Conferinţa de la Köln – Impresii

0
689

George Volceanov, spiritus rector al acestui atelier de traducere a lui Shakespeare în limba română, organizat tocmai în orașul german Köln de British Council – la patru secole de la moartea dramaturgului englez – a sugerat participanților și participantelor să-și aștearnă pe hârtie, mai degrabă în spațiul virtual, impresiile care le stăruie în suflet după această aventură în orașul de pa malurile Rinului. Și ei s-au executat.

Alexandru Călin – Latinitatea limbii mi se pare frapantă

La Köln, înainte să ne despărțim în trei cete și să trecem la treabă, fiecare participant la atelier a fost invitat să se prezinte în plen. Neavând cu ce înfăptuiri de anglist să mă laud, m-am lăudat în schimb că aș fi – cum, de altfel, și sunt – vorbitorul nativ al unei limbi formidabil de înzestrate. Am spus asta nu din naționalism, ci cunoscând bine, din munca de traducere versificată, versatilitatea prozodică a limbii noastre. Ei bine, în ultima zi a atelierului, după ce colegii polonezi și nemți i-au auzit pe Julieta, Romeo, Falstaff și Hamlet vorbind românește, liderul grupului german a ținut să-mi spună următoarele:

„Credeam că ai exagerat cu laudele la adresa românei. Acum îmi dau seama că ai avut dreptate.”

Michael Raab s-a minunat nu de suplețea prozodică a românei – de care, numai în temeiul pentametrului iambic, nu avea cum să-și dea seama – ci de vocalismul ei generos, de naturalețea cu care ocolește aglomerările consonantice, îngăduind actorului să se desfășoare.

Dar cea mai prețioasă mărturisire a lui a fost, pentru mine, că latinitatea limbii i s-a părut frapantă. Pe tot parcursul workshop-ului, domnul George Volceanov, conducătorul grupului român, insistase să favorizăm în traducere româna modernă, evitând slavele, ungarele ori

fanariotele arhaisme de care gem mai vechile… tălmăciri. Abia când Michael Raab s-a arătat încântat – și, cred eu, surprins – de alura latinească a limbii române, am înțeles pe de-a-ntregul cât de oportună este o asemenea politică de traducere și ce minunate efecte secundare poate avea.

Dana Bădulescu – Jurnalul amintirilor

Înainte de a face călătoria, înainte de a se întâmpla lucrurile, mintea noastră întră intr-o febră a imaginației. Mărturisesc deschis că a mea s-a aprins de la bun început. Obsedată de parfumuri, am proiectat un Cologne cu un miros proaspăt al dimineților de început de vară, când simți prin toți porii răcoarea verdelui încă neamenințat de galben.

La drum! Cologne mă întâmpină cu un aer nu tocmai virginal, mai degrabă ai senzația de seră care-ți asaltează simțurile cu o încărcătură vegetală. La telefon, Radu-mi spune că e furtună. Culmea! Nici nu-mi dau seama de la etajul șapte al hotelului! Plouă înspumat, iar în prima dimineață, împreună cu soarele dogoritor, îmi zâmbesc fețele vesele de pe ouăle de la micul dejun. Mă distrează un gând năstrușnic: startul unei conferințe incitante îl dau ouăle happy. În afară de Radu, nu cunosc pe nimeni. Strâng mâini și lansez zâmbete în dreapta și-n stânga. „Un început foarte bun”, îmi zic.

Acum e-acum! Prima dimineață de lucru. N-am tradus în viața mea un rând din Shakespeare. SHAKESPEARE! Până acum nu m-am pus cu lancea lui smucită. Sunt timidă din fire și, ca să fiu sinceră, traducătorul din mine preferă autori cu care să poată schimba e-mailuri, să-i întrebe lucruri…Shakespeare e într-o dimensiune la care nu am acces, cu toate conotațiile pe care ar vrea cineva să le dea expresiei. George Volceanov, „căpitanul” echipei de traducători români, călit în turniruri și obișnuit cu tăișuri de lănci, ne cere să spunem ceva (dacă se poate și cât de cât inteligent) în pentametru iambic. „Piece of cake”, vorba englezului, doar noi în limba română vorbim așa mereu! Ei, nu știu dacă până acum vorbeam așa și nu știam, dar ăsta-i pentru mine testul inițiatic. Spun: „Cu un poet să mă compar nu îndrăznesc, dar de îmi cereți doar un vers, mult mai ușor mi-ar fi să-l scriu, nu să-l rostesc.” Ei, poftim, am explodat schema pentametrului iambic, dar am primit aplauze! (De-ncurajare pentru începătoarea timidă, mă gândesc.)

Lucrăm! După ce Patrick Spottiswoode, director al departamentului de Educație de la Globe, ne-a regalat cu un discurs de un umor debordant, sută la sută britanic, în care verbul lui englezesc alternează cu hohotele noastre de râs, după proba pentametrului iambic, intrăm în monologul lui Hamlet „To be or not to be.” „Căpitanul” îl abordează cu dezinvoltură. Shakespeare a coborât de pe soclu, urmat de suita personajelor, cu limba lor cu tot. Când îl traduci, Shakespeare trebuie să sune natural, așa – în pentametrul iambic pe care românii îl folosesc de când se trezeasc și până se duc la culcare. Consensual, traducerea în română a monologului lui Hamlet, piatra de încercare pentru orice tălmaci, sună chiar bine!

Am ajuns la sonetus interruptus din Romeo și Julieta! Aici să-ți testezi talentul de traducător! Cred că Eliana are bătături la degetele ambelor mâini de câte silabe a numărat într-o zi. Eu caut rime, Eliana numără silabe, Radu „s-a topit”! Lucrăm câte doi, câte trei, câte patru. „Căpitanul” se plimbă printre noi și ori aprobă, ori strâmbă din nas. Atunci când strâmbă din nas, tot castelul se dărâmă. London bridge is falling down, / Falling down, falling down, cuvintele nu țin structura și de aceea mie, fumătoarea, dați-mi a pipe to smoke all night, Smoke all night, smoke all night / My fair lady.” Cine-i „my fair lady”? Julieta, desigur! Julieta încheie schimbul de replici pline de subînțeles cu remarca „You kiss by the book.” Ce bogăție de conotații! Să vină cineva cu toată gheața care a rămas pe Terra, am nevoie să stau cu picioarele-n apă rece ca s-o traduc! Și totuși, „săruți meșteșugit” nu sună rău deloc! Chiar merge!

Ei, da! Falstaff nu dă doi bani pe onoare și „catehismul” lui la atât de reduce. Ușor de tradus? „Pe dreacu’!” Întorci sacul de cuvinte pe dos să găsești vreo șase feluri de a spune „nu”, dar merită! Falstaff vorbește golănește, limba lui sună colorat, iar în germană simți cum se rostogolesc bolovani. Dar atunci când spui „nu” în șase feluri, inclusiv onomatopeic, chiar ai eliberat toate zăgazurile limbii.

Dragos_Cristescu_Foto_B2D2238100cm(triptic)

Lucrul cu actorii e de-a dreptul plăcut. Joan Pascu e fumător pasionat, așa că avem treabă! Ce n-am fumat traducând scena sărutului recuperez acum. Pascu e un Falstaff pe cinste! Polonezii se uită pe ecranul pe care e proiectat textul românesc și decretează că limba română este cea mai expresivă. În așa limbă să tot traduci! Chiar și Shakespeare? Ei bine, fie!

Anca Tomuș – Post-Cologne

Participarea la atelierele de traducere din cadrul conferinței internaționale Translating Shakespeare (Cologne, 4-8 iunie 2016) a fost, fără-ndoială, una dintre cele mai relevante, interesante și aducătoare de satisfacții experiențe din întreg parcursul meu – nici îndelungat, ce-i drept, nici însemnat – de traducător ocazional pentru scenă, reviste academice, antologii tematice si alte publicații sporadice. Invitația Consiliului Britanic a venit, așadar, ca o neașteptată și încântătoare provocare, pe care am acceptat-o cu emoțiile și anxietățile ucenicului aflat în fața probei de foc a priceperii și îndemânării lui încă neșlefuite.

Cu o singură traducere din Shakespeare pusă în scenă și mai apoi publicată ca text de spectacol, mi se oferea șansa de a lucra sub îndrumarea domnului George Volceanov, alături de traducători cu experiență, de specialiști în teoria traducerii și de shakespearologi, în virtutea colaborărilor mele cu teatrul și, prin urmare, a faptului că veneam din acea zonă a practicii traducerii care acordă prioritate performabilității textului dramatic. Finalitatea acestor ateliere fiind un mini-eveniment teatral în care traducerile produse de cele trei echipe – română, poloneză și germană – aveau să fie jucate și filmate, rolul meu în echipa de traducători români părea, în ciuda oricăror neliniști, destul de important: aveam să le reamintesc, iar și iar, colegilor de echipă că textul trebuie să „intre-n gura actorului”, că este esențial, în același timp, să intuim conținutul gestic al textului și să-l redăm întocmai în limba-țintă, să-i păstrăm muzicalitatea prin reproducerea, atât de anevoioasă, a pentametrului iambic (uneori rimat) în limba română.

Surpriza cea mai mare a venit însă abia la Cologne, încă din prima zi a atelierelor: tot ce a urmat de-a lungul celor cinci zile, în încăperile frumos amenajate (la Alte Feuerwache) și intimidant de somptuoase (la Schloss Wahn), a fost atât de dinamic, de efervescent, de captivant, de plin de fervoare și dăruire încât nimic din ce anticipasem și niciuna din convingerile cu care plecasem la drum nu a mai contat. Din momentul când domnul Volceanov ne-a provocat pe fiecare la un exercițiu de încălzire care ne invita, pe rând, să ne prezentăm în pentametru iambic, toate diferențele – de vârstă, de pregătire, de experiență – s-au dizolvat, lăsând loc concentrării, dorinței de a contribui și spiritului de echipă.

Dintre toate acumulările extrem de relevante și de utile prilejuite de participarea mea la aceste ateliere, cea mai importantă învățătură a fost aceea că orice provocare devine o șansă neprețuită de creștere individuală atunci când o privești nu ca pe o invitație de a-ți demonstra priceperea și competența, ci, dimpotrivă, ca pe o ocazie de a învăța de la alții și de a descoperi potențialități nebănuite în tine însuți. Singurul neajuns al acestei experiențe – datorat unei mici disfuncții de gestionare a timpului în organizarea de altfel impecabilă a evenimentului – a apărut în ultima zi a conferinței, când echipele de traducători și-au revizuit și retușat versiunile în două sesiuni de trecere a textelor prin proba decisivă a reușitei lor, i.e. interpretarea actoricească. Entuziasmați, la începutul zilei, de talentul actorului de origine română Joan Pascu și de ingenuitatea de pe chipul expresiv al Andreei Schweighoffer, studenta la Actorie care avea să interpreteze rolul Julietei, am fost brusc descumpăniți și dezamăgiți să aflăm, cu puțin înainte de mini-spectacolul cu public ce avea să încheie apoteotic evenimentul, că actorii români nu mai au timp pentru repetiția finală în fața camerelor de filmat, șansă de care actorii celorlalte echipe se bucuraseră din plin. În ciuda dezavantajului în care se aflau, actorii români și-au interpretat rolurile ireproșabil, declanșând ropote de aplauze, iar monologul despre onoare al lui Falstaff, în rostirea lui Joan Pascu, a fost punctul culminant al serii, un Falstaff care-ar putea stârni invidia oricăruia dintre marii actori care l-au jucat, de la Orson Welles la Robbie Coltrane.

Loredana Pungă – Un învățăcel cuminte

Printr-un concurs de împrejurări, am ajuns să profit de șansa de-a participa la conferința A Great Feast of Languages: Translating Shakespeare, organizată de British Council, la începutul lunii iunie a acestui an, la Köln. Cu piciorul pe scara avionului, eram aproape convinsă că voi fi cel mai nepotrivit om, la cel mai nepotrivit loc – lingvist, teoretician și practician al traducerii (niciodată literare!) ca orientare academică, mi s-a părut că provocările aducerii textului shakespearian în limba română vor fi mult prea mari pentru cineva care s-a format în zona traducerii non-literare și care, deci, nu și-a lăsat până acum vreodată creionul să curgă pe hârtie în ritmul pentametrului iambic… Parțial, așa a fost – nu e întotdeauna ușor să-l faci pe Shakespeare, cel de acum aproape o jumătate de mileniu, să sune bine în limba ta de acum. Dar nu e nici imposibil – se poate, chiar și pentru cineva ca și mine, dacă ai în jur oameni care s-au hrănit cu literatură și teatru, care au mai lucrat cu textul Bardului (și au făcut-o foarte bine), care vor să te învețe și știu cum s-o facă. Astfel de oameni am întâlnit la Köln și, de unde credeam că „nu mă potrivesc”, am ajuns, la plecare, să cred că nu-i așa. M-am potrivit – în postura de învățăcel cuminte și dornic să afle. Și-am aflat!

Bogdan Stănescu – Spaima de-a traduce Shakespeare

Pe la sfârșitul lunii aprilie primesc un telefon de la doamna profesor Lidia Vianu, care mă întreabă dacă pot, la începutul lui iunie, să particip la o conferință internațională de traducere (organizată de British Council), în Germania, la Köln. Subiectul, nici mai mult, nici mai puțin decât Shakespeare. Titlul, „A Great Feast of Languages”.

La început, refuz politicos. Mă sperie gândul. Apoi, găsesc tot felul de motive care m-ar împiedica să merg. Accept în final, spunându-mi că mai e mult până plec și că, în orice caz, m-ar ajuta pentru lucrarea de doctorat. Printre altele, discut adaptările pentru televiziune, cinema și musical după „Romeo și Julieta”.

Pe măsură ce „aventura” se apropie, spaima e tot mai mare. Nu mai tradusesem pentru teatru, dar aveam experiență de traducător de film. Mare. 24 de ani. Conta ? Era același lucru ? Făceam față ? Cât de pregătiți erau ceilalți ? Eu sunt om de televiziune, lucrez mult cu textul, dar am constrângerile impuse de subtitrare. Mă ajută sau, din contră, mă încurcă ? O să văd la fața locului.

Oricum, am anunțat că merg.   Și uite-așa, printre multe întrebări, mi-am petrecut eu o lună întreagă înainte de plecare.

Ajuns la Köln, am făcut cunoștință cu colegii mei, cei cu care aveam să împart, timp de șase zile încheiate, și lucruri frumoase, dar și momente uneori mai complicate. Am cunoscut echipa. Și m-am liniștit. Brusc. Sunt foarte haioși, extrem de relaxați, fără pretenții de unici cunoscători, dar, mai ales, camarazi, oameni de echipă care-și stăpânesc foarte bine meseria. Acesta a fost începutul a ceea ce avea să fie o săptămână ideală pentru orice traducător.

Alături de echipa de organizatori (Elke Ritt, Eva Rhiemeier și Will Kemp de la British Council), de Patrick Spottiswoode (Director of Globe Education), de Duncan Large (British Centre for Literary Translation) – tuturor le-aș mulțumi întruna – dar și împreună cu colegii noștri din Germania și din Polonia (ordinea e pur alfabetică), am descoperit lumea fascinantă a traducerii lui Shakespeare pentru teatru, nu pentru marele și nici pentru micul ecran. O zonă pe care nu o cunoșteam, dar pe care am explorat-o până în cele mai mici cotloane și care acum mi se pare de-a dreptul familiară. Mi-aș dori să pot continua acest gen de traducere, a fost o experiență care mi-a prins foarte bine, chiar simt că am evoluat ca profesionist. Și nu-i clișeu. De fapt, despre asta era vorba. Asta era ținta. Și am atins-o.

Deși uneori a fost greu, obositor, pe ploaie, cu răgușeală, cu stres și fără inspirație, îmi lipsesc camarazii mei de aventură și momentele emoționante pe care le-am trăit alături de toți cei care s-au implicat în realizarea acestei minunate întâlniri cu Marele Will. Aș vrea să mai răspund „prezent” și cu alte ocazii, aniversare sau nu, pentru a lua parte la întâlniri cu oameni deosebiți, în locuri frumoase, alături de personaje speciale, organizatori de evenimente, traducători, actori (mulțumiri Andreei Schweighoffer și lui Joan Pascu), pe scurt, personalități distincte de la care ai ce învăța și cu prietenia cărora te poți mândri.

Fiindcă aceștia sunt camarazii mei, cărora le mulțumesc acum !

Violeta Baroană – Impresii

„Timp de o săptămână veți lua parte la o conferință internațională de traduceri în cadrul căreia veți lucra texte shakespeariene.”– acesta este mesajul pe care l-am primit spre sfârșitul lunii aprilie din partea organizatorilor British Council București.

Este adevărat că propunerea venea în completarea proiectului „Recuperarea Anglisticii în România” gândit de doamna profesor Lidia Vianu încă de anul trecut și demarat de Editura online a Universității din București, Contemporary Literature Press. (…)

Spre fericirea mea, confuziei, temerilor și naivității le-au venit de hac cele două „piese cheie” care mi-au întregit puzzle-ul: colegii de echipă și consultantul artistic al traducerilor. Este vorba despre universitari, shakespeareologi, traducători, poeți, redactori de carte și de film, printre care se numără oameni a căror carieră derivă din numele dramaturgului britanic, în vreme ce alții traduceau pentru prima dată Shakespeare. Cu toții, însă, s-au pus zi de zi în slujba textului, a limbii și a limbajului.

Ni s-a spus că textele produse vor fi interpretate de actori. În sensul acesta, Patrick Spottiswoode (director al departamentului Globe Education) oferea spre vizionare celor trei echipe (România, Germania și Polonia) fragmentele de operă pe care urma să le lucrăm, acestea fiind interpretate de actori ai teatrului londonez The Globe. Apoi aveau loc discuții pe marginea abordărilor cinematografice, insistându-se asupra aspectelor de care trebuia să ținem seama atunci când traduceam. Aceste momente au fost gândite sub forma unui memento, menit să ne amintească la tot pasul că, indiferent de factura textelor (vers alb, proză, formă prozodică fixă), limbajul trebuia să fie unul clar, transparent, accesibil actorilor, cu precădere.

Consider că acesta a fost unul dintre punctele nevralgice ale sesiunilor de traducere, întrucât, departe de a dori să ne impună un stil anume, precizările consultantului artistic au subliniat un aspect important: indiferent de perioada în care a fost scris textul, de vreme ce vorbește despre conștiință, trăiri, afecte, traducerea nu poate arhaiza, argotiza sau moderniza esența umană. Acesta a fost, poate, și unul dintre motivele pentru care am decis să ne detașăm de traducerile predecesorilor, și să oferim propriile noastre versiuni.

Le mulțumesc pe această cale organizatorilor British Council Köln (Elke Ritt, Eva Rhiemeier și William Kemp), domnilor Patrick Spottiswoode și Duncan Large, colegilor din Germania și din Polonia, dar, mai ales, celor nouă colegi de echipă (Andreea Șerban, Loredana Pungă, Dana Bădulescu, Anca Tomuș, Eliana Ionoaia, Radu Andriescu, Bogdan Stănescu, Alexandru Călin, dl George Volceanov- workshop leader), care, timp de șase zile, au spus „prezent” tuturor momentelor frumoase, emoționante, pline de haz, și, nu în ultimul rând, actorilor (Joan Pascu și Andreea Schweighoffer) care au dat chip și voce traducerilor noastre.

Articolul precedentTraduceri și retraduceri
Articolul următorConferința de la Köln – Texte traduse

Lasă un răspuns