurii, gura ta să-mi spele.
JULIETA: Spălând-o-acum, de vină are parte.
ROMEO: Ispită dulce… Vina gurii mele?
Redă-mi-o.
JULIETA: Mmm… Săruți chiar ca la carte.
Henric al IV-lea, Partea întâi
Actul V, Scena 2
Falstaff: Încă nu-i scadenţa. N-am chef să plătesc înainte de termen. Ce-atâta grabă, dacă nu e musai? În fine, n-are-a face, onoarea îmi dă ghes. Da’ dacă-mi dă în cap taman când ies la atac? Ăăă? Poa’ să-ţi dreagă onoarea piciorul rupt? Ciuciu! Sau braţu’? Canci! Să-ţi ia durerea de la rană? Din părţi! Deci nu-i chirurg onoarea? Păi, nu! Ce-i onoarea? O vorbă. Şi ce vorbă-i asta? Ce-i aia „onoare”? O vorbă-n vânt. Grozavă socoteală! Cin’ se bucură de ea? Ăl de-a mierlit-o miercurea trecută? Simte el onoarea? Aiurea! O aude? Ă-ă! Va să zică, e imperceptibilă? Păi, da, morţii n-o simt. Dar nu trăieşte-n rând cu viii? Pe dreacu’! De ceee? Că calomnia n-o înghite. Onoarea e-un biet scut de mucava, aşa că mai scutiţi-mă. Ce catehism mai vreţi?
Hamlet, Actul III Scena I
Să fii ori să nu fii … Iată-ntrebarea:
Mai nobil e să-nduri în cuget, oare,
Săgețile și pietrele ursitei
Sau să înfrunți oceanul de necazuri
Și-astfel să isprăvești. Să mori, să dormi
Și-atât. Să zici că adormind pui capăt
Durerilor și miilor de chinuri
Sortite cărnii. E-un final pe care
Să îl dorești fervent: să mori, să dormi.
Să dormi, poate visând. Aici e buba:
Ce vise poți avea în somnul morții
Atunci când scapi de-a trupului povară? –
Dă de gândit. Iată motivul care
e prelungește-atât de mult năpasta:
Căci oare cine ar răbda ocara
Și umilințele acestei lumi,
Și tirania, și batjocura
Și chinul dragostei ne-mpărtășite,
Marasmul legii, funcționarii-obraznici
Sau șuturile luate de cel vrednic
De la neghiob, când singur ar putea
Să-și facă seama c-un pumnal? Și cine
Ar mai trudi, ar asuda, cărând
Povara unei vieți istovitoare,
De nu ne-am teme toți că după moarte
Ajungem pe tărâmul neștiut
De unde nimeni nu s-a-ntors nicicând.
Doar spaima, ea ne năucește vrerea,
Ne face să-ndurăm aceste rele
Decât să ne-avântăm spre altele,
Necunoscute. Și astfel, gândul ăsta
Pe toți ne face lași; iar hotărârea,
Robustă la-nceput, pălește-atunci
Când stăm să cugetăm la nesfârșit,
Iar fapte pline de-avânt și merit
De-aceea se abat din drumul lor
Pierzându-și numele de faptă. – Șșșt!
Scumpă Ofelia! – Nimfă, în rugăciuni
Să-ți amintești de mine.
