Shakespeare Translation Conference, organizată de British Council, teatrul londonez „The Globe” și „Centrul Britanic de Traduceri Literare” de la Norwich între 3-9 iunie la Köln a fost o picătură în oceanul manifestărilor culturale internaționale dedicate lui William Shakespeare în lumea întreagă sub deviza Shakespeare Lives in 2016. Conferința de traduceri dedicată Bardului pe malul Rinului a fost doar o primă verigă dintr-o serie de evenimente similare, ce vor avea loc în acest an și în Qatar, Singapore și Cuba în cadrul proiectului A Great Feast of Languages (O mare sărbătoare a limbilor).
Fiecare conferință va reuni participanți din câte trei țări. Organizatorii au selecționat din zona europeană Germania, Polonia și România. După șase ani de colaborare fructuoasă (între 1996-2001) și un premiu acordat pentru traducerile mele de proză britanică (2001), British Council m-a pus la naftalină doar… cincisprezece ani. Cu atât mai surprinzătoare a fost invitația pe care mi-a adresat-o directorul de proiect British Council din București, Alis Vasile, de a conduce echipa de traducători români în calitate de team leader. Au fost cinci zile lungi, lungi de tot, de activitate febrilă, desfășurată sub comanda lui Duncan Large de la „Centrul Britanic de Traduceri Literare”, cu Patrick Spottiswoode, directorul departamentului Globe Educational, în calitate de consultant artistic, în excelenta organizare a British Council-ului german, coordonat de Elke Ritt. S-au tradus mostre de vers alb (monologul To be or not to be), sonet dialogat (din Romeo și Julieta) și proză (Falstaff, din Henric al IV-lea – Partea întâi).
Dorința clară a organizatorilor a fost ca participanții să realizeze traduceri consensuale într-o limbă vie, gândită anume pentru scenă. Dacă Shakespeare trăiește în 2016 și nu este o statuie, după cum zicea Patrick Spottiswoode, înseamnă că și limba lui este și trebuie să fie vie. S-a lucrat, așadar, în echipă. Au fost îngropate orgoliile individuale, una dintre sarcinile mele contractuale fiind aceea de a stimula contribuția egală a participanților și de a descuraja confiscarea procesului interpretativ și de traducere de către vreun lider de opinie. Au existat, desigur, dispute, tensiuni, negocieri înverșunate la fiecare vers sau rând de proză, dar rezultatele finale au depășit toate așteptările. Fiecare echipă lucra într-un spațiu anume alocat (primele două zile la Alte Feuerwache, iar ultimele trei la Schloss Wahn), iar la sfârșitul zilei echipele se întruneau pentru a-și prezenta rezultatele și pentru a discuta dificultățile întâmpinate în actul traducerii. O parte din acestea sunt consemnate de traducători pe blogul special creat de British Council cu ocazia acestei conferințe.
Pe data de 6 iunie am participat alături de ceilalți doi lideri (Michael Raab, critic de teatru și traducător și prof. dr. Marta Gibinska, distinsă expertă poloneză de la Universitatea Jagellonă din Cracovia), la dezbaterea „Receptarea lui Shakespeare în Germania, Polonia și România”, moderată de Duncan Large.
Alte momente memorabile au fost participarea la un concert de muzică pe versurile lui Shakespeare, la „Colegiul de Muzică din Köln”, spectacolul cu Doi tineri din Verona, prezentat de „Berliner Ensemble” la Neuss, în copia germană a teatrului The Globe, și filmările din ultima zi (interviurile acordate de traducători organizatorilor și interpretarea traducerilor noi de către actori invitați – printre ei și Joan (cu J) Pascu, actor român emigrat în Germania în anul 1983, cu o foarte înaltă cotă în cinematografia germană contemporană).
Din această experiență extremă inedită am tras o serie de învățăminte. Traducerea consensuală, realizată de un think tank, este superioară celei realizate de o singură conștiință; ce-i drept, ea reprezintă un tip de proces de laborator, consumat în condiții ideale (și ireale!), în care zece minți nu fac altceva decât să traducă într-un număr mare de ore un text de dimensiuni mai mult decât rezonabile – evident, condiții ce nu pot fi reproduse în viața reală.
Un alt lucru pe care l-am învățat este acela că englezii înșiși își doresc un Shakespeare tradus în varianta modernă, contemporană, a limbilor de pe mapamond. Este iluzoriu, utopic demersul prin care, printr-un imaginar tunel al timpului, am putea transporta toți consumatorii de cultură de azi (cititori și spectatori) într-un trecut istoric al limbii pe care o vorbim. Firesc este demersul propus de organizatorii conferinței, acela de a-l aduce pe Shakespeare în contemporaneitate, în actualitate, de a-l menține viu prin traduceri și adaptări în limba zilelor noastre. Acest lucru se întâmplă, de altfel, chiar și în spațiul anglofon, unde, după mult hulita ediție No Fear Shakespeare (ediția tradusă intralingvistic din engleza elisabetană în engleza secolului 21), organizatorii Festivalului Shakespeare din Ontario, Canada, au lansat un uriaș proiect de retraducere a operei shakespeariene, misiunea retraducerii revenind unui grup de dramaturgi desemnați anume.
Cea mai importantă constatare cu care am revenit de la Köln este aceea că în România există traducători tineri și de vârstă mijlocie înzestrați cu abilități care le vor permite să ducă mai departe povestea receptării lui Shakespeare în România. Echipa României, alcătuită din Alexandru Călin, Anca Tomuș, Dana Bădulescu, Loredana Pungă, Violeta Baroană, Bogdan Radu Stănescu, Andreea Șerban, Radu Andriescu și Eliana Ionoaia a lăsat o bună impresie atât organizatorilor, cât și celorlalte delegații participante, care au rămas cu impresia că limba română este parcă anume făcută pentru tălmăcirea lui Shakespeare.
Un articol foarte bine articulat. Retraducerea nu este doar necesara in cazul lui Shakespeare, se intampla de fapt in grade diferite dintotdeauna. Variantele numeroase din romana s-au nascut de-a lungul timpului din convingerea traducatorului ca il va „spune” mai frumos si intr-o limba „pe intelesul tuturor”, mai „adusa la zi”. Chiar si versiunile „arhaizante” au suferit de fapt mai mult de regionalisme decat de formulari invechite a la… Miron Costin. Problema retraducerii ca NECESITATE a devenit stringenta acum din cauza schimbarilor culturale si lingvistice complexe legate de fenomenul globalizarii din ultimele decenii. Si se aplica de fapt inzecit mai mult decat pentru traducerea oricarui alt poet sau autor universal. (Putem pune aceeasi intrebare in cazul lui Baudelaire, Poe sau Dostoievschi?)
Din punctul meu de vedere, marea ‘provocare’ in ‘contemporaneizarea’ lui Shakespeare in noi traduceri consta in pastrarea prozodiei constitutive. Eu sunt fascinat de sonoritatea pentametrului iambic, ma supara – foarte subiectiv – cand vad cuvinte monosilabice pronuntate acum bisilabic (mai ales de actorii americani). Ritmul devine schiop, pe mine ma irita ca si versul din fostul imn romanesc, „socialismul se cladeste cu elan MUN-citoresc”… Il prozodizam sau il prozaizam pe Shakespeare? iar simpla interpretarea de continut nu este suficienta, pentru mine.
Ce bine ca in muzica clasica problema alegerilor e mult mai usoara! In ciuda variantelor modernizate pentru popularizare, sau a compozitilor inspirate si chiar reusite dupa original, eu pot asculta oricand varianta Mozart fara ‘talmacirea’ oferita in noul ambalaj. Recunosc ca am gusturi destul de conservatoare!